Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Durerea muşcă mai puternic din urmă


Radu Părpăuţă

10.10.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Iar eu puteam privi acum până departe
imensitatea câmpului proaspăt nins, pe fereastră.
Gândindu-mă la primăvară şi la părul acela castaniu
pe care-l visasem într-o noapte."
(Paul Vinicius)

Inginerul coboară indispus în autogara urîtă, o clădire gri-ciment pătrăţoasă, şi porneşte pe jos spre hotel. Ştie unde e, mai fusese de atîtea ori în deplasările lui pe şantiere sau la Centrală. Plouă, o ploaie gri, de mortar. Ziua plumburie de noiembrie şi aspectul de oraş de provincie, de "locul unde nu se întîmplă nimic", îi accentuează şi mai mult indispoziţia, o decepţie neputincioasă. Se certase în autobuz cu unul pe tema imigraţiei ilegale, îl enervase la culme inconştienţa aceluia, cum i se părea lui, în privinţa subiectului. Colac peste pupăză, neatent, din cauza nervilor, se lovise la coborîre de mînerul scării şi avea acum o umflătură în frunte. Nu durea cine ştie ce, dar era sîcîitoare. Îşi reproşa: de ce nu venise cu renault-ul său învechit, dar sigur, şi luase autobuzul? Gîndise să-i fie mai comod şi... uite ce nervi îşi făcuse!

În această stare, inginerul străbate străzile reci şi strîmte ale marginii oraşului, iar ochii lui selectează imagini cenuşii, deprimante, fără pixeli suficienţi. Străzi de noiembrie sub ploaia ţîrîită, o ploaie îmbîcsită, cu stropi de ciment şi miros de leşie, cu zoaiele verii cîrîind surd în burlane, scuipate învolburat în şanţuri crăpate; o ploaie de rufe îmbolite şi putrezite, trîntite pe garduri ţigăneşti; o ploaie îmbufnată, cum, uite, e vînzătoarea de cartofi din colţ, care manevrează nişte barabule mari, pline de pămînt lipicios; o ploaie de machitori mahmuri, bezmetici, izbindu-l din mers peste umeri, beţivi scotocind bancnote boţite în căptuşeala hainei, dar acestea nu sunt niciodată îndeajuns.

Şi mintea lui se cufundă în astfel de imagini - o ploaie ca o decepţie de divorţată ieşită de la tribunal, cu rimelul "dus" după atîta plîns; o ploaie cu miros de latrine înfundate, de cîini vagabonzi cu coada-ntre picioare, javre cu ochi rătăciţi şi urduroşi, pitite pe după conducte jupuite...

Dar aceste imagini, cele mai multe exagerate mizantropic, nu-l întremează, nu-i stîrnesc nici măcar un zîmbet de cinic, ci îl afundă şi mai mult într-o dezamăgire peltică, de nimic mîngîiată; dar e o dezamăgire persistentă, ca durerea lui din frunte. Umflătura parcă crescuse şi îl doare acum parcă mai tare.

La hotel lucrurile sînt ca înainte: aceeaşi curăţenie aseptică, aceeaşi albeaţă a camerei văduvită de dulceaţa unui cămin. Poate doar că acum e mai multă delăsare. Pe ici-pe colo se iţeşte coşcoveala pereţilor - o, discreta, demna, aproape nobila coşcoveală - la masă lipsesc şerveţelele, iar fata care serveşte pare cam şleampătă. Unde e nea Mitică? întreabă. A ieşit la pensie, i se răspunde. Mda, îmbătrînim!

Mănîncă şi cugetă la durere. La durerea lui, la durere în genere. Da, n-o simţi la început aproape deloc, dar ea vine, te încalecă încetul cu încetul. Ca la rodeo. Eşti un mînzoc sălbatic, inconştient de fericit, şi haşti! îţi sare ticăloasa în spate. Tu eşti tînăr, fericit, inconştient deci, te simţi iubit, dar durerea lucrează, borhoteşte încetul cu încetul, pe tăcute, iar tu habar n-ai că există. Însă pixelii ei se adună pînă ce rezoluţia durerii devine clară. Tu crezi că fericirea e perpetuă... Ca-n copilărie, cînd se trezea duminica dimineaţa în dangătul clopotelor bisericii din apropiere. Razele soarelui se jucau pe patul lui, umbrele crengilor de vişin săltau tremurătoare pe pereţi... Şi viaţa i se părea îmbelşugată, încîntătoare. Doar sărea fereastra şi, gata, era în grădină, între pruni şi vişini, nu-i mai sta gura cărăbănind prune, cireşe, zarzăre. Găsea "cucoşi", acei monştrii acri ai prunelor, dar nu le dădea importanţă - îi arunca cît colo! Însă acolo era diformitatea, urîţenia, durerea. Pe atunci nu-i păsa.

Iar după aceea... Ce a mai fost după aceea în viaţă? Căsătoria, copiii, munca pe şantiere... La drept vorbind, mai nimic. Durerea, da, durerea a fost, l-a ajuns puternic din urmă, gîfîind în spatele lui, timorîndu-l, ca o campioană care nu pierde cursa niciodată şi căreia îi auzi tot timpul răsuflarea în spate.

*
Ajuns în cameră după cină, inginerul se bagă repede în pat. A doua zi trebuia să se scoale devreme, ca să ia un autobuz spre satul său natal. Oricum, îi era nesuferită neutralitatea camerei de hotel. Închisese telefonul, ca să nu-l mai cicălească soţia cu apeluri. Deschide televizorul... O, televizorul, cu publicitatea la şampoane pentru "părul degradat" şi la ceva pentru valoarea Ph-ului din gură, din sînge, din urină, dracu' mai ştie! Televizorul care ne învaţă să excelăm perpetuu: în ştiinţă, în arte, în sport, în achiziţii, în posesiuni. Ce plictiseală! Locul I, locul II, locul III, întrecerile perpetue, concursurile, ah, concursurile astea! Stupiditatea emisiunii-concurs îl zgîrie pe suflet, însă totul se împotmoleşte în aceeaşi indispoziţie neputincioasă, la fel ca cea provocată de cucui. Şi inginerul îşi închipuie milioanele de prostiţi, cum stau tologiţi în umbra chihlimbarie a televizoarelor şi urmăresc cu sufletul la gură tîmpenie după tîmpenie. După ce concurentul răspunde la nişte întrebări de nivelul lui Gîgă, învîrte o roată şi primeşte cîştiguri în bani şi în fleacuri de uz casnic: rîşniţe de cafea, mixere şi alte cioveie. A, şi o excursie la dracu-n praznic prin Europa, pe un traseu bine stabilit, pe care vezi doar monumente ţepene, statui de generali morţi şi muzee aşijderea. Momentul înmînării premiului e demonstrativ, însoţit de o muzică ca de circ, cînd acrobatul face un salt mortal. Toţi fac salt mortal!

Unde mai este "la grande poésie de la vie"? se întreabă inginerul şi încearcă să adoarmă. Dar blestematul de televizor îi revine în minte, noi şi noi argumente anti-televizor îi trec prin cap, deşi el n-ar avea de ce să se enerveze - nu se mai uită la televizor de vreo patru ani de zile. Apoi se frămîntă, îşi aduce aminte de discuţia despre imigranţi purtată în autobuz, se enervează aducînd post festum noi argumente, simte cucuiul sîcîitor din frunte, caută mereu poziţia optimă ca să nu-l jeneze cucuiul... Abia spre dimineaţă adoarme. Un somn scurt şi agitat. Apoi are un vis, o reverie mai bine zis: e perfect conştient că-i treaz în patul unei camere de hotel, dar gîndurile îi sunt amestecate cu imagini de vis... Un vis minunat dintr-o vară nemuritoare.

*
... E în satul natal, într-o vară luminoasă. Merge desculţ prin praful fierbinte al drumului şi în faţa lui apar uliţele întortocheate ale satului într-o mişcare de traveling molcom, aşa cum se deschidea Lunga vară fierbinte, serialul copilăriei lui, care-i umplea pieptul de o dulceaţă dureroasă - o maşină-cupeu antebelică hurducăind uşor pe un drum şerpuit de ţară: hodorog-hodorog. Şi el se vede în acest film de demult, a cărui acţiune însă e plasată într-un sat liniştit de pe la mijlocul anilor cincizeci ai secolului trecut... Imaginile satului său, care se văd în dreapta şi în stînga din maşina-bondar paşnic mormăind! Iată rufele albe întinse la uscat prin care se vede cerul de mătase albastră pastelat cu nori multicolori; cîinii cu limba scoasă pitindu-se în bozul umbros, gardurile strîmbe, fîntînile cu cumpănă şi teici pline cu apă, unde nişte prichindei se stropesc cu ţipete în roiuri de fluturi însetaţi; pe dealurile pîlpîind în valuri de fierbinţeală zoresc femei să adune fînul - se văd nori de ploaie şi un vînt răcoros începe să îndoaie copacii; şi alţi copii pe toloacă "la Popovici" joacă fotbal cu o minge de gumă cît un pumn, spartă şi aceea, dar le este de ajuns să se închipuie Pelé, şi Garrincha, şi Puskás, iar în scurte pauze aleargă la pîrîiaşul din apropiere, se culcă pe burtă şi sug gîfîind ca sălbăticiunile, speriind ţînţarii şi libelulele ce planează pe luciul apei, îşi aruncă cîţiva pumni de apă peste obrajii îmbujoraţi şi peste genunchii plini de julituri; pe urmă se întorc în goană la fotbal, la cucurile, la mingea-n nouă pietre, la untul, la oină şi la atîtea alte jocuri; sau la furat cireşe, zarzăre şi cîte şi mai cîte gorgoaze; şi mirosul propriei sudori se amestecă cu aroma de fîn din căruţele care trec pe drum, de eugenia păstrată în sîn, de mîl cald, de cucută şi de fir mustos de iarbă mestecat între dinţi; vine o ploaie cu soare, stropi mari răscolesc violent praful de pe uliţi, oameni fug prin curţi cu haine în cap şi adună puii, o mamă îşi strigă copiii uitaţi la fîntînă, fiindcă, nebunii, se întrec care bea mai multă apă, rândunici cu aripi negre-albăstrui trec în picaj razant şi tăcut de-a lungul drumului...

Dar în continuare, în pofida ploii, e o vreme la fel de luminoasă, aceeaşi lungă vară fierbinte, care nu se mai termină, cupeul hodorog-hodorog şerpuieşte molcom înainte, şi inginerul-copil vede o fată desculţă în ploaie, cu sandalele într-o mînă şi cu cealaltă ţinîndu-şi rochiţa albă cu picăţele albastre. Păşeşte încet, aşa cum se păşeşte în vis. Şi ploaia ţîrîie molcom. Simte dinspre ea mireasma dulceagă şi tulburătoare de fîn. Cine e fata asta cu rochiţa udă lipită de trup? parcă o cunoaşte. Fata face semn, apoi se întoarce şi fuge prin ploaie. Atunci o recunoaşte: e Ana-Rita, colega lui de facultate! Ce caută Ana-Rita în satul lui? Nu a fost niciodată aici! E din alt film! Fata fuge-fuge spre maşină. Ce frumoasă e! Ana-Rita, ce frumoasă eşti! exclamă din adîncul pieptului. Îmi eşti dragă! Fata se opreşte şi îl ascultă neclintită, apoi, rîzînd, fluturînd părul ud, o ia la fugă prin ploaie. Ca în vis. Inginerului-copil i se înceţoşează ochii, nu poate să vorbească, parcă timpul se oprise în loc, iar el nu mai ştie nimic: e viu, e mort? E doar o lumină mare, un adînc al luminii. Şi tăcerea. Şi strigă mut din inima aceea a luminii: Ana-Maria, stai te iubesc şi sunt fericit să te văd. Îmi eşti dragă! Dar glasul nu i se aude, e ca într-un film mut, îţi dai seama numai după gesturile şi mimica personajului ce vrea să spună. Ar vrea să iasă, să fugă după ea, dar ceva îl reţine. Hai-hai, ar vrea, dar nu reuşeşte. Apoi tranc! se închide portiera maşinii. Tranc-tranc!

*
Se trezeşte. O fereastră se trînteşte violent: tranc-tranc! Un vînt afurisit anunţă o lapoviţă de sfîrşit de toamnă. Primele picături de zăpadă repede topită cad în cameră. Coboară din pat şi închide fereastra. Simte brusc o nevoie imperioasă să-i dea un telefon Anei-Rita, dar ştie prea bine că la ora asta nu se cade. Mai ales că nu i-a mai dat de ani de zile.

Întreruperea convorbirilor telefonice a pornit de la ora nepotrivită. A întîrziat autobuzul, a ajuns prea tîrziu la hotelul unde se caza de obicei. Şi i-a dat telefon Anei-Rita. Dar era peste ora zece seara. Avea convingerea că soţul ei a folosit prilejul, ca să-şi potolească gelozia îndelung forfotită în el. Şi i-a răspuns mîrlăneşte la telefon.

Cînd venea la Centrală, inginerul trăgea la acest hotel şi primul lucru pe care-l făcea apoi era să-i dea telefon Anei-Rita pentru a rezolva mici chestiuni pentru a doua zi: să afle cînd începe şedinţa cutare, care-i ordinea de zi, să-l informeze despre situaţia unor materiale deficitare, în general să afle ce noutăţi mai sînt în Centrală. Ca şef de şantier era bine să cunoască cît mai multe, iar Ana-Rita lucra chiar în biroul subordonat direct şefului Trustului - un post mic, dar important. Ana-Rita l-a ajutat de multe ori de-a lungul anilor cu informaţiile şi cu micile ei intervenţii. "Fată de gaşcă" îi zicea inginerul fostei lui colege de facultate, dar ştia prea bine că era mai mult decît atît. Exista un sentiment nedefinit între ei, niciodată exprimat, care avea rădăcini vechi, aproape uscate. Dar inginerul credea în străfundul lui, dar nu conştientiza pe deplin niciodată, că rădăcinile acestea uscate vor încolţi din nou cîndva, aşa cum iarba încolţeşte cîteodată şi după arşiţele cele mai cumplite ale verii - o ploiţă e de-ajuns. Poate că ea spera cam acelaşi lucru - se gîndea el. Oricum, important că "era acolo", se amăgea inginerul.

*
Nu mai are răbdare să aştepte în camera asta străină. Coboară din hotel şi porneşte aiurea prin oraş. Putea pleca şi cu al doilea autobuz. Şi cu al treilea. Nu-l grăbeşte nimeni. Telefonul parcă-l arde în buzunar. Oare nu e ora potrivită? Nu se hotărăşte.

După o vreme de umblet hai-hui, sub ploaia ţîrîită, intră într-o cafenea gălăgioasă... Trec minutele, orele. Voci. Muzici amestecate cu fum. Mesele se ocupă, se golesc fără să vadă. E aici. E cald. Nu priveşte la nimeni, nu aşteaptă pe nimeni. Nimeni nu îl aşteaptă. Nimeni nu îl vede. Visează cu ochii deschişi: în copilărie, inundaţia, cînd apa a luat podul şi gardurile... Pereţii cafenelei sînt măturaţi ca nişte garduri. Totul parcă cu încetinitorul. Un dezastru lent, ca o boală benignă care îi aminteşte: "Hei, prietene, sunt aici! Eu, durerea, sînt mereu aici!"

Îşi aminteşte de atunci, în studenţie. Piaţa Unirii. Era vară, cald, dar ploua cu găleata, lumea stătea pe margine şi aştepta să treacă ploaia. O ploaie ca toate ploile de vară - repezi, furtunoase, dar trec repede. Piaţa era goală. Iar oamenii stăteau îngrămădiţi în pasajele blocurilor şi aşteptau. Atunci vede o fată venind dinspre cinematograful Republica, din cealaltă parte a pieţei. Şi deodată îşi dă seama - era Ana-Rita! O colegă insignifiantă, mereu cu restanţe, cu reexaminări şi rereexaminări, o fată despre care el, şeful de an, multilaureatul, cu funcţii pe la asociaţia studenţilor, nu ştia mai nimic. Ana-Rita, în nişte blugi indigo denim, mergea liniştită prin ploaie, fără să se grăbească, de parcă toată lumea era a ei. Hainele îi erau leoarcă, dar ea păşea gînditoare prin ploaie fără să-i pese. Şi el... ce l-a apucat? I-a ieşit înainte şi i-a spus, a izbucnit pur şi simplu plin de ardoare şi entuziasm: "Ce frumoasă eşti, Ana-Rita! Te iubesc!" Şi au pornit amîndoi prin ploaie... Îşi simţea sufletul uşor. Şi viaţa i se părea felurită, plină de încîntare şi îmbelşugată.

I se pare acum că a fost fericit o singură dată - cînd au păşit amîndoi prin ploaie. Unii asociază ploaia cu fertilitatea, cu rodnicia, dar pentru el ploaia a însemnat de atunci iubire. Cînd ascultă ploaia pe acoperiş, cînd aude căzînd apa într-o ulucă ruginită, spartă, pe cîmpuri, prin grădini, cînd primii stropi de ploaie ridică praful de pe străzi, din curţile dosnice, cînd vede filmele lui Tarkovski cu ploaie, cu lacuri, cu apă, multă apă - mereu pentru el acestea înseamnă iubire; însă - greu de spus - într-o oarecare măsură şi un fel de apus autumnal, o risipire ca a frunzelor spulberate pe alei...

Acum, în cafeneaua aceasta gălăgioasă, cînd nu aşteaptă pe nimeni şi nu este aşteptat de nimeni, simte că viaţa lui s-a încheiat atunci, în Piaţa Unirii, că totul de-atunci înainte a fost o umbră de viaţă - cenuşie şi tristă.

De fapt, după aceea ce a mai fost? N-a mai fost nimic. Era el vesel, simţea fericirea umăr lîngă umăr, grijile încă nu-l apăsau, dar viaţa trecea de fapt fără să-şi dea seama ce voia de la ea. Simţea tot mai mult zidul care îi despărţea, un zid înalt şi solid: el - activ, energic, urmărind succese după succese, ea - mică, neînsemnată, tăcută. Apoi mai era mania asta a lui de a critica, de care nu s-a putut dezbăra toată viaţa. Zîmbetul lui scîrbit, flegmatic, care - ştia - trezea sila celor din preajmă, şi apoi critica, critica, critica; tot mai lipsită de energie, tot mai leneşă, dar mereu înveninată. Apoi, cu anii, şi-a dat seama că elanul lui critic s-a prefăcut în banalitate. Mai erau apoi tăcerile lui ursuze între prietenii ei, artişti îndeosebi. Dar cîte nu erau!?

Şi viaţa trecea, trecea, amintirile dulci, neasemuit de frumoase rămîneau în urmă, umblatul prin ploaie rămînea amintire, nopţile studenţeşti, nu simţea nevoia să mai împărtăşească şi ei cărţile citite... Toate au trecut, aşa cum trec peste toţi, se destramă ca o ceaţă. Iar simţea zidul acela tot mai înalt, tot mai aspru, tot mai dureros: el - el din pricina carierei la care era înhămat, ea - Dumnezeu mai ştie de ce. Apoi el s-a însurat cu o colegă de an, de "organizaţie", înfiptă şi ea în lupta pentru succes, pentru carieră... Şi n-a mai rămas nimic apoi.

*
- Alo! Ana-Rita?
- Da.
- Sînt eu, sînt...
- Da, te-am recunoscut.
- Mi-a fost teamă să nu mă porcăiască iarăşi bărbatu-tău, glumeşte inginerul.
- E... e plecat.
- Plecat?
- Da... am divorţat.
- Îmi pare rău! Cred că eşti necăjită.
- A, nu! S-a întîmplat mai demult. Am mai mult timp acuma. Cu expoziţiile, cu...
- Mai ai expoziţii?
- Da. Acuma sînt în febra pregătirilor de plecare. Mîine plec la Roma, am o expoziţie acolo.
- La Roman?

Ana-Rita rîde:
- Nu. La Roma. Vine mîine Roberto să mă ia... Impresarul meu.
- Aaa! Felicitări!
- Da. Mulţumesc! Tu ce mai faci?
- Bine. Au murit ai mei şi merg să vînd casa bătrînească. Am nişte cumpărători.
- Condoleanţe! Şi în rest?
- Mulţumesc! A trecut ceva vreme de cînd... În rest bine: cu pensia, ba mă mai doare una, ba alta.
- Da, durerile muşcă mai puternic din urmă.

Apoi au mai schimbat cîteva vorbe convenţionale şi atît. N-a îndrăznit să-i cerşească o întîlnire. Aşa simţea că ar fi fost - o cerşeală. Se gîndea că poate ea îl consider un ratat, un ratat înveninat în criticile lui, care nu a fost capabil să-şi rostuiască viaţa - nici pe a lui, nici pe a ei. Poate că a simţit că a vrut să-i mai spună ceva, dar, ca totdeauna, n-a spus. N-a putut spune.

*
Inginerul se întoarce acasă. La "acasa" lui. S-a gîndit după ce i-au murit bătrânii: ar trebui să vîndă coşmelia şi puţinul pămînt şi să se întoarcă definitiv în oraşul-furnicar, în cacofonia claxoanelor şi alarmelor de toate felurile - de pe străzi, din mass-media, din suflete. A găsit şi clienţi. Dar a tot amînat, fără să ştie nici el de ce. Fireşte, multe s-au schimbat şi pe aici, e o iluzie această întoarcere, cugetă. În definitiv nu te întorci în acelaşi loc, căci "acasă" nu mai există decât în mintea ta. Dar el, totuşi, caută ce a mai rămas, încearcă să privească cu ochii copilului de altădată.

Priveşte mamelonul dealului luminat paradisiac doar pe jumătate, norii de rîndunele care se duc, buruienile acum gălbejite, iţindu-se viguroase, încăpăţînate prin crăpăturile cimentului din jurul casei, îşi umple ochii cu verdeaţa ochiurilor de apă după ploaie, care se deschid în găvane gata înverzite - ah! albăstrimea cerului reflectată în apa limpede şi verdele ierbii de la fundul scobiturii pline cu apă! Şi aude undeva pe aproape un izvor, care îi dă iluzia eternei purităţi. Îşi aminteşte, în copilărie, cum sărea printre băltoace, iar soarele fugea negreşit după el să îl prindă. Daaa, senzaţia aceea inexprimabilă, care trebuie să fi fost o amintire din copilăria omenirii!

Se gîndeşte că începutul începuturilor trebuie să fi fost un izvor... Există prea puţină inocenţă în lume! Parcă nu mai suntem noi înşine. Parcă nu mai ştim să stabilim legături viabile şi creatoare cu lumea şi cu cei din specia noastră. Ne delimitează tot felul de prostii şi ideologiile, care sunt tot prostie. Ne delimitează computerul (deşi aparent ne apropie) cu memoria lui monstruoasă, diabolică, cu lipsa lui înfricoşătoare de discernămînt.

Ca să scape de presiunea gîndurilor apăsătoare, inginerul iese afară. Are în suflet nostalgia robusteţei, a simplităţii pe care le cuprinde viaţa adevărată. Căci, îşi dă seama, nu umblăm ahtiaţi numai după tinereţea noastră, ci şi, inconştient, după tinereţea lumii. Iar în oraş, în care umblăm năuci ca furnicile în muşuroi, nu ne putem ostoi acest dor după simplitate şi inocenţă. Poate doar în piaţa alimentară. Da, cît îi place! Să stai în piaţă, să te îmbeţi de mirosurile fructelor şi legumelor, să pui sacoşa plină jos, să te rezemi de o tarabă şi să trăncăneşti vrute şi nevrute cu un prieten sau cu cineva abia cunoscut. Pieţele acestea acum dispar, le iau locul nişte spaţii închise, luminate artificial, în care îţi faci repede cumpărăturile şi o iei la fugă afară. Dar pieţele acestea în aer liber! Au fost primele locuri unde noi, oamenii, ne-am deprins întîi şi-ntîi să ne cunoaştem şi să comunicăm. Veneam posaci şi bănuitori de prin zăvoaie şi poieni, ca să ne întîlnim în aceste pieţe de la răscruci de drumuri şi hîrtoape, să ne strigăm bucuroşi pe porecle şi să schimbăm peştele pe coşuri de răchită sau oale, legumele pe brînză şi carne sau salbe de aur pe mirese. Şi aşa ne-am deprins să socializăm, cum zicem azi în noua limbă de lemn.

Clienţii n-au mai apărut. Mînat de o voinţă venită de la sine, inginerul iese în şosea. Vuum, vuum, vuum! trec maşinile pe asfalt. Şi se bucură cînd se depărtează de ele, cînd intră pe bucata de drum de pămînt. Aici sunt maşini mai puţine, nu mai aude şuierul de harapnic al maşinilor trecînd pe lîngă el. Şi se gîndeşte naiv la covoarele astea asfaltice, care acoperă tot mai mari suprafeţe de pămînt. Cînd se vor opri? Cînd ne vom opri să văduvim globul de frumuseţea lui autentică?

Îi iese înainte o bătrînică cu faţa albicioasă, semănînd izbitor cu puiul congelat irlandez, pe care-l are în sacoşă. Şi se gîndeşte la bunica lui, roşie în obraji, cînd scotea cozonacii cu cociorva din cuptor; şi la bunicul lui în serile de iarnă, cînd avea el plăcere: îşi cioplea o ţepuşă din lemn, înfigea o bucată de carne în ea şi o prăjea la focul din plită, iar casa se umplea de o miroznă dulce, pe care o simte şi azi în nări. Îl vede în minte pe bunicul înfigînd hulpav dinţii în carnea pe jumătate crudă. Şi picuri de zeamă îi cad din barbă!

Urcă la pădure. Altădată, după două-trei ore de plimbare prin pădure, se simţea grozav de întremat pentru complexele probleme ale vieţii. Dar îşi aminteşte brusc că acum pădurea e hăcuită monstruos, copacii hărtăniţi, tăiaţi de la jumătate, mormane de gunoaie apar peste tot! Upercutul civilizaţiei sălbatice îl izbeşte dur în bărbia fragilă a iluziilor. Şi simte dureros că nu-şi mai găseşte locul în vastitatea creaţiei, unde poate şi-ar fi găsit un loc cu Ana-Rita, cea cu sandalele într-o mînă şi cu cealaltă mînă ţinîndu-şi rochiţa albă...

Da, iluzia întoarcerii acasă nu exista decît, vai! în mintea lui. Iar întoarcerea la inocenţa primordială este imposibilă.

Inginerul se cocoşează pe sub o conductă cu gaz metan şi iese la şosea. Se aude duduind un autobuz în spatele lui. Face semn, autobuzul opreşte scrîşnit şi inginerul urcă. Apoi autobuzul se depărtează rapid, înghiţit de lumina pîrjolitoare a oraşului.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro O zi din viaţa unui propagandist, Radu Părpăuţă (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Drumul cel negru, Radu Părpăuţă (5.0/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro În ospeţie, Radu Părpăuţă (5.0/5 - 9 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Telefon mamei, Radu Părpăuţă (4.4/5 - 7 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Locul sfinţeşte omul - însemnări despre o călătorie cu trenul guvernamental, Radu Părpăuţă (4.5/5 - 4 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata autoficţiuni
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Visăreasa-n colţul blocului
Sageata Totul pe alb
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer