Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Cât mai aproape de tine


Vlad Roman

14.09.2016
Editura Univers
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Vlad Roman
Cât mai aproape de tine
Editura Univers, 2016



Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Intro

Roman câştigător al Concursului de manuscrise organizat de Editura Univers în 2015. Cât mai aproape de tine este cartea de debut a scriitorului Vlad Roman.

Scurtă descriere:
Ce distanţă e între Odessa şi Rusalka? Între limba slovinciană de acum două secole şi limba germană de azi? Între peştii ketoa şi scafandrul care îi studiază? Între o femeie şi un bărbat? Între amintire şi uitare?
Un bărbat îi scrie unei femei povestindu-i propria ei viaţă, încercând să-i redea ce a pierdut din cauza amneziei de care suferă, chiar şi ce n-ar fi ştiut ea că a pierdut nici dacă şi-ar fi păstrat memoria intactă. "Lumea e complicată ca un tatuaj sub o dantelă" spune unul dintre personajele acestui roman excepţional despre iubire şi identitate, despre spaţiul est european al prezentului şi despre spaţiul acvatic al amintirii.

Fragment

Ştiu puţini oameni care cunosc mulţi oameni. Majoritatea lor stabilesc relaţii pasagere, altfel spus au amici şi cunoştinţe şi leagă foarte greu prietenii de durată. Sunt reţinuţi afectiv în acelaşi mod în care debordează în conversaţii uşoare. E o trăsătură a lor, nu aş risca s-o numesc defect. Şi toţi filosofează de câte ori au ocazia. Te şi miri despre ce.

Cam tot atunci când tu şi Robert aţi plecat în Bulgaria, am citit un articol care spunea că balenele ucigaşe pot învăţa delfină. Nu ştiu dacă este potrivit cuvântul, dar mi se pare că aşa se formează. Am s-o întreb pe Marta. Era vorba de frecvenţa acustică la care comunică; şi-o pot modifica astfel încât s-o atingă pe cea a delfinilor. Asta mi s-a părut interesant şi m-am gândit atunci cum comunică peştii ketoa. Poate nu emit frecvenţe, poate se folosesc de lumină. Dar ştiam că greşesc. Am pus mâna pe telefon şi i-am trimis un mesaj lui Robert:
Sunt balene care pot vorbi delfină.
Eu sunt ceh şi vorbesc bulgară. Care e diferenţa?
Cehii şi bulgarii nu sunt specii diferite.
Nu? Atunci tradu-mi tu în cehă
чужбиния*.

De când l-am întâlnit pe Robert prima oară am simţit că este genul de bărbat care cunoaşte mulţi oameni. Şi, sincer să fiu, l-am crezut mai deschis.
Nu-i vorba de traducere, e vorba de undă.
Eu pot să accept că nu pot învăţa delfină. Tu poţi să accepţi că peştii ketoa nu pot asculta delfină?


Am stat iarăşi să mă gândesc. Dacă ketoa trăiesc în apă şi balenele trăiesc în apă şi pot să comunice cu delfinii, de ce nu ar putea şi peştii mei? Atâta m-am gândit că a trecut ziua. În dimineaţa următoare, i-am răspuns.
Nu-mi poţi demonstra că ketoa nu vorbesc delfina.
I-am spus Anei azi dimineaţă de povestea cu delfinii. A zis să-ţi dau pace.
Dar nu-mi poţi demonstra.
Nu, nu pot. Aştept studiul tău în domeniu
.
Tursiops truncatus aude până la 150 kHz.
Să-i fie de bine. Cu asemenea frecvenţă nu mai are nevoie de GPS.

Asta m-a făcut să mă gândesc la lilieci, dar am trecut înapoi la ketoa. Cum arată limba unor peşti azurii? Ţi-am spus oare că sunt azurii? Ca nişte perle alungite, atât sunt de frumoşi. Oare ce-şi spun unul altuia? Oare ce ar spune un banc întreg de ketoa faţă în faţă cu un delfin de trei sute de ori mai mare decât oricare dintre ei? Oare nu s-ar pierde undele lor pe pielea delfinului? Oare câte vietăţi ne vorbesc, iar noi nu le auzim? Trecuseră trei zile. Am smucit telefonul.
Unii rinoceri coboară până la 3 Hz.
Eşti culmea
.

Şi n-a mai spus nimic. Au mai trecut câteva zile, după care mi-a trimis un mesaj retoric.
Crezi că avem, noi, oamenii, frecvenţe diferite?

Ce se întâmpla între tine şi el? Acum mulţi ani, am cunoscut un om care era atât de dărâmat emoţional încât a ales să-şi explice chimic reacţiile pe care le avea. Nemaiputând interpreta ce simţea, a redus totul la litiu şi magneziu. Litiul, îmi zicea el, stabilizează stările de spirit. Coerenţă în pastile albastre, la pachet, în funcţie de cât de multă vrei. Robert avea probleme cu coerenţa, cred că aşa am făcut legătura cu litiul. Dar nu i-am răspuns. Am sperat că va înţelege un răspuns pozitiv din lipsa mesajului meu. Doi peşti ocolesc o stâncă, iar dincolo apele sunt tulburi şi peştii nu se mai regăsesc. Ce puţină încredere am în analogii.
Spune-i Anei că mi-e dor de ea.
Ştie
.

Există culori care nu pot fi văzute decât în apă. Deşi prima oară am citit afirmaţia asta cu doza de poezie pe care o implică, am înţeles cât de adevărată e odată ce am început să fotografiez peştii ketoa. Mesajele lui Robert m-au tulburat. M-am scufundat în zilele următoare iar şi iar cu conştiinţa că intru într-un mediu (ăsta era apa) plin de mesaje din alte limbi şi pe alte frecvenţe. De ce ne muţeşte apa pe noi, de ce le permite peştilor şi mamiferelor acvatice să comunice? Am căutat atunci informaţia, dar explicaţiile sunt atât de barbar fizice încât până şi eu, un biolog, am avut nevoia să le refuz.
Şi cumpără-i tu un mobil dacă ea nu-şi ia.
Nu vrea. A zis că mai bine fără.
E nebună. Spune-i că-i cumpăr eu şi i-l trimit de aici
.

Nu-mi aduc aminte să fi povestit vreodată cu tine despre florile de Albizia. Sunt inflorescenţe explodate, cu stamine evidente şi petale retrase desenate în roşu şi roz. Presupun că le ştii. Pe măsură ce planta îmbătrâneşte, inflorescenţele şi infructescenţele devin într-un mod atipic, cel puţin pentru lumea vegetală, mai multe. Astă vară ai simţit cu siguranţă că lângă un asemenea copac şi vântul bate diferit. Dar nu mă interesează acum nici fragilitatea acestor flori şi nici aerul lor estompat dinaintea serii. Cu atât mai puţin poezia. Vreau în schimb să-ţi aminteşti cum îmbătrâneşte această floare: cu cât trec zilele, floarea devine fragilă şi extinsă de parcă ar exploda a doua oară. La scurtă vreme după globul rotund şi tânăr, o flacără de mătase îi ia locul, ocupând mai mult spaţiu decât înainte. Lucrul acesta e evident chiar şi pentru un ochi neinstruit: pur şi simplu floarea se hotărăşte să locuiască într-un spaţiu mai mare. Ştiind că este mai importantă, ştie să consume mai multă natură. Sfera a dispărut acum, dar vântul, primitor şi curios, călătoreşte printre sepalele longiline şi petale cu simplitate. E un timp când Albizia îşi găseşte locul în lume. Îmbătrânind, se deschide. Când m-am gândit la asta, am văzut în faţa mea, plutind prin aer în bancuri imense, peşti ketoa în faţa acestor flori. Oare cum arată frecvenţa lor comună? Chiar mi-ar plăcea să ştiu asta. M-ar linişti.
Uneori îmi spune că se plictiseşte.
Du-o şi tu până la Varna. Sau măcar la Balcic.
Am întrebat-o deja. Nu vrea
.

Mesajele dintre mine şi Robert erau sporadice, dar cred că ne relaxau pe amândoi. El scria rar mailuri, iar eu, la rândul meu, preferam această formă de comunicare alternativă. Nu e numai scurtă; e şi decontextualizată. Te lasă cu multe neînţelegeri. Am început, în scufundările mele, să caut forme de comunicare deşi biologul din mine înţelegea foarte bine cât de rare sunt aceste ocurenţe la peşti. În afară de diverse dansuri nupţiale şi de protejarea instinctivă a puilor de către mamă, nu vezi prea multe. Peştii nu sunt numai tăcuţi. Sunt şi incredibil de discreţi.

Până la urmă, pe cei trei fraţi nu i-a salvat nimic. Şi nici măcar asta nu a contat.
Spune-i Anei că i-am cumpărat o cutie cu păpuşi ruseşti. Sau nu-i spune, i-o dau în septembrie. Ai rezolvat cu telefonul pentru ea?
Sunt plecat din Rusalka de alaltăieri, am vorbit ieri cu ea, era bine. Nu-i spun.
Mult de lucru?
Foarte.
Auzi, tu cum vorbeşti cu Ana?
O sun la spitalul din sat.
Acasă nu aveţi măcar un telefon fix?
Nu. Agenţia din Varna de la care am închiriat mi-au zis că nu instalează post pentru o perioadă atât de scurtă.
Înţeleg
.

Trecuseră mai bine de trei săptămâni de când eraţi în Rusalka. M-am gândit că relaţia voastră e la fel de tăcută ca aceea dintre oricare doi peşti ketoa, dar iar am văzut cât de superficiale sunt analogiile. Te iubea, asta ştiam sigur, dar îi ştiam şi abilitatea de a neglija, în ciuda afirmaţiilor, lucrurile dragi lui. În acele zile, deşi vorbeam doar prin mesaje pe telefon, îl simţeam uneori distant, dar am pus asta pe seama stresului şi oboselii de la serviciu. În plus, mai era şi discuţia pe care o avuseserăm înainte să plecaţi. Apoi, un schimb mai lung.
Azi m-a dus Ana la o peşteră de lângă sat.
Aţi intrat?
Şi ei i-e frică. Nu, cerule.
Eu văd de-astea toată ziua. Şi încă sub apă.
Venea un frig dinăuntru...
Sunt ceva lilieci în zonă, dacă nu greşesc.
Tocmai.
Dar nu fac nimic, mai problematici şerpii
.
Nu-mi spune.
Un om atât de urban atât de aproape de mare. Nu fac nimic nici şerpii, dar Anei nu-i plac
.
Nu-ţi bate joc. În mare intru şi noaptea.
Până la brâu? Şi în mare sunt şerpi
.
Tursiops truncatus nu sunt?
De ce, ai învăţat să cânţi la fluier sub apă?
Tu ai aflat care-i treaba cu comunicarea?


Nu aflasem. Mai bine zis, citisem tot ce am găsit pe subiect şi nu îmi era clar. Dar am înţeles că nu era o problemă de schimbare a frecvenţei de undă, ci de oarecare internalizare a noii frecvenţe. O formă de învăţare. Asta dacă am înţeles bine.
Sigur. E prea complicat pentru tine.
Şi câinii aud peste 40 kHz.
A, deci te-ai documentat. Dar nu contează. Şi noi auzim delfinii, Robert.
Aşa e, şi noi îi auzim, ai dreptate.
Şi nu-i înţelegem.
Vorbeşte pentru tine.
Mă gândeam să vin până la voi.
Şi Marta?
Cu Marta, normal.
Ce face?
Cred că se plictiseşte. I-am promis că la anul fac pauză.
E bine că ştie că minţi.
Crezi?
Te iubeşte.
Odessa nu e un oraş urât.
Nu, normal, urâte sunt orele până te întorci de pe mare.
Cine vorbeşte
.

Asta l-a atins, deşi n-am intenţionat. Am vrut să i-o întorc, dar am crezut că este evident şi pentru el şi pentru mine că lipseşte mult din Rusalka. Mi-a răspuns după vreo cinci ore.
Scuze, am avut o şedinţă lungă.
Aici a apus acum douăzeci de minute
.

Azi noapte a fost vânt. Am ieşit afară şi am încetinit. Vântul mă leagă de Robert în atât de multe feluri. Au trecut două săptămâni de tăcere. Am înţeles că nu tăcea din cauza ultimelor replici, aşa cum nici eu nu tăceam pentru că îl inoportunasem. Aveam mult de lucru. Eram pe sfârşit cu analiza comportamentelor (deşi în mod obiectiv asta nu se termină niciodată) şi mă reorientasem pe lucruri mult mai concrete: structură, etiologii, biochimie, funcţii ale organelor în contexte noi.

Să prinzi peşti ketoa pentru analiză este o crimă la fel de mare ca oricare alta. Mă înspăimântă gândul, probabil am dezvoltat o percepţie deviată în interiorul căreia aceşti peşti reprezintă toţi, aşa cum îi menţine natura, o singură identitate. Să furi câţiva pentru studii separate e o formă de amputare, nimic altceva.

În orele de entomologie din perioada studenţiei am descoperit într-un ciclu de viaţă al unei insecte un stadiu uluitor: larva se divide în două larve separate, dintre care una e mascul şi alta femelă. Acestea două se împerechează şi dau naştere la următorul stadiu din ciclul de viaţă. Nici Proteus anguinus, care depune ouă sau naşte pui vii în funcţie de temperatură, şi nici insectele din ordinul Odonata, care se descompun până la o formă de lichid în procesul de metamorfoză finală, nu mă intrigă şi nu mă dărâmă atât de tare ca scenariul ăsta. Care e identitatea acelor larve? Unde tai cu lama ca să ştii unde începe un individ şi se termină altul? E o multiplicare arbitrară. Cum poate o identitate să devină două, apoi cum pot astea două să se cupleze şi, mult mai grav, cum pot rezulta alte identităţi dintr-o structură atât de departe de orice lege matematică pe care o cunosc? Aşa era şi vântul. Aşa era şi Robert.

Într-un final, a scris.
Lumea e complicată ca un tatuaj sub o dantelă.
Ai zis-o
.
A murit o prietenă din ţară, din Cehia. Acum am aflat.
Cine?
Nu o ştii.
Îmi pare rău, Robert.
Şi cu ce nu eşti de acord? Cu tatuajul sau cu dantela? Era bolnavă de ceva vreme.
Îmi pare rău.
Dacă dantela e albă, tatuajele colorate arată ca o bucată de pânză pictată.
Vreau să văd tipa care poartă aşa o combinaţie.
Ea purta. Şi azi am văzut un bărbat. 24-26. Destul de înalt. Şi era şi frumos.
Nu e nimic complicat acolo.
Totul e complicat acolo. Ana mi-a spus că vrea un tatuaj pastelat în talpă. Mai veniţi încoace?
Încă nu ştim.
Cum e Marta?
Îţi transmite să-i laşi un laptop Anei dacă telefon nu vrea. Măcar mailuri. Mergi la înmormântare?
Nici gând. Nu mă pot împărţi în atâtea locuri.
Mi-e dor de voi. Şi mi-e dor de Ana.
Am să-i spun. Iar sunt plecat. Ajung pe seară.
Ai grijă.
Şi tu
.

Înainte ca mama mea să moară, când mai era încă lucidă, am avut cu ea o experienţă ciudată. Dragul meu, trebuie să-ţi dau un sfat pentru viaţa ta, a zis. După multă tăcere, sfatul nu a mai venit. Tăcerea asta a ei mi s-a părut un gest atât de elegant şi de evoluat, ca o înţelegere supradimensionată a lumii, din perspectiva căreia ştii că nimic nu poate fi transmis. Aşa am interpretat, probabil a fost un mecanism de apărare de-al meu, dar nu cred. Am văzut un documentar acum mulţi ani. Era fiul unui arhitect care vorbea despre vilele şi clădirile realizate de tatăl lui. Erau construcţii cu urme şi cicatrici, în linii drepte, cu multă lumină. Locuri unde istoria era obligată să rămână. Fiul a vorbit puţin, după care şi-a pus o pereche de role în picioare şi a început să se dea pe pardoseala uneia dintre clădiri. Tânărul acela, la fel ca Robert când tace în prezenţa ta, e imaginea în oglindă a intuiţiei mamei mele.
Ţi-am cumpărat şi ţie ceva.
Iar portofel?
Nu, Robert, nu portofel.
Bască? Fular? Ştiu: husă de piele pentru mobil.
Nu. Dar îmi place, mai încearcă.
Şosete din lână de caşmir.
Nu.
Un medalion cu cuarţ rutil
.
Te-ai uitat prea mult la tânărul cu tatuaj. Sau brăţara lui era cu peridot?
Nu cred că ar fi pus aşa un verde pe el. Două tricouri, în acord.
Nu e o haină.
Tot am aflat ceva. Ciocolată belgiană?
Din Odessa?
Ana întreabă dacă se poate mânca.
Eşti în Rusalka? Nu ştiam.
De cinci zile. E comestibil?

Spune-i Anei să-ţi facă o omletă. Da. Adică nu.
Ana spune să-i zici Martei că i-a găsit floarea despre care au vorbit
.
Spune-i Anei că dacă ar avea mobilul ei ar putea să-i spună ea. Îi spun. Şi mai spune-i că e numai pentru tine cadoul ăsta.
Hmmm. M-ai pus pe gânduri.
Nu mai încerci?
Revin.
Şi eu
.

Puteţi achiziţiona această carte de la edituraunivers.ro/scriitori-rom%C3%A2ni/373-cat-mai-aproape-de-tine.html.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer