Sînt dintotdeauna un parazit.
Scrisul: punere în mișcare a unei imense mașinării obiective, atingerea lumii, intrarea în lume, declanșarea lumii.
De cum începi să scrii - acum, de exemplu - nu mai poți controla nimic. Dar de ce ai vrea să o faci? Scrisul nu este (doar) "mijloc de exprimare individuală" și de "comunicare". De fapt nu este deloc așa ceva, a-l defini astfel înseamnă a-l reduce, a-l "obiectifica" pentru a-l putea, tocmai, controla și conjura, pentru a-l putea comercializa, iar cei cred că se pot folosi astfel de el nu doar greșesc, ci se înșală, se auto-iluzionează, mint și se mint: se luptă cu puterile scrisului și (cred că) le înfrîng.
1) Scrisul nu este un mijloc. 2) Exprimarea nu poate fi niciodată strict individuală. 3) Și nici nu este expresie - sau, de fapt, întrebarea este: ce este expresia, ce înseamnă "a te exprima"? Doar a emite, a te revărsa? Etc.
Scrisul e, tocmai, trans-individual. Ceea ce este mai mult decît comunicare. Nici nu există "comunicare", "comunicarea" este o altă modelizare tehnico-metafizică. Nu pentru a atinge și a trezi lumea scriem? Nu pentru asta? Nu? Mă refer la lumea ca mediu continuu intern și extern nu din care "facem parte", ci care sîntem. Noi sîntem mediul, ne sîntem mediu.
"Mediu": traducere și transducție continuă
Scrisul: ieșire din izolarea, din insularizarea, din robinsonada și din fragilitatea și vulnerabilitatea individuării ca retragere și baricadare - tehnică metafizic-politică. Scrisul ca, tocmai, ieșire din "expresivismul" și "comunicaționismul" impuse ca tehnici de dominare.
Sînt un parazit. Scriu în scrisul altora. Traduc. Traduc ca să scriu. Mă ascund în traducere ca să scriu. Scris indistinct de traducere.
Refugiu și adăpost în textele altora. În blana sau intestinele textelor altora - care asta și sînt: blană și intestin. Blană internă, intestin comun.
Refugiu? Adăpost? Azil? Alibi?
Porozitate și promiscuitate.
Nu, nu roman, poezie, nici măcar text: scrisul dynamis.
Scrisul: punere în mișcare a unei imense mașinării obiective, atingerea lumii, intrarea în lume, declanșarea lumii.
De cum începi să scrii - acum, de exemplu - nu mai poți controla nimic. Dar de ce ai vrea să o faci? Scrisul nu este (doar) "mijloc de exprimare individuală" și de "comunicare". De fapt nu este deloc așa ceva, a-l defini astfel înseamnă a-l reduce, a-l "obiectifica" pentru a-l putea, tocmai, controla și conjura, pentru a-l putea comercializa, iar cei cred că se pot folosi astfel de el nu doar greșesc, ci se înșală, se auto-iluzionează, mint și se mint: se luptă cu puterile scrisului și (cred că) le înfrîng.
1) Scrisul nu este un mijloc. 2) Exprimarea nu poate fi niciodată strict individuală. 3) Și nici nu este expresie - sau, de fapt, întrebarea este: ce este expresia, ce înseamnă "a te exprima"? Doar a emite, a te revărsa? Etc.
Scrisul e, tocmai, trans-individual. Ceea ce este mai mult decît comunicare. Nici nu există "comunicare", "comunicarea" este o altă modelizare tehnico-metafizică. Nu pentru a atinge și a trezi lumea scriem? Nu pentru asta? Nu? Mă refer la lumea ca mediu continuu intern și extern nu din care "facem parte", ci care sîntem. Noi sîntem mediul, ne sîntem mediu.
"Mediu": traducere și transducție continuă
Scrisul: ieșire din izolarea, din insularizarea, din robinsonada și din fragilitatea și vulnerabilitatea individuării ca retragere și baricadare - tehnică metafizic-politică. Scrisul ca, tocmai, ieșire din "expresivismul" și "comunicaționismul" impuse ca tehnici de dominare.
Sînt un parazit. Scriu în scrisul altora. Traduc. Traduc ca să scriu. Mă ascund în traducere ca să scriu. Scris indistinct de traducere.
Refugiu și adăpost în textele altora. În blana sau intestinele textelor altora - care asta și sînt: blană și intestin. Blană internă, intestin comun.
Refugiu? Adăpost? Azil? Alibi?
Porozitate și promiscuitate.
Nu, nu roman, poezie, nici măcar text: scrisul dynamis.