Oraşul urban şi dreptul la oraş (II)

Întorcîndu-ne însă "acasă", adică în Nord (şi trecînd, ca bibliografie, mai degrabă spre David Harvey, să spunem), este cazul să aprofundăm puţin rolul culturii în echivalarea oraşului cu urbanul şi chiar cu urbanitatea.
 
Se vorbeşte foarte mult, pe de o parte, de "regenerare urbană", şi, pe de altă parte, de "intervenţii artistice" sau de "artă în spaţiul public". Or, ele nu trebuie deloc confundate, căci sînt două chestiuni diferite. Poate chiar radical diferite: antagonice.
 
Regenerarea urbană ţine de politicile urbane şi vizează reintegrarea unor zone urbane semi-abandonate, aducerea lor la zi din punctul de vedere al tehnologiilor infrastructurale şi, nu în ultimul rînd, al imaginii. De multe ori, astfel de zone semi-abandonate, lăsate în paragină, manifestă următorul paradox: tocmai abandonul le face să acumuleze valoare istorică, valoare patrimonială. Şi atunci regenerarea urbană se bifurcă şi devine contradictorie: trebuie în acelaşi timp să modernizeze, adică să schimbe, şi să păstreze, pentru a "patrimonializa", adică pentru a crea plusvaloare culturală, deci atracţie urbană. Mai exact, politicile de regenerare urbană trebuie să decidă unde să transforme şi unde să păstreze modernizînd, dar nedistrugînd. Ceea ce, aproape de fiecare dată, naşte adevărate lupte de gherilă culturală urbană, întotdeauna existînd părţi ale societăţii civile care pot considera, în dezacord cu autorităţile (în primul rînd) locale, că o anumită zonă sau un anumit punct urban vechi merită şi trebuie păstrat, avînd, altfel spus, atît potenţial patrimonial, cît şi o consistenţă socială aparte, specifică.

Cel mai celebru exemplu românesc în acest sens l-a constituit fosta Hală Matache: era sau nu aceasta "de patrimoniu", merita ea sau nu să fie păstrată? Era vorba doar de clădirea ca atare, sau de rolul ei pentru întreaga zonă, pentru întregul cartier? Conducerea Primăriei Capitalei de la acea dată a spus una, dar a făcut, mişeleşte, alta: spunînd, pe faţă, că "da, să mai vedem, şi păstram, şi demolăm, adică deplasăm", dar făcînd, pe la spate, "nu, radem, ce atîtea complicaţii": Hala Matache a fost demolată într-o noapte. Nu întîmplător, semn al vremurilor actuale, un important, în creştere actor al vieţii noastre politice recente, Nicuşor Dan, şi-a creat şi acumulat capitalul infra-politic tocmai în calitate de conducător extrem de vocal al asociaţiei "Salvaţi Bucureştiul".

La polul opus, al împăcării "caprei" dezvoltării şi a "modernizării" (echivalate, încă, de mulţi, în mod depăşit, cu distrugerea pur şi simplu, cînd de fapt ea este tocmai consolidare dinăuntru a tradiţiei, negociere şi preluare, asumare) cu "varza" culturală a patrimoniului, trebuie citată preluarea, includerea, "îmbrăcarea", "îmbrăţişarea" modernizantă, din Piaţa Victoriei (lîngă Guvern), a Casei Oromolu în noul ansamblu curb, blînd învăluitor, imaginat de arhitectul Dorin Ştefan, care nu face decît să împămîntenească pe plai dîmboviţean o practică curentă, la nivel internaţional, în tot Nordul civilizat, a negocierii trecut-prezent de către arhitecţii-politicieni şi diplomaţi.
 
Aşa cum se poate, însă, vedea, problematica regenerării urbane depăşeşte aspectul pur estetic şi cultural. În cazul ei, adevăratele probleme sînt cele sociale. Căci de prea multe ori, de fiecare dată de fapt, regenerarea urbană, adică intervenţia arhitectural-patrimonializantă şi culturalizantă asupra cîte unei zone, duce la producerea, clasicului, deja, fenomen de gentrificare. Altfel spus, săracii sau precarii, lumpenii sau boemii care puteau să locuiască în astfel de zone uitate chiar dacă, de cele mai multe ori, centrale sau pericentrale, tocmai pentru că erau nişte zone uitate de autorităţi, în momentul cînd acestor zone începe, prin "regenerare urbană", să li se pună preţ, le creşte automat preţul, şi "îndoielnicii" sau neviabilii economic, deci social, "ne-esteticii", trebuie să plece, cedînd locul claselor de mijloc în ascensiune. Este ce s-a întîmplat şi este, încă, în plin avînt în Berlinul de Est, după unificarea Germaniei.
 
Şi aşa, prin deplasarea "automată", adică economică, a "urîţilor" social, oraşul se estetizează, devine curat, frumos, funcţional. Şi aici, ca practică divergentă, intervine - atunci cînd este, desigur, invitată, convocată, "comisionată", "programată" s-o facă - arta contemporană. Care, prin intervenţiile ei în spaţiul public, vizează, dincolo de aspectul estetico-economic şi chiar, de multe ori, tocmai împotriva lui, direct stratul de bază, politico-social, al problemei.
 
Căci oraşul cu adevărat urban nu este oraşul doar estetizat, "regenerat" doar semiotic, cultural şi patrimonial, ci în primul rînd oraşul public, adică oraşul accesului egal. Am putea să numim acest oraş un oraş frumos în sens supra-estetic (etic, să spunem), adică un oraş ecologic în sensul cel mai extins al termenului ecologie, acela de convieţuire şi de bogăţie în diferenţe, de multiplicitate identitară. Oraşul ecologic, ca oraş frumos în sens supra-estetic, altfel spus ca oraş cu adevărat urban, este oraşul în care au acces egal toate categoriile în diversitatea lor meta-categorială (naturale, culturale, umane, politice etc.), este oraşul (cu adevărat) public, post-asuprire.
 
Oraşul frumos, oraşul public, oraşul "social", adică oraşul urban, este, desigur (cel puţin ca "ideal regulator" kantian), oraşul viitorului, pe care, fie şi doar în micro-intervenţiile ei, îl vizează arta contemporană. Şi tocmai aceasta este oferta şi provocarea artiştilor la adresa politicienilor, care, alături de regenerarea urbană arhitectural-patrimonializantă şi estetico-culturală, trebuie s-o aibă în vedere şi pe aceea, în acelaşi timp mai largă şi mai produndă, propriu-zis politică, adică socială, a oraşul pentru toţi. Sau, cum spunea, cu o formulă devenită celebră, filosoful Henri Lefebvre, a "dreptului la oraş".