La cumpăna imaginilor, cumpănirea istoriei (noua alchimie a umanului) (II): octombrie 2024, Timișoara, Festivalului de film și cultură balcanică Taifas, ediția a doua.
Una din zilele în care Hemme moare (actor și regizor, Murat Firatoğlu, Turcia, 2024): în plină epocă a paranoiei conspirativiste, o conspirație obiectivă, contingentă, a binelui - a amînare și abatere, o deviere a cursului acțiunii pentru ca protagonistul să nu ucidă, să nu comită crima, să nu dea curs reacției de moment. Orașul-devenind labirint, dar invers, pozitivat. Anti-fatalitate posibilă.
Generalizare. Există multă stilizare și compoziție, multă atenție infinitezimală și chiar grație, subtilitate, finețe, grijă formală, îngrijire formală a "conținutului" traumatic, deci nu în sensul vreunui estetism, ci în sens etic, în sensul celor deja spuse, un formalism ne-forțat, care nu urmărește să provoace, să scandalizeze, să ultragieze (asemenea avangardelor și experimentalismelor "istorice"), ci, dimpotrivă, menit, cultivat pentru a contrabalansa atît violența explozivă a realității sociale și afective, culturale, cît și afectarea și, de fapt, de-vitalizarea formalist-estetizantă. O anumită virilitate post-masculinistă, dacă se poate spune așa. Întrevederea unui nou concept - fericit - de Balcani și de balcanism.
Formalism non-violent, tocmai.
Generalizare. Filmele balcanice de autor nu se opun estetizării, nu dez-estetizează sau anti-estetizează brutal, tocmai brutalitatea este ocolită și tratată atît pe latura "conținutului" uman, cît și pe cea a formei artistice. Nu atît (eisensteinian, provocator-avangardist, revoluționar) prin montaj, care preponderent, în aceste filme, e liniar, liniștit, calm (îmbrățișînd, mulîndu-se pe narativitatea comună), cît prin, cum spuneam, compoziție, artă literar-arhitecturală mai înaltă și mai subtilă, mai fină și mai dificilă, mai "ocolită", acționînd prin sugestie și rezonanță, nu prin șoc.
Filme care tratează imaginile (adică întîlnirile obiectiv-mentale din-tre noi), artă menită a vindeca.
Filmele balcanice de autor nu dez-estetizează, ci propun și cultivă alte estetici, asumat și polemic "minore", în sensul lui Deleuze-Guattari din Kafka. Pentru o literatură minoră: minorul ca extrem, dar discret politic, alter-politic, alt fel de a face politică și, mai ales, de a desfășura, de a efectua politicul. Estetici "minore", micro-estetici asumat "subalterne", altfel spus nu numai non- sau chiar anti-americane, ci și profund și polemic europene, în condițiile unui spirit european tot mai americanizat.
Cinematografic, artistic, Europa s-a mutat din nou (după atîtea și atîtea valuri de avangardă) în Est și Sud-Est, în munții Balcanilor: retragere în rezistență, în rezonanță, însă, cu alte "citadele" și "fortărețe", cu alte focare de rezistență din lume (Asia de Sud-Est, America de Sud etc.).
Continui. Micro-estetici și mini-poetici discret terapeutice asumate care, astfel, sînt non-recuperabile și non-instrumentalizabile de către "sistem", care este un sistem esențialmente al războiului, al violenței induse și externalizate, ventrilocate, ventri-localizate.
Violența conținută, întrupată, somatizată și performată tocmai pentru a fi conținută din Mama Mona (regia Mirjana Karanovic, Serbia, 2024).
Sau fina traversare, în registru "minor", "comic", adică auto-derizoriu, a genurilor din Kyuka la finalul verii (regia Kostas Charamountanis, Grecia-Macedonia, 2024).
Sau greutatea, apăsarea, ponderea, regăsirea re-verticalizantă, re-umanizantă a gravitației faptelor din Fără vînt (regia Pavel G. Vesnakov, Bulgaria-Italia, 2024): sobru, greu, dar grațios, inclusiv la nivelul camerei, al cadrului, vertical(izant), dar nu violent.
Centrare pe conținut, pe modelarea și încadrarea discretă, dar fermă (în toate sensurile cuvîntului cadru, care face din cinema arta supremă, arta-cheie) a trăitului.
Sculptură "mică".
Excepționala sobrietate "seacă", pur narativă, de fapt compozițională, din Zi de sărbătoare (regia Bruno Anković, Croația-Qatar, 2024): arată, nu condamnă, nu se bagă, nu se lasă atrasă în luptă. O lecție de tratare etică, "medicală", a rănilor istorice, de cele mai multe ori moștenite ca reflexe și automatisme.
Mica capodoperă, capodoperă, dar mică, la scară umană, 78 de zile (regia Emilija Gašić, Serbia, 2024): intimitatea familială a filmărilor în sine copilărești de amator, războiul "tangențial", dar la fel de ucigător, reziliență casnic-feminină - și extraordinarul contrapunct final cu imaginea tatălui frînt, dar nu înfrînt, îndoit și sprijinit, tăcînd cu privirea "în gol", de fapt ațintită, rămasă atîrnată asupra cine știe cărui punct fix, infinit focalizat, întors din război, "de partea noastră".
Echilibru, echilibrare, artă compozițională desăvîrșită. Compoziția ca tratare a violenței omniprezente.
Cred că, pe românește, cuvîntul-cheie, familia lexicală-cheie pentru toate acestea este aceea derivată din cumpănă: cumpănit, a cumpăni, a fi în cumpănă, a pune în cumpănă etc.
Cumpănire, la toate nivelurile: personaje care tac îndelung, care deci cumpănesc; și compoziție care tratează, care îngrijește, care oblojește pentru a echilibra și a cumpăni.
Arcadia (regia Yorgos Zois, Bulgaria, 2024): altă inversare (echilibrare), după cea din Hemme: noi bîntuim fantomele, trecutul, să le lăsăm, să-l lăsăm să se ducă, să eliberăm trecutul de tirania și de automatismele, de inerția memoriei noastre, să ne scuturăm de/din lenea trecutului, din alibiurile istoriei, și să ne creăm, să ne compunem echilibrat, cumpănit, liber, prezentul și viitorul. Noii Balcani fericiți și creativi.
Nimic, acum și aici, despre Yorgos Lanthimos. E poate prea mare și deja altceva. M-au interesat cei mulți și mici. "Minorii" discreți, dar nano-inventivi, dincoace de orice afectare.
Pe scurt, cinemaul balcanic contemporan, strict actual, ca semn al unui posibil nou și alt balcanism - fericit, pozitiv, exclusiv creator -, îmi apare ca o alchimie farmaceutică căutînd practic, cu infinită precauție și grație, să transforme, să transmută otrăvurile istoriei în medicamente.
Această aventură importantă pentru toată lumea - Noii Balcani, noul balcanism (fericit) al lumii, noua schițare, noua caligrafiere a umanului - merită urmărită de toată lumea. De fapt, ar trebui să ne lăsăm cu toții atrași în ea. E singura care contează.
Una din zilele în care Hemme moare (actor și regizor, Murat Firatoğlu, Turcia, 2024): în plină epocă a paranoiei conspirativiste, o conspirație obiectivă, contingentă, a binelui - a amînare și abatere, o deviere a cursului acțiunii pentru ca protagonistul să nu ucidă, să nu comită crima, să nu dea curs reacției de moment. Orașul-devenind labirint, dar invers, pozitivat. Anti-fatalitate posibilă.
Generalizare. Există multă stilizare și compoziție, multă atenție infinitezimală și chiar grație, subtilitate, finețe, grijă formală, îngrijire formală a "conținutului" traumatic, deci nu în sensul vreunui estetism, ci în sens etic, în sensul celor deja spuse, un formalism ne-forțat, care nu urmărește să provoace, să scandalizeze, să ultragieze (asemenea avangardelor și experimentalismelor "istorice"), ci, dimpotrivă, menit, cultivat pentru a contrabalansa atît violența explozivă a realității sociale și afective, culturale, cît și afectarea și, de fapt, de-vitalizarea formalist-estetizantă. O anumită virilitate post-masculinistă, dacă se poate spune așa. Întrevederea unui nou concept - fericit - de Balcani și de balcanism.
Formalism non-violent, tocmai.
Generalizare. Filmele balcanice de autor nu se opun estetizării, nu dez-estetizează sau anti-estetizează brutal, tocmai brutalitatea este ocolită și tratată atît pe latura "conținutului" uman, cît și pe cea a formei artistice. Nu atît (eisensteinian, provocator-avangardist, revoluționar) prin montaj, care preponderent, în aceste filme, e liniar, liniștit, calm (îmbrățișînd, mulîndu-se pe narativitatea comună), cît prin, cum spuneam, compoziție, artă literar-arhitecturală mai înaltă și mai subtilă, mai fină și mai dificilă, mai "ocolită", acționînd prin sugestie și rezonanță, nu prin șoc.
Filme care tratează imaginile (adică întîlnirile obiectiv-mentale din-tre noi), artă menită a vindeca.
Filmele balcanice de autor nu dez-estetizează, ci propun și cultivă alte estetici, asumat și polemic "minore", în sensul lui Deleuze-Guattari din Kafka. Pentru o literatură minoră: minorul ca extrem, dar discret politic, alter-politic, alt fel de a face politică și, mai ales, de a desfășura, de a efectua politicul. Estetici "minore", micro-estetici asumat "subalterne", altfel spus nu numai non- sau chiar anti-americane, ci și profund și polemic europene, în condițiile unui spirit european tot mai americanizat.
Cinematografic, artistic, Europa s-a mutat din nou (după atîtea și atîtea valuri de avangardă) în Est și Sud-Est, în munții Balcanilor: retragere în rezistență, în rezonanță, însă, cu alte "citadele" și "fortărețe", cu alte focare de rezistență din lume (Asia de Sud-Est, America de Sud etc.).
Continui. Micro-estetici și mini-poetici discret terapeutice asumate care, astfel, sînt non-recuperabile și non-instrumentalizabile de către "sistem", care este un sistem esențialmente al războiului, al violenței induse și externalizate, ventrilocate, ventri-localizate.
Violența conținută, întrupată, somatizată și performată tocmai pentru a fi conținută din Mama Mona (regia Mirjana Karanovic, Serbia, 2024).
Sau fina traversare, în registru "minor", "comic", adică auto-derizoriu, a genurilor din Kyuka la finalul verii (regia Kostas Charamountanis, Grecia-Macedonia, 2024).
Sau greutatea, apăsarea, ponderea, regăsirea re-verticalizantă, re-umanizantă a gravitației faptelor din Fără vînt (regia Pavel G. Vesnakov, Bulgaria-Italia, 2024): sobru, greu, dar grațios, inclusiv la nivelul camerei, al cadrului, vertical(izant), dar nu violent.
Centrare pe conținut, pe modelarea și încadrarea discretă, dar fermă (în toate sensurile cuvîntului cadru, care face din cinema arta supremă, arta-cheie) a trăitului.
Sculptură "mică".
Excepționala sobrietate "seacă", pur narativă, de fapt compozițională, din Zi de sărbătoare (regia Bruno Anković, Croația-Qatar, 2024): arată, nu condamnă, nu se bagă, nu se lasă atrasă în luptă. O lecție de tratare etică, "medicală", a rănilor istorice, de cele mai multe ori moștenite ca reflexe și automatisme.
Mica capodoperă, capodoperă, dar mică, la scară umană, 78 de zile (regia Emilija Gašić, Serbia, 2024): intimitatea familială a filmărilor în sine copilărești de amator, războiul "tangențial", dar la fel de ucigător, reziliență casnic-feminină - și extraordinarul contrapunct final cu imaginea tatălui frînt, dar nu înfrînt, îndoit și sprijinit, tăcînd cu privirea "în gol", de fapt ațintită, rămasă atîrnată asupra cine știe cărui punct fix, infinit focalizat, întors din război, "de partea noastră".
Echilibru, echilibrare, artă compozițională desăvîrșită. Compoziția ca tratare a violenței omniprezente.
Cred că, pe românește, cuvîntul-cheie, familia lexicală-cheie pentru toate acestea este aceea derivată din cumpănă: cumpănit, a cumpăni, a fi în cumpănă, a pune în cumpănă etc.
Cumpănire, la toate nivelurile: personaje care tac îndelung, care deci cumpănesc; și compoziție care tratează, care îngrijește, care oblojește pentru a echilibra și a cumpăni.
Arcadia (regia Yorgos Zois, Bulgaria, 2024): altă inversare (echilibrare), după cea din Hemme: noi bîntuim fantomele, trecutul, să le lăsăm, să-l lăsăm să se ducă, să eliberăm trecutul de tirania și de automatismele, de inerția memoriei noastre, să ne scuturăm de/din lenea trecutului, din alibiurile istoriei, și să ne creăm, să ne compunem echilibrat, cumpănit, liber, prezentul și viitorul. Noii Balcani fericiți și creativi.
Nimic, acum și aici, despre Yorgos Lanthimos. E poate prea mare și deja altceva. M-au interesat cei mulți și mici. "Minorii" discreți, dar nano-inventivi, dincoace de orice afectare.
Pe scurt, cinemaul balcanic contemporan, strict actual, ca semn al unui posibil nou și alt balcanism - fericit, pozitiv, exclusiv creator -, îmi apare ca o alchimie farmaceutică căutînd practic, cu infinită precauție și grație, să transforme, să transmută otrăvurile istoriei în medicamente.
Această aventură importantă pentru toată lumea - Noii Balcani, noul balcanism (fericit) al lumii, noua schițare, noua caligrafiere a umanului - merită urmărită de toată lumea. De fapt, ar trebui să ne lăsăm cu toții atrași în ea. E singura care contează.