Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Divagaţii despre salcie şi locuitoarele ei


Radu Părpăuţă

26.09.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Inegalabilului Bohumil Hrabal,
acolo sus-sus unde este,
acest mic omagiu

Virgil mi-a dat butaşii de salcie. Am nimerit, nu ştiu cum, într-o seară de primăvară la el, cînd erau acolo Lucica, Sergiu şi Liliana. Am băut o băbească neagră "de moravuri uşoare", îi ziceam eu, de-ţi plescăia îndată limba şi ţi se ascuţea mintea. Am luat pe unii profesori de la şcoală la bani mărunţi, am înjurat toţi politicienii, după datina românească, şi, după aceste mizilicuri, am pornit să discutăm despre Grigore Leşe. Atuncea m-am apucat să le cînt, eu, afonul:
Omule, ce grăieşti
Cît ai vre tu să trăieşti?
Copacu-i din rădăcină
Ş-a lui vreme încă vine.
D-apoi tu, că eşti de lut,
Cum nu-i mere în pămînt
.

Refrenul Viţă verde iadăra îl cîntam cu toţii, cînta şi Virgil, care era mai morocănos de felul lui. Nu l-am auzit cîntînd niciodată pînă atunci şi, vai! nici după aceea.

Toate astea se petreceau sub salcia din spatele casei lui Virgil şi a Lucicăi. Mi-a plăcut tare mult salcia aceea. Cred că le-am spus chestia asta de vreo zece ori în seara aceea. A doua zi Virgil mi-a trimis prin cineva mai mulţi butaşi de salcie groşi cît degetul. Am sădit un butaş, care în cîteva zile a şi dat frunzuliţe. În cinci ani salcia era deja mare.
Virgil a murit, sărmanul. Nu a mai apucat să vadă salcia mare.

... Acum, salcie-sălcioară, ai rămas verde numai pe poale. Crengile de sus ţi s-au uscat, arată ca nişte mîini schilave de păcătoşi care cer îndurare cerului...

Mă cheamă mama într-o duminică, pe la zece dimineaţa, să ies afară. Ies puţin enervat ("ciocăneam" un text urgent pentru o revistă): "Ce-i? Ce-i?" Dar... ooooo! Pe crengile şi crenguţele uscate ale sălcioarei mele foşgăiau, se frămîntau, se certau, dansau, agitîndu-şi aripile, cete şi cete de grauri. Să fi fost, fără exagerare, vreo trei sute de păsări. Făceau o gălăgie atît de mare, că nu se mai auzeau nici manelele proastei din vecini care se delectează în fiecare duminică cu astfel de producţii. Abia dacă se auzeau clopotele bisericii.

Ce să fie oare? O reuniune de băbăciuni ce-şi mîrîie viaţa cu pişvaser de cafea, cu croşetat şi bîrfe ca desert? O sesiune guralivă de terapie în grup de la "Alcoolicii anonimi"? Sau o şedinţă de comitet executiv? Îşi umflau guşuliţele şi sîsîiau şi fluierau în contradictoriu se pare. Treceau de pe o creangă pe alta, nu se înţelegeau probabil şi reveneau pe vechea creangă. Din cînd în cînd grupuri de zece - douăzeci zburau, dar se întorceau. Ce vor fi discutînd? Problema migrării? Greu de crezut. Graurii sînt în octombrie încă la noi. Nu pierd ei recolta de struguri! Se îngraşă bine şi pe urmă pleacă. Şi acum arată bine după ce s-au înfundat cu cireşe: sînt graşi, negri-lucioşi, cu "puchiţei" albi. Mai spre toamnă devin mai cenuşii. Iar prin martie, cînd vin (uneori vin şi la sfîrşitul lui februarie), sînt frumoşi tare, tot închişi la penaj, dar cu irizaţii spre verde şi violet, şi cu picăţele albe; sînt mai slabi, înfometaţi bănuiesc. Atunci se urcă pe crengile cele mai de sus şi încep să fluiere drăgăstos, încercînd să atragă partenere. Uneori întorci capul, ţi se pare că te-a fluierat cineva.

În duminica aceea am vrut să stau la masa de sub pletele tale, dar ţi-ai găsit! Graurii care şedinţau mîncau cireşe (de unde le-or fi aducînd? noi nu mai aveam) şi lăsau sîmburii să cadă. Poc! poc! răsuna masa, care s-a pătat toată, noroc că nu era nici o faţă de masă pe ea. Pe la ora 1 mai erau vreo cincizeci. Şedinţa se terminase. Cei rămaşi nu mai făceau deloc gălăgie. Stăteau tăcuţi sus-sus, parcă melancolici, umflîndu-şi penele în adierea vîntului. Ce hotărîre vor fi luat?

Ce frumoasă eşti, salcie, primăvara! Ca o adolescentă, care lasă boalelor blugii uniformizanţi şi îmbracă o rochiţă juvenilă, iar ochii ei rîd şi spun cu inocenţă: Vedeţi-mă ce frumoasă sînt!

Aşa şi tu! Vînturile primăverii îţi rup şi-ţi aruncă cît colo crenguţele uscate, ploile de primăvară te spală de lipul iernii, iar căldura te dezgheaţă din criza în care stăteai amorţită. Şi îmbraci pe nesimţite rochiţa galben-argintie cu muguri de primăvară. Pletele îţi cresc tumultuos şi stai cu ele în jos, peste ochi, parcă ruşinîndu-te de frumuseţea ta. Ca o adevărată Cuminţenie a Pămîntului, îţi ţii în braţe, ruşinată şi tremurătoare, sînii îmbobociţi ai frumuseţii tale, iar borangicul gălbior mai mult te dezgoleşte, frumoaso, decît te acoperă. Ce trăsnitor de frumoasă eşti!

Şi-ţi vin în ramuri, slăbite şi obosite, rîndunici care au iernat pe stîncile Gibraltarului sau, cine mai ştie, pe coasta Africii. Se odihnesc puţin pe crengile tale primitoare şi apoi hai! la treabă, că trebuie cuib: "Îl facem tot sub streaşina casei, mai aducem ceva lut şi paie şi-l reparăm pe cel de anul trecut", ciripesc preocupate.

Pe cîţi nu primeşti, salcie-sălcioară, zeiţă nepăsătoare şi languroasă, în ramurile tale binecuvîntate!

Poposesc vrăbiuţele, care zboară din infernul cuibului familial de sub streaşina casei, ca să se defuleze un pic bîrfind-ciripind. Adastă presurile modeste, apar şi dispar pe nesimţite. Se cocoaţă un măcăleandru, foindu-se cu cioculeţul în sus: se mîndreşte infamul că a prins o gîzuliţă, care încă se zbate - ce te semeţeşti, măi bondocule, măi guşuliţă roş-portocalie? Prin octombrie, cînd vînturile şi ploile reci încep să agite frunzuliţele galben-ruginii în tinctura amară a toamnei, vin botgroşii de peste Marea Baltică, din Scandinavia cea hain de friguroasă. Uite şi piţigoii cu penet fistichiu ce vin dinspre lacurile mazuriene. Îşi balansează cozile huţa-huţa codobaturile alb-gri, cu bărbie neagră, aşa cum echilibristul pe sîrmă îşi cumpăneşte mersul cu o prăjină; mama le zice fîţaci, fiindcă dau din coadă mereu: fîţ-fîţ! Cintezele vin ca la casa lor în salcie, pentru că sînt învăţate cu pădurile de sălcii din Delta Dunării. Îşi fac la bifurcaţia crengilor cuiburi din scoarţă de copac, muşchi şi paie, mascîndu-le măiestru cu licheni. Femeiuşca-mămică cu puii pleacă toamna spre Golful Piersic, poate la coşbucianul Bab-el-Mandeb ("Sînt, paşă, neam de beduin/ Şi de la Bab-el-Mandeb vin"), însă bărbătuşul rămîne pe loc să admire ultimul vals al frunzelor toamnei cu cadenţa lui misterioasă şi îndurînd apoi gerurile iernii noastre. D-apoi ciocănitorile numite pe la noi şi ghionoi! Mai nu este zi ca pe la 8-9 dimineaţa să nu declanşeze sirena începerii lucrului: Ţîc-ţîc-ţîc! vin în zbor săltat. Toate în salopete elegante, de trust serios: cu roşu, cu negru şi cu alb. Se prind hotărîte de crăcile uscate şi încep să le verifice: toc, toc toc, toooc! Urcă în susul crăcii ca nişte electricieni cu căngi la picioare (cum vedeam în vremea copilăriei, cînd s-a electrificat satul) şi iar se opresc cu verificatul: toc, toc, toc, toooc! cu precizia lipsită de emoţie a unor mecanici. Tocmai sus pe crengile uscate se giugiuleşte o pereche de porumbei guleraţi. Băieţii vecinilor, pasionaţi de porumbei încă din adolescenţă, le-au făcut adăpost, iar hulubaşii nu mai au grija pisicii sau a hranei - nu fac decît să se drăgostească.
- Vezi tu, Marie, hulubii aceia de sus? Sînt dragostele noastre, a mea şi a ta.
- Iar mă iei cu vrăjeli.
- Na şi tu! Vrăjeli! În fine, o vrajă se poate să fie. Porumbeii ăştia, care se uită cu ochişorii ca boabele de piper fix la noi, au privirea păsării calandrinon cea vrăjită.
- Ce pasăre calandrinon?
- Un fel de ciocîrlie.
- Aaa, calandra, adică ciocîrlie în italiană (Maria mea a stat mai bine de doi ani în Italia).
- Vezi că ştii? Cum zboară ciocîrlia?
- Ştiu, vertical.
- Da, ea zboară ca o săgeată între cer şi pămînt. E mesagerul lui Dumnezeu pe pămînt.
- Unul din mesageri. Şi cu privirea ce-i?
- Cînd calandrinonul nu se uită la omul aflat pe patul morţii, omul acela va pieri; iar cînd nu-l slăbeşte din ochi pe bolnav, aceluia îi este hărăzit să scape cu zile, ba chiar se zice că bolnavul se vindecă datorită privirii intense a păsării calandrinon. Aşa se întîmplă şi cu dragostea. Ea nu vede nici o greşală, nici greutăţile vieţii, nici o necuviinţă. Priveşte numai binele şi lumina, aşa cum păsările îşi arată bucuria la înfrunzirea luminoasă a pădurilor, aşa cum, dacă aduci lumina în întuneric, aceasta cu atît mai mult luminează. Dragostea, ca şi pasărea calandrinon, nu vrea să vadă întunericul, întoarce capul de la el, fiindcă, dacă se uită în întuneric, piere dragostea.
- Apostolul zice că dragostea nu gîndeşte răul.
- Aşa e. Şi se urcă pînă la cer. Asemeni ciocîrliei - drept în sus, ca o săgeată.

Cucul e trecător rar prin salcie. Pe vremea cireşelor vine fîlfîind greoi şi se aşează pe o creangă. Suflă din greu desfăcîndu-şi aripile şi ciocul, îşi strigă numele de cîteva ori şi apoi pleacă.

De fapt, nu îşi strigă numele, spun legendele populare. Pasărea numită "cucu" ar trebui să o numim corect "sava". Cică erau doi fraţi Cucu şi Sava, care mergeau la cules fructe de pădure. Şi Cucu, fratele mai mare, s-a rătăcit, iar mezinul a pornit în căutarea lui: Cucu! Cucu! Cucu! Oricît l-a strigat nu l-a mai găsit. Cum să se întoarcă acasă fără frate-său? Nu se poate! Şi bietul Sava a rămas în pădure, strigîndu-şi plîngînd fratele: Cucu! Cucu! Cucu! Atunci lui Dumnezeu i s-a înmuiat inima de el şi, pentru dragostea lui de frate, l-a prefăcut pe Sava într-o pasăre. Dar chiar şi pasăre el tot îşi strigă fratele, umblînd din pom în pom: Cucu! Cucu! Însă numai de la Bunavestire pînă la Sînziene. După aceea Dumnezeu îi închide gura.

Alţii spun că păcătoasa de cucoaică îl strigă în van pe cuc: cucu! cucu! Cucoaica a făcut păcate cu zglobiul de pănţăruş, o păsărică ce-şi face cuibul prin tufişuri şi buruieni. Aflînd că este înşelat, cucul a zburat pînă hăt la Dumnezeu să se jeluiască. Văzînd o aşa pioasă faptă, Domnul l-a oprit pe cuc în cer, ca să-i cînte Lui. Şi pe cucoaica cea desfrînată a lăsat-o pe pămînt să cînte la cei păcătoşi, iar pănţăruşul să-i fie slugă. De atunci cucoaica îşi caută în zadar bărbatul: cucu! cucu! dar nu-l găseşte, fiindcă, cum spuneam, acesta este luat la sînul lui Dumnezeu.

Iar pănţăruşul, drept pedeapsă, îi cloceşte cucoaicei ouăle şi-i scoate pui. Îl vezi pe bietul pănţăruş prin tufişuri şi fîneţe sau chiar prin grădini cu boscheţi. L-am văzut şi eu de cîteva ori în tufele de liliac şi de trandafir japonez de sub salcie. Pe aici stă, nu se aventurează sus, în salcie. Sfîr-sfîr, trece doar de la o tufă la alta. Îşi face cuib pe la sfîrşitul lui aprilie într-o îndesitură de rămurele şi cloceşte. Greu să-i găseşti cuibul şi, în genere, greu vezi pănţăruşul. E foarte vigilent şi iute. Mîţa noastră prinde hăbăuce de vrăbiuţe, chiar şi mierle, dar n-am văzut-o niciodată cu pănţăruş în bot, deşi acesta ţopăie mai mereu pe sub nasul ei.

Pănţăruşul e tare mic, motiv pentru care mai este numit ţînţăruş, nuculiţă, sfredeluş, ochiul boului şi în alte feluri. Ne minunăm la tv de micimea unor păsări exotice, dar unele specii de colibri sînt mai mari decît ghemotocul de pene cu gheruţe numit pănţăruş. Mic-mic, dar e frumuşel: cît o nucă, rotunjor, dar semeţ, cu pieptul bombat (poate de aceea îi zice pănţăruş, de la "panţîr" - un cavalerist împlătoşat de odinioară), neastîmpărat şi cu penaj maroniu deschis, asemeni cafelei cu lapte, ca să vă faceţi o idee. E un curăţător de soi, un mister Muscolo în miniatură, mănîncă păianjeni şi alte gîzuliţe de pe frunzele plantelor.

M-am oprit asupra lui pentru că puţini mai avem ocazia să vedem pănţăruşul. După ce l-a pedepsit Dumnezeu, conform legendei, acum îl pedepsim noi, oamenii, eliminînd toate tufele de pe pajişti, de pe fîneţe şi din grădini, care, chipurile, sînt "inestetice" şi ne scad producţia agricolă. Iar sărmanul pănţăruş dispare odată cu aceste tufe.

Într-un an a venit un cuc, s-a aşezat pe o cracă, a bătut din aripi şi a început să cînte - vai de mine!
- Cu-cîc! Cu-cîc!
Sărmanul, nu putea să cînte ca lumea. S-a aciuat înspre Anisii, în pomii din grădinile de acolo. Cînta acolo peltic:
- Cu-cîc! Cu-cîc!

Dealul din partea aceea e sterp, cu sol sărăturos, nu are pădure. Cresc numai tufe de porumbele şi cîte-un salcîm prizărit. Cucii vin în dealul de pe partea noastră, unde este pădure destul de mare. Am bănuiala că bietul cuc peltic a fost alungat de ceilalţi cuci. Cucii pare că au aceleaşi năravuri ca şi oamenii. Cine iese din rîndul lumii, se evidenţiază într-un fel sau altul, e ostracizat de gloată. Ca bietul Oblio, cel cu capul rotund. În ţara ţuguiaţilor cel cu cap rotund e un paria.

Aşa şi cucul peltic. Şi-a dus zilele în izolare. A venit şi al doilea an. Tot acolo şi tot aşa:
- Cu-cîc! Cu-cîc!
Pe urmă nu ştiu ce s-a mai făcut cu el.

Beau cafeaua la masa de afară. E vînt şi deodată salcia, draga de ea, mă mîngîie pe obraz cu pletele-i unduioase şi lungi pînă în pămînt. Daaa, trebuie să simtă cumva că o iubesc, numai că ea e o timidă; îşi arată greu sentimentele. Nu e o expansivă. Ca şi mine.

Salcie, salcie pletoasă, primeşte la sînul tău şi păsările nopţii, tot aşa cum mîngîi cu pletele tale unduioase toate păsăruicile zilei venite de cine ştie unde. Primeşte-le în crengile tale, ocroteşte-le, odihneşte-le în şuşuitul adormitor al iatacului tău de borangic vegetal, lasă-le să-şi tragă sufletul pe crengile uscate de sus, în bătaia vîntului, hrăneşte-le cu micile tale vietăţi de sub coajă.

E noapte adîncă. O linişte de mormînt încremeneşte deasupra pămîntului luminat de stele depărtate, de toamnă. Nici cîinii nu mai latră. Un huruit înăbuşit, care pare că vine de sub pămînt, se aude undeva departe, spre Holboca sau poate tocmai la Mînzăteşti. Huruitul prinde tot mai multă forţă şi răbufneşte deodată în afară. A izbucnit pesemne la cotul dealului de la Coada Stîncii. E trenul care vine de la Moscova sau, cine ştie, din stepele asiate şi aleargă ca un balaur răzbunător, cu ochi de jăratic, ca să fie apoi înghiţit de luminile oraşului.

Tu, salcie, rămîi nepăsătoare la acestea. Încep a zigzaga prin crengile tale uscate liliecii. Apoi îţi dau respectuos ocoale, cotigesc pieziş pe după casă şi o iau bezmetic apoi pe drum, săgetînd în toate părţile. Ascunse în umbra porţilor, fetele din braţele băieţilor se înfioară şi ţipă uşor, ferindu-şi părul revărsat pe umeri, căci au auzit că dacă liliacul ţi se anină în păr cu căngile lui, nu-l mai poţi scoate decît tăindu-ţi părul. Aşa au auzit, dar n-au văzut nici un caz.

Nu vă temeţi, fetelor! Liliacul, în pofida dinţilor lui rînjiţi, care trezesc fiori, a chipului hîd, satanic sau a poziţiei anormale în care doarme, e pasăre sfinţită, ocrotitoare a dragostei. Zice-se că la început a fost un şoarece. Umbla pîş-pîş, mititel şi cenuşiu, prin strane şi prin crăpăturile din zidul bisericii. Dar, tot umblînd el prin biserică, i-a fost dat să roadă anafură din cea sfinţită, ba chiar şi pască de Paşti, spun bătrînii, astfel că s-a sfinţit şi el, a căpătat aripi şi s-a făcut liliac. De aceea liliecelul nostru e bun de dragoste.

Ehei, odinioară era prins şi pus într-o oală nouă. În fundul oalei se făcea o bortă, iar oala era aşezată într-un muşuroi de furnici de pe hotar. Dar nu în orice muşuroi şi în orice hotar, ci mergi peste nouă ogoare, peste nouă hotare şi acolo vei găsi un anume muşuroi. Pui oala bortelită în fund în muşuroi şi pe urmă fugi cît poţi, căci atunci cînd liliacul începe a ţipa de durere din cauza înţepăturilor furnicilor, dacă l-ai auzi, ai rămîne surd. Şi numai după nouă zile şi nouă nopţi să te întorci şi să cauţi la muşuroi. Vei găsi atunci în oală un ţepoieş şi o grebluţă. Cu grebluţa poţi să-l tragi spre tine pe cel iubit, fără ca el să te vadă, fără să-şi dea seama de ce este atras de tine. În afară de asta, cu grebluţa fermecată negustorul îl poate trage pe cumpărător la marfa lui, dar şi crîşmarul pe băutor la ţîşpoaca lui ca zoaiele sau vădana neînfrînată pe flăcăul cel fără de minte. Iar dacă vrei să scapi de-un drăguţ, împunge-l puţin cu ţepoieşul cel liliecesc şi las' dac-a mai veni la tine. Iaca-şa!

Iar tu, mamă salcie, bună şi plîngătoare pentru mulţii tăi fii adoptivi, primeşte-l la sînul tău şi pe liliac, alină-i cu pletele tale unduioase durerea din suflet pentru urîţenia-i alungătoare de oameni şi ocroteşte-l, cum ocroteşti în faptul zilei păsărele mii.

Ocroteşte şi cucuveaua cînd, pe tăcute, vine noaptea la tine! Se pune pe creanga ta uscată şi îşi plînge durerea: vau! vau! cucuvau! că e pasăre prefăcută de Cel de Sus dintr-o femeie tare necăjită, pe care o bătea mereu bărbatul ei: vau! vau! cucuvau! Şi, dacă noaptea nu am somn pentru că cine ştie ce griji sau gînduri grele mă apasă ori pentru că asta mi-i firea şi moştenirea de la părinţii din părinţi, ies afară, la masa de sub salcie. Cum să nu mi se răsucească în suflet boldul tristeţii la auzul scîncetului funebru al cucuvelei, cum să nu cad pe gînduri, suspinînd în inima mea, că, uite, trebuie să ne pregătim de cele veşnice, azi eşti şi mîine nu mai eşti, te scuturi ca o frunză, un bănuţ îngălbenit din sălcioara mea, şi cazi la pămînt, că, vorba cîntecului, "ci-i trăi o zi sau două / şi te-i topi ca ş-o rouă".

Odată, pe cînd ajunsesem, drăgăliţă Doamne, un şefuleţ oarecare, mi s-a sugerat că ar fi bine să-mi fac o carte de vizită. Am dat comandă de dreptunghiuri din acelea lucioase, menite probabil să te burice în faţa propriului tău "eu", şi am fost întrebat ce semn să apară pe "cartellino" cu pricina, ce "blazon", că dă! eram viceguvernator de Gheboaia. O cucuvea, am spus, amuzînd copios asistenţa. De ce? Semnul unei cucuvele, pe care să-l porţi mereu cu tine, ar fi ca acele cranii, pe care călugării din Evul Mediu le păstrau în chilii. Să aibă în minte mereu că acel craniu a fost al unei frumoase fete, cu ochi albaştri, cu un păr lung, minunat - şi uite ce-a ajuns. "Meditatio mortis" - meditarea la moarte! Noi, epicureicii de azi, aflaţi sub deviza lui "carpe diem", ne trezim la un moment dat înfricoşaţi în faţa Marii Treceri. Prea tîrziu ne trezim. Ori nu ne trezim deloc. Umblăm prin lume deja morţi sau, mai rău, un fel de jivine violente ce se mănîncă între ele.

Cînd totul e acoperit de întuneric umed şi apăsător, semn că în curînd are să înceapă ploaia, cînd chiar şi luminile difuze, ce se întind în evantai dinspre becurile electrice, dau nopţii un aer misterios şi sumbru, vine pe nesimţite şi buha, pasărea morţii. Mai că n-o simţi, apare cînd nu te aştepţi, tu eşti cu capul plin de gînduri şi de planuri sau te uiţi îngîndurat printre crengile ca nişte căngi contorsionate la stelele depărtate, dar umbra ei trece deodată deasupra ta: fîl-fîl! Şi te uiţi înfiorat, cu frica-n spate, la umbra ei neagră aşezată pe o creangă. Să fim cu grijă, să n-o supărăm cumva, că, dacă se supără, se aşează ca un gheb negru la fereastră şi strigă: Pu-huu-u! Pu-huu-u! Atuncea în casa aceea are să moară cineva. Cînd tata ieşea afară să se uite la vite, să meargă "ca omu'" sau să se ducă cu o oală după murături, fiindcă soră-mii mai mici îi era poftă şi tînjea după o felie de harbuz murat, "ca mielul după ţîţa oii", zicea mama, nu ridica, ferit-a sfîntu', lanterna să lumineze în sus, spre desimea ramurilor tale, fiindcă putea să deranjeze buha ce se culcuşise pe o cracă şi stătea neclintită acolo. Nu, să nu o stîrnească şi să nu pornească în zborul ei tăcut şi liniştit, dar atît de ameninţător: Pu-huu-u! Pu-huu-u!

Cînd un sfînt al lagărelor comuniste murea de chin şi de istovire, ceilalţi deţinuţi povesteau cum, în clipa morţii, cînd duhul sfîntului ieşea din trupul lui, auzeau un fîlfîit slab şi moale, ca o respiraţie omenească. Sufletul lui zbura cu un fîlfîit ca al păsării morţii... Aşa trebuie să fi zburat şi sufletul tatălui meu, chinuit într-un lung război mondial, în colectivizări şi-n alte talazuri ale vieţii, astfel trebuie să fi fîşîit moale şi sufletul Nicăi, buna Nica, al lui Virgil, prietenul meu, şi al verişoarei Violeta, pierită tînără şi ea de o boală incurabilă, cum trebuie să fi plutit uşor sufletele şi altor oameni dragi mie, răspîndind bună mireasmă, cum zice în cărţile sfinte.

Iar salcia... salcia întinereşte din nou. Mlădiţe noi iau naştere din crengile ce păreau uscate. Într-o vreme am crezut că se va usca şi am sădit un nucşor într-o toamnă, pe 20 octombrie - de ziua pomenirii sfîntului Gherasim din Kefalonia, sfîntul caritabil şi vindecătorul bolilor psihice. De aceea am dat nucului numele de Gherasim. Dar va mai avea de aşteptat Gherasim. Deocamdată salcia mea e tare! Dacă se usucă cîteva ramuri, nu se usucă şi rădăcina. Îmbătrînim sub masa cu ceşti şi pahare golite de la poalele salciei, încercăm noi, prieteni mai vechi şi mai noi, să ne amuţim gîndurile şi durerile amorfe din pulberea vremii, aşa că trăncănim-trăncănim, dar ea nu. Salcia ne ascultă. Tace întinerind mereu, parcă radiind tinereţe eternă, şi ne învăluie în pletele-i nesfîrşite.

Şi iată iarăşi o pereche de porumbei urcaţi pe creasta salciei - uguiesc şi se ciugulesc ciocuşor în ciocuşor. Încălziţi de razele blînde ale soarelui, picotesc toată ziulica acolo sus. Mă uit la ei cu ochii înceţoşaţi, zîmbind, şi spun:
- Vezi tu hulubii aceia, Marie?
- Îi văd.
- Aceştia sînt dragostele noastre, a mea şi a ta.
- Cum ştii tu să le mai suceşti.
- Da, după toate greutăţile şi frumuseţile prin care am trecut, s-au făcut hulubi, se sărută şi stau suuus-sus, în vîrf.
- Aşa de tare s-au iubit amîndoi? mă întreabă ea retoric.
- Da. Acuma vezi ce înseamnă hulubaşii aceia? Sînt dragostea.

Buruieni uscate, ştirul aproape cafeniu, puful tufelor de scaieţi zboară obosit prin văzduh. Cînd soarele apune dincolo de mameloanele dealurilor, în depărtare se aude trenul ţipînd, sfîşiind fumul serii. Trunchiul viguros se ridică victorios spre cer, iar crengile tremură pline de viaţă. Nesilit şi fără oprelişti, mă descătuşez. Om şi salcie! Nu se deosebeşte lemnul sec de fierbintele cărnii.

Dar scrisul întîrzie să crească...

Ce n-aş da să pot lua în braţe salcia zvîcnindă, eu, care nu mai am pe lumea asta decît părul alb!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro O zi din viaţa unui propagandist, Radu Părpăuţă (4.8/5 - 8 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Drumul cel negru, Radu Părpăuţă (5.0/5 - 7 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro În ospeţie, Radu Părpăuţă (5.0/5 - 9 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Telefon mamei, Radu Părpăuţă (4.5/5 - 8 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Locul sfinţeşte omul - însemnări despre o călătorie cu trenul guvernamental, Radu Părpăuţă (4.6/5 - 5 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata autoficţiuni
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Visăreasa-n colţul blocului
Sageata Totul pe alb
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer