500

De cinci sute de săptămîni, adică din primăvara anului 2005, scriu săptămînal, în fiecare duminică, rubrica Evul Media la LiterNet.
 
Aşa cum se poate vedea din arhiva publică a unei bune părţi dintre scrierile mele care a devenit, între timp, LiterNetul, am început odată cu agonia media a papei Ioan Paul al II-lea: înfrîngerea, sau măcar punerea la grea încercări, la respect, a obscenităţii televizuale globale de către viaţa fostului papă, azi sanctificat, m-a provocat. Aşa cum, în decembrie 1989 şi, mai apoi, în mai-iunie 1990, mă provocase Televiziunea Română, cu manevrele ei j(d)osnice, de doi bani, dar tocmai prin asta deja globale, perfect actuale.

Scriu, de multe ori, la nervi. Căci impulsul de a începe să scriu această rubrică şi mai ales de a persista l-a constituit domnia Traian Băsescu. Aşa cum, în anii '90, scrisesem din neputinţă în faţa perenităţii temporare asigurate de către vecinii mei de epocă şi de ţară lui Ion Iliescu, aşa am putut, de multe ori, în zece ani, să supravieţuiesc scriind aici: adică elaborîndu-mi distanţa şi poziţia faţă de epocă. Şi încercînd să-mi explic anomalia: cum poate să existe amor, în loc de cap, în politică?

Primele cinci sute de articole ale rubricii Evul Media de la LiterNet coincid aproape perfect cu anii Băsescu. Dar dacă de-a lungul acestor cinci sute de săptămîni n-aş fi făcut decît să urlu de nervi, aş fi fost mort - intelectual - de mult, la fel ca presa română - despre care, azi, nu mai este nimic de scris. Absolut nimic. Căci la început sperasem că în această rubrică voi putea să continui, ca în anii 1990, să analizez televiziunile, presa. Care televiziuni? Care presă? Am rămas orfan de partener, de obiect.

Între timp, LiterNetul a devenit arhiva mea vie, adică laboratorul şi atelierul meu publice, deschise, unde mi-am lansat cele mai multe idei. Cărţile mele se compun, în mare parte, din materialele probate pe LiterNet. Mai mult, însă, decît atît: ceea ce am publicat pe LiterNet depăşeşte cu mult ceea ce am folosit în/la/pentru cărţi. De fapt, fiecare "articol" este, de multe ori, o carte, un proiect de carte, un început de carte, de cercetare.

Aici, pe LiterNet, se află jurnalul meu intelectual din ultimii zece ani. Scriu mult, dar nu permanent. Or, de aproape zece ani, am, n-am treabă, indiferent unde m-aş afla şi ce-aş avea de făcut, sîmbăta, cîndva, de preferinţă dimineaţa, scriu pentru LiterNet: este una dintre puţinele scandenţe stricte ale activităţii mele.

Aici mi-am lansat cele mai îndrăzneţe şi preţioase idei, pe care încă nu le-am ajuns din urmă. Căci dacă nu m-am lăsat, dacă n-am renunţat, cum mi-a venit nu o dată, la a scrie aici este pentru că acest tip de poziţie intermediară, încă privată-deja publică, între spasm şi inspiraţie şi, pe de altă parte, proiecţie şi construcţie, constituie ritmul, regimul meu natural de creaţie.

Aici nu doar public ceva gata terminat, nu doar mă exprim, nu doar lucrez, nu doar probez şi experimentez, ci lucrez la vedere, în lume, în realitate, adică lucrăm împreună, asemenea meşteşugarilor din Evul Mediu care îşi aveau măruntele ateliere în piaţa publică, una cu prăvălia. Aici, la LiterNet, produc pe loc, deja la vedere, adică pot să fiu imediat, aproape contemporan, şi autor, şi public. Ceea ce, pentru un scriitor, condamnat toată viaţa, din viaţă, la postumitatea tiparului, este deja un miracol. Poate nici n-aş mai fi scris dacă n-aş fi avut la dispoziţie, intrată în sînge, această nu, Doamne fereşte, tribună, ci loc de performare care e LiterNetul.     

Mediu de viaţă şi de lucru, LiterNetul face azi parte din regimul meu de creaţie. Scris-viaţă în desfăşurare, intrat deja în propriul metabolism, chiar dacă voi continua să mă mişc, continui la LiterNet. S-ar putea altfel?