Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

600. Oraşul urban şi dreptul la oraş (I)


Bogdan Ghiu

25.09.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rubrica "Evul Media" ajunge, odată cu articolul de azi, la numărul de ordine 600. Aşa cum spuneam şi cu prilejul articolului cu numărul 500, rubrica de pe LiterNet materializează, pentru mine, atît ideea de atelier deschis, (în) public, cît şi pe aceea de arhivă, la fel de deschisă, la fel de publică. Aici, în cadrul acestei rubrici, îmi vin cele mai multe şi mai preţioase idei, de aici, din această rubrică, am deschis cele mai importante şantiere. Este principalul meu loc de experimentare. Nu voi înceta să încerc să abuzez, pur şi simplu, de el.  

Titlul textului de azi şi de săptămîna viitoare ar putea să surprindă, dat fiind că pare un pleonasm. Dar nu e deloc aşa. Dacă vom sta să ne gîndim puţin, vom vedea că există oraşe care nu sînt deloc (sau aproape deloc) urbane, şi că pot exista, pe de altă parte, condiţii absolut civilizate, adică perfect urbane, de viaţă (la ţară, atît în nordul, cît şi în sudul Europei, de pildă) care nu se află la oraş, care nu se definesc ca oraş, care nu sînt oraşe. Oraşul nu este, prin urmare, în mod automat urban, iar condiţiile urbane de viaţă (căci nu pot spune "urbanitate": aceasta înseamnă altceva şi este valabilă pretutindeni, indiferent de localizare) nu depind de calificativul, de "încadrarea juridică", administrativă, de oraş.

Putem continua pe aceeaşi linie şi spune aşa, forţînd conştientizarea unui alt adevăr manifest, în zona proceselor istorice evidente, imediat vizibile: în vreme ce dezvoltarea urbană, cum i se spune, avansează galopant, mare parte din suprafaţa Pămîntului tinzînd să se acopere cu zone urbane, oraşul ca atare pare a dispărea. O nouă dislocare şi divergenţă se produce, aşadar, între urbanizare şi oraş.

Zonele urbane actuale nu mai au prea multe de-a face cu oraşul. Dar aici intervin o separaţie şi o disparitate geopolitice, între Nordul civilizat şi Sudul colcăitor. În Nord (altă denumire pentru Occident), ceea ce mulţi numesc deja "oraşul istoric" este tot mai mult înghiţit de o dezvoltare urbană care face ca oraşul tradiţional, ceea ce continuăm să numim oraş, să nu mai fie decît un fel de arhipelag de "districte istorico-culturale", adică nişte puncte de intensificare şi de concentrare urbană care ritmează un continuum urban al dezvoltării care priveşte înainte de toate buna administrare sau macro-economia fluxurilor de tot felul, în primul rînd de oameni, de mărfuri, de bani, dar şi de evenimente, de istorie, de actualitate etc. Oraşul vechi, oraşul tradiţional, oraşul istoric, adică ceea ce ne-am obişnuit şi continuăm, încă, deşi nu mai e cazul, să numim "oraş", se transformă într-un fel de parcuri urbane, mai exact în nişte mărci ale modernităţii hiper-post-moderne. Nu există oraş civilizat, adică oraş urban actual - recte, oraş nordic, occidental, civilizat, dezvoltat, avansat, putem să-i spunem cum vrem, aceasta e norma urbană actuală - care să nu fie, în sine, o "capitală culturală". De multă vreme cultura nu mai este considerată, în economia dezvoltării urbane, ca o cheltuială, altfel spus, marxist vorbind, ca o "suprastructură" bugetivoră, ci face parte dintre atributele dezvoltării, altfel spus ale urbanului. Cultura nu consumă, ci produce. Iar oraşele actuale înseamnă, aproape univoc, cultură.

Dar ce înseamnă, azi, cultură? În capitalismul actual, calificat drept semiocapitalism (capitalism al semnelor şi prin semne) sau drept capitalism estetic, cultura devine primordială, şi ea merge mînă în mînă cu hiper-financiarizarea neoliberală, care manifestă aceeaşi evoluţie înspre virtualul semiotic.

Cultura, ca principal atribut al oraşului alături de echipamente (adică de "infrastructură"), însemnă, deci, pe de o parte, patrimoniu şi, cum se spune, "valorificarea patrimoniului", material şi imaterial (în primul rînd muzee şi festivaluri), şi, pe de altă parte, "cultură vie", în care intră atît ceea ce se numeşte "cultură urbană", cît şi manifestările de artă contemporană (vizuală, muzicală, performativă în genere, ceea ce unifică, în momentul de faţă, artele fiind tocmai performativitatea, adică adresarea pe viu, în act, incitarea la participare). Cultura, altfel spus, este o politică publică, este un mod politic de a crea şi de a întreţine caracterul urban al oraşelor. Prin cultură.

Asta este valabil în Nord, altfel spus în Occident, în partea în acelaşi timp bogat stratificată istoric (unii spun chiar creatoare şi propagatoare a însuşi conceptului de "istorie"), dezvoltat echipată şi, nu în ultimul rînd, formalizat, reglementat democratică. Ca să simplificăm, este vorba de acea vastă regiune a lumii, mică totuşi în raport cu lumea, cu "restul lumii", care este vizată, în momentul de faţă, de terorisme, fiind parcă forţată să uite de sine, să devină ce nu mai vrea să fie de mult, ce vrea să uite, ca şi cum n-ar fi fost niciodată: o barbarie. Terorismul anti-occidental actual ţinteşte revenirea refulatului.

Oraş egal cultură, cum spuneam, în Nordul civilizat, dezvoltat al planetei. Altfel spus, numai aici, în Nordul "post-imperialist", oraşele sînt urbane, chiar dacă urbanizarea tinde să înghită tot spaţiul, iar oraşul istoric să rămînă sub formă de insule "muzeale", adică, tocmai, culturale. În Sud, pe măsură ce oraşele cresc, devenind magalopole, ele tind, dimpotrivă, să devină tot mai puţin urbane, antasarea demografică şi lipsa oricăror echipamente tranformînd toate aceste oraşe în imense slum-cities: zone urbane fără oraş, adică aglomerări de favelas fără centru, cel mult cu zone private bine delimitate şi păzite, adevărate auto-ghetouri ale bogăţiei. Pentru analiza lor, o lectură esenţială este Mike Davis.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer