Pare o glumă, dar noi, acum, în loc să încercăm să inventariem ce avem, ce ne afectează, ce, de fapt, ne lovește și, paradoxal, ne ține mesmeric, mediumnic, electric în viață (vezi și mai jos), cel mai simplu, mai economicos, mai practic ar fi să ne întrebăm: ce lipsește? Ce nenorocire, ce defecțiune mai lipsește să se întîmple? Ce accident deja sistematic? La ce nu vom răspunde? Ce val ne va izbi și ne va împinge și mai departe, pe loc?
Pentru că efectul este, paradoxal, o împingere la limită pe loc: blocare în extremă, în extremele cumulate. Asediu la margini.
De exemplu, așa-zisa Inteligență Artificială, bine-numita dereglare și chiar mutație, extremizare climatică (canicule extreme însoțite de incendii enorme și urmate de secetă/inundații), vremea reunirii, întîlnirii, alinierii, "concentrizării", asediu concentric al extremelor "naturale" cu extremele sociale (inegalități extreme) și politice (extrema dreaptă, poate extrema stîngă).
Ne trimit neîncetat, amețitor, unele la altele, de parcă am fi luați la palme cu ambele mîini și picioare, își servesc unele altora drept metafore așa-zis descriptive, fals diagnostice, falsă ieșire din blocajul epistemic și chiar epistemic: alergăm ca animale de probă, de experiment, de laborator ce sîntem în cușcă. Încercuire epistemică și chiar epistemologică.
Vremea extremelor, a asaltului, a blocadei: înconjurați, asaltați, asediați, deja de mult nu mai făceam, nu făcusem față din moment ce am ("s-a") ajuns aici, în această situație limită, acum este chiar momentul revoluției, al unei basculări care, pentru a fi cu adevărat umană, a omului, nu poate fi decît dublă: o basculare "naturală", "dată", de fapt, auto-creată, acum deja automatizată, reflex, efect multi-cauzat obiectiv, ca impuls însă, și sprijin (suport-țintă), al unei necesare contra-reacții, autentica revoluție, care, și ea, se impune "obiectiv". Contra-revoluția pozitivă, abia contra-revoluția e revoluția.
Pe prima o trăim deja. Vom fi în stare și de a doua? Deocamdată aceasta (răspunsul auto-umanizant al omului) nu se arată, se lasă așteptată.
GenerațIA: clivajul și conflictul video scurt (clip) / lectură (lungă, temporală, în timp, dialectică). Criza timpului, suprimarea temporalității, extirparea istoricității: nu mai avem și nu ne mai acordăm, nu ne mai luăm timp. Unde să mai crească vegetația istoriei?
De mult, deja, politica miop-scurt-termistă, nimic pe termen lung, anularea proiectului și a proiectării (în dublul sens de proiecție în viitor și de proiectare de sine, individuală și colectivă). Este nevoie de alt fel de a face politică, prin depășirea scurt-termismului și a miopiei electoraliste și adoptarea duratelor medii și lungi (de proiecție și proiectare).
Gaura, hăul, abisul, capcana dintre falsa imperceptibilitate a "hiperobiectului" climatic, de fapt planetar, antropocen(tr)ic, care devine însă din ce în ce mai perceptibil, izbindu-ne inerția pînă ce ne va face fie să ne trezim, fie să fim spulberați (deocamdată sîntem doar mineralizați), și instantaneismul dominant, tehno-politic impus și cultivat tehnologic, dar ca tehnică de putere, de fapt de dominare.
Umanul ex-centrat, scos prin efecte de inerție din sine, "muls", "centrifugat", pus prin viteză și șocuri succesive într-o mecanică a decalării față de sine, a de-contemporaneizării de sine, a temporalizării fără timp: sîntem decalați față de noi înșine, dar nu în timp, ca istorie. Ci doar deplasați, stricați, non-aliniabili ca ființe autonome și suverane, individual și colectiv. Nu ne putem aduna și alinia cu noi înșine, constitui, anume, ca sine, ca subiecți: dezmembrare preventivă.
Să nu putem reacționa. Și nici nu o facem. Ne-am oferit alibiul perfect și acum viețuim din el, în temeiul lui: nu mai putem, nu sîntem în stare.
Prea multă supunere, ca falsă adaptare: adaptarea este răspuns, creație (selecție propulsivă), nu pliere.
Avem multe datorii de revoluție. Sîntem datori cu multe revoluții. Exact cînd lipsa și necesitatea, urgența lor s-a acutizat, exact atunci (adică acum) nu (mai) are cine să le facă (dacă va fi existat vreodată).
O mulțime de revoluții adunate, colmatate, blocate ca într-o strîmtoare (gîtuitură) Ormuz (perfectă intra-metaforă descriptiv-diagnostică), rămase în gît, ne stau în gît, ne sufocă: ne sufocăm cu propriile revoluții lipsă, cu fantomele revoluțiilor neefectuate.
Este o vreme a ne-răspunderii și a i-responsabilității: nu răspundem, în niciun sens. Ca niște morți electrizați, traversați de electroșocuri care nu ne trezesc, d(o)ar dau impresia de viață. Străbătuți și scuturați, "mișcați", "animați" de evenimentele-flux: eveniment-curent (nu doar curente).
Caut sărac, modest, onest, cu ce am la îndemînă: prin cuvinte și în cuvinte (ultima resursă). Săpînd-scriind.
Noi acum ne supunem, nu ne adaptăm. Adaptarea înseamnă revoluție. Noi acum doar dăm curs, sîntem cursul.
Ce "avem" nu a fost nici măcar așteptat (deși a fost anunțat) și creează acum, ne prinde într-o avalanșă evenimențială fără subiect, o avalanșă de surprize al cărei efect este starea de siderare actuală, paralizia durabilă, somnambulismul, viețuirea pur reactivă, fals adaptativă.
Pentru că adevărata adaptare înseamnă revoluții, la plural.
Noi acum sîntem mediul evenimentelor. Traversați de evenimentele-flux care ne dau o aparență spectrală de viață. Dezarticulați, articulați doar pasiv.
Robotizarea (articulare mecanică, nu bio-mecanică) a vieții umane a avut deja loc. S-a spus asta de mult, metaforic, dar acum nu mai putem face, deocamdată, altceva decît să ne amintim, să adunăm, să însumăm toate diagnosticele critice formulate de-a lungul istoriei - și să le constatăm în prezent, ca actualitate cumulată, să luăm act nu doar de materializarea lor, ci de literalizarea lor cumulată, înseriată, completă (pînă acum): toată istoria de pînă acum a defectelor umanității într-un singur om, omul contemporan, suprem ne-contemporan, în defazaj cu el însuși ca unic raport constitutiv a-subiectivat (împiedicarea constituirii omului ca subiect).
Dezarticularea face, mecanic, ca ceea ce - metaforic, desigur - se articulează, se îmbină și se îmbucă, acum, defazat și decalat fiind, se suprapune și se cumulează ca micro-limite segmentare, ca însumare și cumulare de fracturi, de articulare exclusiv prin atele și proteze. Sîntem (a)constituiți din extreme suprapuse, nu îmbinate. Adică din fracturi cumulate și suprapuse, menținute ca atare în funcțiune prin sisteme de atele și proteze.
O singură revoluție: din nou, cea a puterii. Doar puterea și pentru putere se revoluționează (Se revoluționează) (Se se revoluționează).
Etc.
Pentru că efectul este, paradoxal, o împingere la limită pe loc: blocare în extremă, în extremele cumulate. Asediu la margini.
De exemplu, așa-zisa Inteligență Artificială, bine-numita dereglare și chiar mutație, extremizare climatică (canicule extreme însoțite de incendii enorme și urmate de secetă/inundații), vremea reunirii, întîlnirii, alinierii, "concentrizării", asediu concentric al extremelor "naturale" cu extremele sociale (inegalități extreme) și politice (extrema dreaptă, poate extrema stîngă).
Ne trimit neîncetat, amețitor, unele la altele, de parcă am fi luați la palme cu ambele mîini și picioare, își servesc unele altora drept metafore așa-zis descriptive, fals diagnostice, falsă ieșire din blocajul epistemic și chiar epistemic: alergăm ca animale de probă, de experiment, de laborator ce sîntem în cușcă. Încercuire epistemică și chiar epistemologică.
Vremea extremelor, a asaltului, a blocadei: înconjurați, asaltați, asediați, deja de mult nu mai făceam, nu făcusem față din moment ce am ("s-a") ajuns aici, în această situație limită, acum este chiar momentul revoluției, al unei basculări care, pentru a fi cu adevărat umană, a omului, nu poate fi decît dublă: o basculare "naturală", "dată", de fapt, auto-creată, acum deja automatizată, reflex, efect multi-cauzat obiectiv, ca impuls însă, și sprijin (suport-țintă), al unei necesare contra-reacții, autentica revoluție, care, și ea, se impune "obiectiv". Contra-revoluția pozitivă, abia contra-revoluția e revoluția.
Pe prima o trăim deja. Vom fi în stare și de a doua? Deocamdată aceasta (răspunsul auto-umanizant al omului) nu se arată, se lasă așteptată.
GenerațIA: clivajul și conflictul video scurt (clip) / lectură (lungă, temporală, în timp, dialectică). Criza timpului, suprimarea temporalității, extirparea istoricității: nu mai avem și nu ne mai acordăm, nu ne mai luăm timp. Unde să mai crească vegetația istoriei?
De mult, deja, politica miop-scurt-termistă, nimic pe termen lung, anularea proiectului și a proiectării (în dublul sens de proiecție în viitor și de proiectare de sine, individuală și colectivă). Este nevoie de alt fel de a face politică, prin depășirea scurt-termismului și a miopiei electoraliste și adoptarea duratelor medii și lungi (de proiecție și proiectare).
Gaura, hăul, abisul, capcana dintre falsa imperceptibilitate a "hiperobiectului" climatic, de fapt planetar, antropocen(tr)ic, care devine însă din ce în ce mai perceptibil, izbindu-ne inerția pînă ce ne va face fie să ne trezim, fie să fim spulberați (deocamdată sîntem doar mineralizați), și instantaneismul dominant, tehno-politic impus și cultivat tehnologic, dar ca tehnică de putere, de fapt de dominare.
Umanul ex-centrat, scos prin efecte de inerție din sine, "muls", "centrifugat", pus prin viteză și șocuri succesive într-o mecanică a decalării față de sine, a de-contemporaneizării de sine, a temporalizării fără timp: sîntem decalați față de noi înșine, dar nu în timp, ca istorie. Ci doar deplasați, stricați, non-aliniabili ca ființe autonome și suverane, individual și colectiv. Nu ne putem aduna și alinia cu noi înșine, constitui, anume, ca sine, ca subiecți: dezmembrare preventivă.
Să nu putem reacționa. Și nici nu o facem. Ne-am oferit alibiul perfect și acum viețuim din el, în temeiul lui: nu mai putem, nu sîntem în stare.
Prea multă supunere, ca falsă adaptare: adaptarea este răspuns, creație (selecție propulsivă), nu pliere.
Avem multe datorii de revoluție. Sîntem datori cu multe revoluții. Exact cînd lipsa și necesitatea, urgența lor s-a acutizat, exact atunci (adică acum) nu (mai) are cine să le facă (dacă va fi existat vreodată).
O mulțime de revoluții adunate, colmatate, blocate ca într-o strîmtoare (gîtuitură) Ormuz (perfectă intra-metaforă descriptiv-diagnostică), rămase în gît, ne stau în gît, ne sufocă: ne sufocăm cu propriile revoluții lipsă, cu fantomele revoluțiilor neefectuate.
Este o vreme a ne-răspunderii și a i-responsabilității: nu răspundem, în niciun sens. Ca niște morți electrizați, traversați de electroșocuri care nu ne trezesc, d(o)ar dau impresia de viață. Străbătuți și scuturați, "mișcați", "animați" de evenimentele-flux: eveniment-curent (nu doar curente).
Caut sărac, modest, onest, cu ce am la îndemînă: prin cuvinte și în cuvinte (ultima resursă). Săpînd-scriind.
Noi acum ne supunem, nu ne adaptăm. Adaptarea înseamnă revoluție. Noi acum doar dăm curs, sîntem cursul.
Ce "avem" nu a fost nici măcar așteptat (deși a fost anunțat) și creează acum, ne prinde într-o avalanșă evenimențială fără subiect, o avalanșă de surprize al cărei efect este starea de siderare actuală, paralizia durabilă, somnambulismul, viețuirea pur reactivă, fals adaptativă.
Pentru că adevărata adaptare înseamnă revoluții, la plural.
Noi acum sîntem mediul evenimentelor. Traversați de evenimentele-flux care ne dau o aparență spectrală de viață. Dezarticulați, articulați doar pasiv.
Robotizarea (articulare mecanică, nu bio-mecanică) a vieții umane a avut deja loc. S-a spus asta de mult, metaforic, dar acum nu mai putem face, deocamdată, altceva decît să ne amintim, să adunăm, să însumăm toate diagnosticele critice formulate de-a lungul istoriei - și să le constatăm în prezent, ca actualitate cumulată, să luăm act nu doar de materializarea lor, ci de literalizarea lor cumulată, înseriată, completă (pînă acum): toată istoria de pînă acum a defectelor umanității într-un singur om, omul contemporan, suprem ne-contemporan, în defazaj cu el însuși ca unic raport constitutiv a-subiectivat (împiedicarea constituirii omului ca subiect).
Dezarticularea face, mecanic, ca ceea ce - metaforic, desigur - se articulează, se îmbină și se îmbucă, acum, defazat și decalat fiind, se suprapune și se cumulează ca micro-limite segmentare, ca însumare și cumulare de fracturi, de articulare exclusiv prin atele și proteze. Sîntem (a)constituiți din extreme suprapuse, nu îmbinate. Adică din fracturi cumulate și suprapuse, menținute ca atare în funcțiune prin sisteme de atele și proteze.
O singură revoluție: din nou, cea a puterii. Doar puterea și pentru putere se revoluționează (Se revoluționează) (Se se revoluționează).
Etc.