(lumea-graniță, realitatea-ghetou)**
(comunicare prin semne de punctuație)
(scrisori din-colo) (însemnări pe fundul gamelei)
Deci trebuie să scriem scurt, concentrat, suprapus, manifest palimpsestic. Emblematic: blazon, nu blazaj. Hieroglific. Extra-european (= post-discursiv) și extra-terestru. Ca în-din deșert(ul abundenței), cînd "pustiul înaintează". Să învățăm să ne facem mai mult semne (de punctuație), mîini pe pereți în peșteri adînci. Mîini pentru mîine. Scriere "tare", antrenată, fără grăsimi, gata de orice. Sîntem în cușcă. MMA.
Epoca performativului forte, purificat și generalizat. Făptuire împotriva faptelor***.
Omu' și talentu'. Ce noroc, Dumnezeule, că Hitler a fost un artist submediocru (de-aia considera arta "degenerată" și că trebuie depășită "în realitate") și că Stalin nu a scris poezii (dar poate că totuși a scris, prea îi iubea pe poeți): ce expoziții retrospective și ce vînzări și reeditări faraminoase am fi avut, "a ucis el oarece milioane, dar ce talent, totuși", s-ar fi spus. Niște fleacuri, niște "bagatele", cum a spus, definitiv, un alt talentat splitat în om odios și (nu versus) scriitor genial, cu nume tandru, de bunică, Céline.
Așa și azi, acușica: "deși" este un antreprenor genial, adevăratul erou al timpului nostru (de psihopați), nu e frumos că ingerează în politica altor țări, democratice (Germania, UK etc.), și că, pe motiv de "libertate de expresie", susține extrema dreaptă europeană. Nu e frumos, nu se face! Dar ce geniu! Dar, însă, să ne înțelegem: tocmai pentru că susține ce susține (de Musk-ă e vorba) și o face cum o face nu este un geniu, ci un biet "broligarh" nesătul, profitînd de aerul fetid-fosil-exploziv al timpului ca să devină nu un zeu între zei, ci zeul suprem, Unic: "Eu, Supremul". Cum să poți combate pericolul cu o gîndire scindat-complezentă? Dacă în halul acesta de politețe prost înțeleasă, de corectitudine politică cu fasciștii care își spun libertarieni au ajuns democrațiile, chiar e de rău. Și chiar este.
Carnavalul nu funcționează dacă nu se încheie (ca să revină), ci se instaurează și rămîne așa. Carnavalul trebuie să se încheie.
Ce bine a fost, ca întotdeauna, în vacanța altora, a celorlalți, acasă, să poți plănui și lucra în tihnă, iar orașul, mutat ca atare pe drumuri și în/spre alte părți, ceva mai respirabil. Ce bine că există vacanțe! Să te întîlnești în propriul oraș cu turiști, să începi să te simți și tu (endo)turist, și să te uiți în jur cu alți ochi, întrebîndu-te, totuși, ce or vedea vizitatorii, de ce au venit, cum de nu își rup gîtul (sau măcar picioarele) prin mahalaua centrală (consfințind centralitatea locală a mahalalei) numită Centrul Vechi, cu farmecul lui suburban, interlop... Obsolete categorii, totuși, "mahala", "centru", "periferie". În fine, e bine în vacanțele altora, în vacanță acasă, cu alții aflați în vacanță, plecînd neapărat de acasă...
Să faci note de subsol e un sport extrem total. Presupune inclusiv mutare de mobilier.
Canada, Panama, Groenlanda, viitoare Ucraine?
Oare să cedăm și noi incorectitudinii, să ne lăsăm contaminați, otrăviți, dacă tot se poartă "libertatea de expresie" și ridicarea tuturor stavilelor politeții, pînă la urmă, ale civilității adică civilizației, adică se poate spune orice, indiferent de fapte (faptele se creează, nu-i așa, perlocuționar, ce naiba!)? Să începem oare să vorbim despre cum arată extrema dreaptă, cu preocuparea masculină a campionilor ei pentru coafură, cît mai blondă, despre mișcările de balerină ale lui Trump, cu mînuțele spre guriță à la Hitler? Sau ne dau în judecată și nu facem față? Sau numai ei au voie? Sau numai dacă ești negru, nu blond, ești însemnat, spurcat? Dar noi, aici, chiar sîntem, politic, albi, blonzi? Să intrăm și noi pe făgașul acesta de vomă al lumii?
Un gînd tot mai persistent: Walter Benjamin întîrziind prin Paris. Azi chiar nu ar mai avea unde să se ducă. Fusese la Moscova și s-a întors, nu a ajuns la New York.
Îmi pun mari, deci, vitale speranțe în liberalizarea, pentru români, a călătoriilor în SUA. Acum ori niciodată!
Cozile și așteptările au meritat, în sfîrșit moaștele s-au întrupat, lumea de apoi ni s-a arătat.
Post scriptum. Post-scris (ÎNCEPUT DE RĂSPUNS LA SCRIEREA PROGRAMATOARE: CONTRA-CODUL)
Nu încetez să încifrez (= suprapun) ca să mă pot apoi explica.
_______________________
* A(-)tac. Atac, tac, nu tac: a-tac. Prin tăcere? Cu-ca tăcere.
** Lumea-graniță: nu mai e doar o lume în care proliferează granițele, ci lumea însăși e granița, devine exclusiv, aberant și absurd, monstruos, graniță, materializează granița, unora le stă în cale, pe alții îi invită la încăl(e)care. Realitatea-ghetou: într-o lume a performativului post-faptic, a impunerii și materializării, a în-trupării i-realității, a rămîne în realitate, a te agăța de realitate, de fapte, dar și a fi ținut, închis în realitate, face ca realitatatea să devină un ghetou, o rezervație de nativi ai realității, prea cu picioarele pe pămînt.
*** Făptuire împotriva faptelor. Separare, departajare a faptelor de făptuire, în detrimentul primelor. Numai făptuirea "pură" contează, primează, în primul rînd împotriva faptelor înseși. Făptuire fără fapte: specie de crimă perfectă.
(comunicare prin semne de punctuație)
(scrisori din-colo) (însemnări pe fundul gamelei)
Deci trebuie să scriem scurt, concentrat, suprapus, manifest palimpsestic. Emblematic: blazon, nu blazaj. Hieroglific. Extra-european (= post-discursiv) și extra-terestru. Ca în-din deșert(ul abundenței), cînd "pustiul înaintează". Să învățăm să ne facem mai mult semne (de punctuație), mîini pe pereți în peșteri adînci. Mîini pentru mîine. Scriere "tare", antrenată, fără grăsimi, gata de orice. Sîntem în cușcă. MMA.
Epoca performativului forte, purificat și generalizat. Făptuire împotriva faptelor***.
Omu' și talentu'. Ce noroc, Dumnezeule, că Hitler a fost un artist submediocru (de-aia considera arta "degenerată" și că trebuie depășită "în realitate") și că Stalin nu a scris poezii (dar poate că totuși a scris, prea îi iubea pe poeți): ce expoziții retrospective și ce vînzări și reeditări faraminoase am fi avut, "a ucis el oarece milioane, dar ce talent, totuși", s-ar fi spus. Niște fleacuri, niște "bagatele", cum a spus, definitiv, un alt talentat splitat în om odios și (nu versus) scriitor genial, cu nume tandru, de bunică, Céline.
Așa și azi, acușica: "deși" este un antreprenor genial, adevăratul erou al timpului nostru (de psihopați), nu e frumos că ingerează în politica altor țări, democratice (Germania, UK etc.), și că, pe motiv de "libertate de expresie", susține extrema dreaptă europeană. Nu e frumos, nu se face! Dar ce geniu! Dar, însă, să ne înțelegem: tocmai pentru că susține ce susține (de Musk-ă e vorba) și o face cum o face nu este un geniu, ci un biet "broligarh" nesătul, profitînd de aerul fetid-fosil-exploziv al timpului ca să devină nu un zeu între zei, ci zeul suprem, Unic: "Eu, Supremul". Cum să poți combate pericolul cu o gîndire scindat-complezentă? Dacă în halul acesta de politețe prost înțeleasă, de corectitudine politică cu fasciștii care își spun libertarieni au ajuns democrațiile, chiar e de rău. Și chiar este.
Carnavalul nu funcționează dacă nu se încheie (ca să revină), ci se instaurează și rămîne așa. Carnavalul trebuie să se încheie.
Ce bine a fost, ca întotdeauna, în vacanța altora, a celorlalți, acasă, să poți plănui și lucra în tihnă, iar orașul, mutat ca atare pe drumuri și în/spre alte părți, ceva mai respirabil. Ce bine că există vacanțe! Să te întîlnești în propriul oraș cu turiști, să începi să te simți și tu (endo)turist, și să te uiți în jur cu alți ochi, întrebîndu-te, totuși, ce or vedea vizitatorii, de ce au venit, cum de nu își rup gîtul (sau măcar picioarele) prin mahalaua centrală (consfințind centralitatea locală a mahalalei) numită Centrul Vechi, cu farmecul lui suburban, interlop... Obsolete categorii, totuși, "mahala", "centru", "periferie". În fine, e bine în vacanțele altora, în vacanță acasă, cu alții aflați în vacanță, plecînd neapărat de acasă...
Să faci note de subsol e un sport extrem total. Presupune inclusiv mutare de mobilier.
Canada, Panama, Groenlanda, viitoare Ucraine?
Oare să cedăm și noi incorectitudinii, să ne lăsăm contaminați, otrăviți, dacă tot se poartă "libertatea de expresie" și ridicarea tuturor stavilelor politeții, pînă la urmă, ale civilității adică civilizației, adică se poate spune orice, indiferent de fapte (faptele se creează, nu-i așa, perlocuționar, ce naiba!)? Să începem oare să vorbim despre cum arată extrema dreaptă, cu preocuparea masculină a campionilor ei pentru coafură, cît mai blondă, despre mișcările de balerină ale lui Trump, cu mînuțele spre guriță à la Hitler? Sau ne dau în judecată și nu facem față? Sau numai ei au voie? Sau numai dacă ești negru, nu blond, ești însemnat, spurcat? Dar noi, aici, chiar sîntem, politic, albi, blonzi? Să intrăm și noi pe făgașul acesta de vomă al lumii?
Un gînd tot mai persistent: Walter Benjamin întîrziind prin Paris. Azi chiar nu ar mai avea unde să se ducă. Fusese la Moscova și s-a întors, nu a ajuns la New York.
Îmi pun mari, deci, vitale speranțe în liberalizarea, pentru români, a călătoriilor în SUA. Acum ori niciodată!
Cozile și așteptările au meritat, în sfîrșit moaștele s-au întrupat, lumea de apoi ni s-a arătat.
Post scriptum. Post-scris (ÎNCEPUT DE RĂSPUNS LA SCRIEREA PROGRAMATOARE: CONTRA-CODUL)
Nu încetez să încifrez (= suprapun) ca să mă pot apoi explica.
_______________________
* A(-)tac. Atac, tac, nu tac: a-tac. Prin tăcere? Cu-ca tăcere.
** Lumea-graniță: nu mai e doar o lume în care proliferează granițele, ci lumea însăși e granița, devine exclusiv, aberant și absurd, monstruos, graniță, materializează granița, unora le stă în cale, pe alții îi invită la încăl(e)care. Realitatea-ghetou: într-o lume a performativului post-faptic, a impunerii și materializării, a în-trupării i-realității, a rămîne în realitate, a te agăța de realitate, de fapte, dar și a fi ținut, închis în realitate, face ca realitatatea să devină un ghetou, o rezervație de nativi ai realității, prea cu picioarele pe pămînt.
*** Făptuire împotriva faptelor. Separare, departajare a faptelor de făptuire, în detrimentul primelor. Numai făptuirea "pură" contează, primează, în primul rînd împotriva faptelor înseși. Făptuire fără fapte: specie de crimă perfectă.