Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ziua în care a murit Silvia


Alexandru-Radu Săvulescu

27.09.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În ziua în care Silvia a murit am simţit că lumea se opreşte în loc. Părea că întreg universul s-a prăbuşit.

Am aflat vestea la telefon, la numai câteva ore după ce mama ei o luase de la mine, aparent adormită, după zile şi nopţi de chin şi de nesomn. De fapt nu dormea, intrase în comă, dar noi n-am ştiut, am crezut că în fine se odihneşte puţin.

Cu o seară înainte, văzând că suferinţa ei în loc să se calmeze se accentua, am cerut telefoanele medicilor ei. Când i-am sunat, mi-au spus că de mult aşteptau acest telefon, fiindcă cu mama ei nu s-au putut înţelege deloc - refuza pur şi simplu să accepte că boala Silviei ajunsese în stadiul final, acel stadiu în care durerile tot mai atroce nu mai puteau fi calmate altfel decât cu opiacee.

Înţelegeam suferinţa mamei ei, admiram devotamentul cu care-şi îngrijise fata până atunci, dar n-am putut decât să mă revolt: "Când au externat-o, spunând că au făcut tot ce se putea, şi că a sosit momentul să meargă acasă, Silvia a cerut cu ultimele puteri să vină la mine, nu la dumneavoastră. Deşi eram divorţaţi de ani de zile, am acceptat imediat, fără să-mi închipui că-i veţi refuza un sfârşit demn, lăsând-o să se zbată şi să strige după ajutor. Va trebui aşadar să alegeţi, ori îi alinăm suferinţa dându-i calmantele pe care i le-au prescris doctorii, ori plecaţi de aici". A decis să plece cu Silvia a doua zi dimineaţă, la prima oră.

N-a durat mult şi am primit telefonul care mă anunţa sfârşitul.

În drum spre părinţii ei, mă uitam la lumea de pe stradă şi nu înţelegeam cum pot oare oamenii să-şi vadă în continuare de treburile lor când Silvia nu mai este?

Când am ajuns, am găsit-o pe Silvia întinsă pe pat, liniştită, cu mâinile pe piept, în camera copilăriei ei. Totul fusese scos din cameră, rămăsese doar patul, care fusese mutat sub geam, cu ea pe mijlocul lui. Silvia mi s-a părut atunci nespus de frumoasă. De mult n-o mai văzusem aşa. Corpul ei era o umbră a ceea ce fusese cândva, însă faţa ei era eterică. Cel mai mult o schimba liniştea care i se aşternuse pe faţă. Părea în fine împăcată cu ea şi cu ceilalţi, ea care toată viaţa fusese neliniştită.

M-am întins alături de ea, pe marginea patului, ca şi cum ne-am fi odihnit amândoi câteva clipe după-amiaza (ea nu se odihnea niciodată după-amiaza). Mi-am adus aminte de felul în care m-am îndrăgostit de ea, de planurile mele de viitor împreună cu ea (zic planurile mele, pentru că pe ale ei nu le-am ştiut niciodată; oricum, prea puţin din ce visasem eu atunci s-a îndeplinit).

Îmi imaginam viaţa cu ea într-un mod idilic: noi doi într-o barcă, undeva prin deltă, eu vâslind, în fundal auzindu-se voci vesele de copii - o mare familie unită şi fericită.

În realitate, n-am ajuns niciodată în deltă cu Silvia. Nu-i plăcea sălbăticia, prefera să stea la hotel. Până şi la 2 Mai a rezistat în gazdă doar o zi, după care a plecat (locul ei predilect de la mare era Neptun, unde hotelurile erau cele mai bune). Cei doi copii ai noştri au crescut între "hăis" şi "cea", n-am putut niciodată să ne punem de acord între noi cu ce e mai bine pentru ei. De familie unită, nici vorbă. În afară de câteva din rudele ei, puţine, pe toţi ceilalţi i-a îndepărtat rapid. Iar eu nu m-am putut niciodată apropia prea mult de ai ei, dovadă că le-am vorbit întotdeauna cu "dumneavoastră".

Viaţa alături de Silvia era imposibilă. Cu toate acestea, am iubit-o puternic, renunţând pentru ea la orice, făcând tot ce mi-a stat în putinţă ca să fie mulţumită. S-a dovedit însă a fi prea puţin. Am fost totuşi ocazional fericiţi.
"Ce faci acolo, stai întins lângă Silvia?", îmi spune din cadrul uşii mama Silviei. "Nu ştii că lângă un mort nu e voie să te-ntinzi?"

În cele câteva zile care au urmat am trăit fără întrerupere o stranie senzaţie de sfârşit de lume, în care vedeam totul numai în alb-negru, şi auzeam doar slab, înfundat.

În ziua înmormântării, la sfârşitul slujbei, când groparii au intrat în biserică ca să ia sicriul, am izbucnit involuntar într-un plâns cu sughiţuri. Simţeam că mă înec, nu-mi mai puteam controla respiraţia. Aş fi vrut să n-o ia încă de acolo, să n-o ducă la mormânt, să pot să-i mai spun încă o dată cât de mult o iubesc.

După înmormântare, tot timpul cât mama Silviei a împărţit pomana, iar oamenii mâncau cu lingura fasolea şi varza din strachini, am fost scuturat periodic de crize de plâns spasmodic cum nu-mi amintesc să mai fi avut vreodată.

(Bucureşti, septembrie 2016)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer