Hărțuiesc deci.
Pentru că stăm în pace ca în vacanță, stăm în război ca în pace, stăm în viață ca în vacanță.
De ce să așteptăm războiul armat ca să ne înarmăm singuri cu ceea ce de fapt avem deja, cu ce sîntem deja echipați (reconvertindu-ne instrumentele, abilitățile, tehnicile în arme, ca tehnici de sine, vezi infra)? (Așa cum, din păcate - dar în sfîrșit, din fericire -, demonstrează însăși situația Europei, azi. Aceasta să fie marca "omului european" azi?)
De ce să așteptăm să fim - pasiv, cu forța - mobilizați (militarizați) de alții (în plus, "străini") ca să scoatem, speriați, disperați, panicați, ca sub teasc sau tortură, în menghină, tot ce este mai bun în noi și între noi (și care uneori e tăcerea)?
De ce are nevoie adevărul, nașterea adevărului (nașterea adevărului ca "naștere a tragediei"), de tortură, viol, inchiziție - deposedare -, de situații excepționale și de stări de necesitate, de excepție și de urgență? De cataclisme fals naturale?
De ce să nu ne mobilizăm singuri? Este război oricum. Pare pace, dar chiar și fără război sau în afara războiului "propriu-zis" e război.
De ce să nu auto-determinăm? De ce să nu ne auto-subiectivăm liber în loc să îmbrăcăm "subiectivități-marfă" (cu vorba lui Marius Babias) gata făcute (dar abia înăuntrul și la adăpostul cărora ne simțim și ne dezlănțuim, ocult, ilicit, cu plăcerea suplimentară a transgresiunii și subversiunii, liberi)?
Nu tocmai asta înseamnă suveranitate?
Fals sinucigaș, să îndreptăm armele împotriva nouă înșine, să ne sfîșiem armurile social uniforme și să smulgem adevărul, tot ce este mai bun, din noi. Să răsărim ca adevăr. (Sau cumva ne temem tocmai de adevăr, de ce ar putea să iasă - sau să nu iasă - din noi, și dintre noi?)
Istoria ne oferă această imensă ocazie. (Istoria e numai ocazii, clinamen.)
Pentru că stăm în pace ca în vacanță, stăm în război ca în pace, stăm în viață ca în vacanță.
De ce să așteptăm războiul armat ca să ne înarmăm singuri cu ceea ce de fapt avem deja, cu ce sîntem deja echipați (reconvertindu-ne instrumentele, abilitățile, tehnicile în arme, ca tehnici de sine, vezi infra)? (Așa cum, din păcate - dar în sfîrșit, din fericire -, demonstrează însăși situația Europei, azi. Aceasta să fie marca "omului european" azi?)
De ce să așteptăm să fim - pasiv, cu forța - mobilizați (militarizați) de alții (în plus, "străini") ca să scoatem, speriați, disperați, panicați, ca sub teasc sau tortură, în menghină, tot ce este mai bun în noi și între noi (și care uneori e tăcerea)?
De ce are nevoie adevărul, nașterea adevărului (nașterea adevărului ca "naștere a tragediei"), de tortură, viol, inchiziție - deposedare -, de situații excepționale și de stări de necesitate, de excepție și de urgență? De cataclisme fals naturale?
De ce să nu ne mobilizăm singuri? Este război oricum. Pare pace, dar chiar și fără război sau în afara războiului "propriu-zis" e război.
De ce să nu auto-determinăm? De ce să nu ne auto-subiectivăm liber în loc să îmbrăcăm "subiectivități-marfă" (cu vorba lui Marius Babias) gata făcute (dar abia înăuntrul și la adăpostul cărora ne simțim și ne dezlănțuim, ocult, ilicit, cu plăcerea suplimentară a transgresiunii și subversiunii, liberi)?
Nu tocmai asta înseamnă suveranitate?
Fals sinucigaș, să îndreptăm armele împotriva nouă înșine, să ne sfîșiem armurile social uniforme și să smulgem adevărul, tot ce este mai bun, din noi. Să răsărim ca adevăr. (Sau cumva ne temem tocmai de adevăr, de ce ar putea să iasă - sau să nu iasă - din noi, și dintre noi?)
Istoria ne oferă această imensă ocazie. (Istoria e numai ocazii, clinamen.)