"Dispariția memoriei instituționale: Raportul Comisiei prezidențiale care a dus la condamnarea regimului comunist și a Securității a dispărut de pe site-urile oficiale ale statului român." Asta e tare, dar însă totuși numita condamnare a comunismului nu numai că nu s-a tradus judiciar în nimic, adică într-un adevărat proces al PCR și al Securității, dar s-a mai și dovedit că ar fi trebuit să i se aplice poate în primul rînd principalului (poate nu întîmplător!) promotor al său, pe atunci președintele Băsescu. Așa că de fapt acest raport era doar un fel de piruetă retorică tipic românească (să zicem că am făcut), altfel spus, dispăruse dinainte de a apărea.
Reiau ceva ce am spus deja pe fugă: politizarea de dreapta a condamnării comunismului a viciat, cel puțin prin complezență, eventuala eficacitate (măcar simbolică) a acesteia, dat fiind că a ascuns exact ce re-iese acum la suprafață, asemenea unei conducte de scurgere subterane secrete, dar evidente, de legătură care explodează și ne inundă (canal de scurgere pentru scursurile istoriei pe care noi îl confundăm cu o conductă de aprovizionare cu apă proaspătă, de izvor): extrema dreaptă legionară din sînul extremei stîngi comuniste, adică fix bine numitul național-comunism românesc. Matricea complezentei condamnări retoric-politizate de dreapta a stîngii o constituie, la toate nivelurile, Pactul de neagresiune dintre extreme "Ribbentrop-Molotov". Cum ar veni, "Ribbentrop" nu îl va putea condamna niciodată cu adevărat pe "Molotov", și nici invers. Măcar dacă am învăța să rîdem de prostia noastră abisală.
SUVeranism. Fosilizare pentru retro-accelerare.
La fel ca la revoluție, nu știm de fapt ce se întîmplă. Nu știm ce se întîmplă de fapt. Că de drept...
Я суверенист. Я европейский суверенист: я хочу суверенитета для Европы по отношению к США, Китаю, России и т. д.
"Discuția", sau mai exact formularea, pretenția de formulare în termeni de suveranitate este oricum falsă, inductoare de iluzii deșarte, deci periculoasă: prin parțialitate, adică omisiune. Adevărata suveranitate este în termeni de putere, de capacitate de putere (putință de putere) și de producție ("emanare") efectivă de putere, de putere la (pentru) schimb. De fapt, puterea e ceea ce poți, este ceea ce se exercită prin însăși latența ei, și ceea ce la nevoie sau atunci cînd vrei se poate materializa, se poate propaga, exercita, adică resimți în afară. Ca stat deci.
Or, ce putere are România?
Poziția ca resursă geo-strategică și resursele geo, ale pămîntului, pur și simplu. "Suveranitate" pur relațional-contextuală, substanțialitate de relație: prezența în lanțurile sau în cîmpurile de producție de macro-putere.
Suveranitatea nu poate fi izolare și auto-subzistență, ci participare la macro-putere. Altfel înseamnă sărăcie, neo-ceaușism. Nebunia, foarte rațională și logică în delirul ei de supralicitare, a național-comunismului ceaușist știa însă foarte bine că izolarea este tocmai lipsire de putere. Noi am văzut și am insistat doar pe fața izolaționistă a ceaușismului, care însă juca între-le Est-Vest, ca pe un fel de "a treia cale", dar Ceaușescu nu se retrăgea, nu retrăgea țara, nu o izola decît pentru a încerca să construiască un alt sistem de dominație, de macro-putere al lui, între Est și Vest. Deci, tocmai, nu o izolare.
Suveranitatea ascunde întotdeauna o față a doua: sistemul alternativ, re-integrativ. Să ne retragem din ce ca să intrăm în ce și să ne aliem cu cine? Întrebările sînt două, merg în cuplu.
Suveranitate pură nu există. E doar putere (dacă o ai, dacă o poți) pentru schimb, de dat la schimb, de legat. Cărămidă pentru construcții mult mai mari.
Așa cum harta nu e teritoriul, ci doar o manipulare a lui, nici cărămida nu este casa, ci o ascunde.
Or, puterea (adică oferta de suveranitate relațională, legată, macro-constructivă) se produce, nu se poate reduce doar la resurse geo (poziționale sau substanțiale). Pe lîngă "natură" (dat) este nevoie și de "cultură" (procesat). Abia cuplajul dintre resursele "naturale" și cele "culturale" constituie putere, adică urcare în grad pe scara suveranității relaționale(ca producție de macro-putere).
"Suveranitatea" înseamnă paradigmă (cît mai completă) de resurse date (pasive, latente) și "procesate", "prelucrate" (active). Nu poți crește în grad pe scara suveranității relaționale decît fiind - național - mai mult decît o verigă din lanțul inter-național de producție de macro-putere. Ca să fii suveran trebuie să fii deja un micro-lanț din macro-lanț, să conții lanț, nu doar să participi la el. Dar oricum lanțul, cîmpul etc. te depășește.
Etc.
Reiau ceva ce am spus deja pe fugă: politizarea de dreapta a condamnării comunismului a viciat, cel puțin prin complezență, eventuala eficacitate (măcar simbolică) a acesteia, dat fiind că a ascuns exact ce re-iese acum la suprafață, asemenea unei conducte de scurgere subterane secrete, dar evidente, de legătură care explodează și ne inundă (canal de scurgere pentru scursurile istoriei pe care noi îl confundăm cu o conductă de aprovizionare cu apă proaspătă, de izvor): extrema dreaptă legionară din sînul extremei stîngi comuniste, adică fix bine numitul național-comunism românesc. Matricea complezentei condamnări retoric-politizate de dreapta a stîngii o constituie, la toate nivelurile, Pactul de neagresiune dintre extreme "Ribbentrop-Molotov". Cum ar veni, "Ribbentrop" nu îl va putea condamna niciodată cu adevărat pe "Molotov", și nici invers. Măcar dacă am învăța să rîdem de prostia noastră abisală.
SUVeranism. Fosilizare pentru retro-accelerare.
La fel ca la revoluție, nu știm de fapt ce se întîmplă. Nu știm ce se întîmplă de fapt. Că de drept...
Я суверенист. Я европейский суверенист: я хочу суверенитета для Европы по отношению к США, Китаю, России и т. д.
"Discuția", sau mai exact formularea, pretenția de formulare în termeni de suveranitate este oricum falsă, inductoare de iluzii deșarte, deci periculoasă: prin parțialitate, adică omisiune. Adevărata suveranitate este în termeni de putere, de capacitate de putere (putință de putere) și de producție ("emanare") efectivă de putere, de putere la (pentru) schimb. De fapt, puterea e ceea ce poți, este ceea ce se exercită prin însăși latența ei, și ceea ce la nevoie sau atunci cînd vrei se poate materializa, se poate propaga, exercita, adică resimți în afară. Ca stat deci.
Or, ce putere are România?
Poziția ca resursă geo-strategică și resursele geo, ale pămîntului, pur și simplu. "Suveranitate" pur relațional-contextuală, substanțialitate de relație: prezența în lanțurile sau în cîmpurile de producție de macro-putere.
Suveranitatea nu poate fi izolare și auto-subzistență, ci participare la macro-putere. Altfel înseamnă sărăcie, neo-ceaușism. Nebunia, foarte rațională și logică în delirul ei de supralicitare, a național-comunismului ceaușist știa însă foarte bine că izolarea este tocmai lipsire de putere. Noi am văzut și am insistat doar pe fața izolaționistă a ceaușismului, care însă juca între-le Est-Vest, ca pe un fel de "a treia cale", dar Ceaușescu nu se retrăgea, nu retrăgea țara, nu o izola decît pentru a încerca să construiască un alt sistem de dominație, de macro-putere al lui, între Est și Vest. Deci, tocmai, nu o izolare.
Suveranitatea ascunde întotdeauna o față a doua: sistemul alternativ, re-integrativ. Să ne retragem din ce ca să intrăm în ce și să ne aliem cu cine? Întrebările sînt două, merg în cuplu.
Suveranitate pură nu există. E doar putere (dacă o ai, dacă o poți) pentru schimb, de dat la schimb, de legat. Cărămidă pentru construcții mult mai mari.
Așa cum harta nu e teritoriul, ci doar o manipulare a lui, nici cărămida nu este casa, ci o ascunde.
Or, puterea (adică oferta de suveranitate relațională, legată, macro-constructivă) se produce, nu se poate reduce doar la resurse geo (poziționale sau substanțiale). Pe lîngă "natură" (dat) este nevoie și de "cultură" (procesat). Abia cuplajul dintre resursele "naturale" și cele "culturale" constituie putere, adică urcare în grad pe scara suveranității relaționale(ca producție de macro-putere).
"Suveranitatea" înseamnă paradigmă (cît mai completă) de resurse date (pasive, latente) și "procesate", "prelucrate" (active). Nu poți crește în grad pe scara suveranității relaționale decît fiind - național - mai mult decît o verigă din lanțul inter-național de producție de macro-putere. Ca să fii suveran trebuie să fii deja un micro-lanț din macro-lanț, să conții lanț, nu doar să participi la el. Dar oricum lanțul, cîmpul etc. te depășește.
Etc.