Intervențiile lui Dan Perjovschi însoțesc istoria la nivelul actualității "minore", "banale" de ziar, de zi cu zi. Sînt coextensive și izomorfe realității. Aplicate pe pielea realității, ele se resorb și apar ca simptome care denunță maladiile acesteia. Ceea ce constituie un truc, o "scamatorie" de o simplitate care se disimulează, însă, sub o falsă simplitate și evidență.
"Dublajul" pe care el îl aplică, implacabil (întotdeauna local pe fundal global), realității mondiale mute prin vorbărie marchează și re-marcă non-stop, de cîteva decenii, fenomene și direcții care merită atenția și mobilizarea noastră prin witz-uri mușcătoare, cu desenul lor fals imediat, naiv, simplu, copilăresc, ca de copii totuși, pentru a nu ne pierde sau pentru a ne redobîndi mirarea, adică distanța imediată față realitate, marcînd tocmai urgențele ei.
Arta lui Dan Perjovschi operează atît în realitate, cît și, de acolo, asupra artei. Este o artă de însoțire și de intervenție prin inserare, care (își) sacrifică separația inerent monumentalizantă a artei (transcendența ei) pentru a se integra în real și, astfel, a deveni, acolo, pe pielea realității, în imanența ei, tagul, tatuajul, emblema, graffito, semnul ei demascator, la concurență și împotriva auto-semnalizărilor în care politico-economicul mondial tinde să se înveșmînteze pentru a se prezenta favorabil, adică mincinos. Arta lui Dan Perjovschi se coboară, se sacrifică pentru a denunța minciunile realității dinăuntrul realității (adică și din noi înșine, ca parte a realității, cu privire la realitate), creînd contra-iluzia unei auto-denunțări involuntare, vinovate, a acesteia.
"L'art rend visible et rend la vue", "arta face vizibil și redă văzul", spune, memorabil rezumativ, intensul cineast canadian Xavier Dolan, intervenind în incredibilul scandal politico-artistic al Berlinalei 2026. Arta lucrează la ambele capete, arată și obiectul de văzut, dar trebuie să ne refacă și văzul. Pentru că nu atît ascunderea sau disimularea ne separă de realitate, cît propria noastră cecitate sau ne-voință (de fapt, rea-voință) de a (nu) vedea. Și atunci arta trebuie să se strecoare la nivelul și în registrul realității pentru a o face pe aceasta să vorbească, să se spună, să se declare ca de la sine. Ceea ce fără intervenția fals minoră, decisivă, a artistului - în cazul de față, definitoriu, Dan Perjovschi - nu s-ar realiza. Artistul intervine pentru a dispărea în realitate și a o face astfel, dinăuntru, pe aceasta să se denunțe.
"Eu desenez și scrisul", spune Dan Perjovschi. Desenele lui, deci, realizează ceea ce, pentru fotografie, Roland Barthes numea punctum: niște "înțepături" care vin direct spre tine străpungînd inclusiv imaginea și sfîșiindu-ne intim și pe noi. În cazul lui Dan Perjovschi, am putea spune că pe fundalul de deja-imagine al lumii-imagine, arta lui constituie o serie de puncta esențializate în act, care "punctează" fapte, situații, realități, personaje pentru a le detașa, a le decupa din fundal și a ni le adresa, a (re)stabili o legătură directă și de ne-eschivat între privitori și fapte, servindu-ne "selectiv", politic "curatoriat" și "încadrat", recontextualizat, realitatea, actualitatea, astfel încît să le vedem și să nu le putem evita la nesfîrșit, să nu ne mai putem eschiva procastinator de la a reacționa fix la ceea ce ne privește și ni se întîmplă ca umanitate (în ambele sensuri, extensiv și intensiv, ale cuvîntului: totalitate a oamenilor și esență morală a omului).
Să vedem deci ceea ce ne privește. Dan Perjovschi ne curentează cu ceea ce ni se întîmplă, încercînd să ne vaccineze și să ne trezească. Artă-vaccin, trezire prin injectare punctuală tocmai cu realitățile noastre (auto-vaccin imunitar), dar pe care facem totul ca să le evităm.
Dan Perjovschi inovează deci nu atît (sau nu doar) vizual, cît optic. Desenele lui sînt intervenții de optică medicală: micro-dispozitive de corectare, de îndreptare a vederii, orto-grafii de re-centrare și re-perpendicularizare a privirii omenesc, prea omenesc centripete, fugitive, evitante, care fuge de centru dar nu pentru a cuprinde hors cadre și zoom out ansamblul, ci doar pentru a nu vedea. A privi pentru a nu vedea, consumăm la nesfîrșit imagini tocmai ca să nu vedem, să ne amorțim văzul, să-l ținem ocupat, să-l epuizăm. Desenele lui Dan Perjovschi sînt și ținte, și cătări: focalizează, re-centrează și îndreaptă privirea, refăcîndu-i etic politicul, rectitudinea. Nu putem fi verticali decît privind drept (nu cotit, învăluit, baleiant).
În cazul lui Dan Perjovsschi este deci vorba despre curajul și chiar insolența de a fi (considerat) minor. Adică de a reuni, de a angaja toată arta în intervenții rapide, pe cît de economice și de spectaculoase, de spectacular-performative, prin care artistul se arată pe el însuși lucrînd mural, vertical, pe atît de efemere, de evanescente, de programat obsolete (asemenea tuturor produselor economiei de consum fast, economie de forme de unică folosință), destinate ștergerii. Deci nu propriu-zis șterse, ci acoperite: adevărul se acoperă, scandalul descoperirii și dezvăluirii adevărului se mușamalizează, iar desenele lui Dan Perjovschi tocmai asta sînt: descoperiri despre noi înșine și lumea în care trăim, unanim insuportabile, deci inevitabil de acoperit.
Atîta doar că Dan Perjovschi le reia și le reciclează. Pentru că năravurile unei epoci nu trec așa ușor și nu sînt niciodată uni-locale, nu se lasă vindecate, Dan Perjovschi a învățat de la istoria artei și mai cu seamă a avangardelor că arta trebuie permanent să revină, să își reia atacul (doar așa se apără democrația: prin luptă continuă): relele unei epoci transpiră prin ziduri cînd și unde nu te aștepți. Periodic acoperite, ele sînt ritualic des-coperite de către Dan Perjovschi, care, în toate deplasările sale, de fapt nu le desenează, nu le aplică (uneori din nou, adaptat) pe zidurile lumii, ci le re-arată, le re-dezgroapă de sub straturile de aparent alb, de aparentă virginitate și nevinovăție care nu încetează să le acopere. Dan Perjovschi nu desenează, ci el, abia, șterge: acoperirea, mușamalizarea cu alb.
Curajul de a părea minor, deci. Pentru a rămîne viu, în mișcare, reluînd permanent de la capăt, sisific, dez-acoperirea de sub falsul alb a ceea ce am numit dispozitivul optic corectiv care sînt desenele sale. Dispozitiv optico-etic.
A avea curajul de fi (considerat) minor și, sub acest acoperămînt, a rămîne ne-captiv și ne-captivat de propriile forme-monument-funerar - cum sîntem, mai mult sau mai puțin, cu toții. Formele trebuie să fie ușoare și eficiente, portabile, artilerie ușoară.
Plasîndu-se și menținîndu-se (aparent) în afară, Dan Perjovschi o face tocmai pentru a putea să rămînă critic, pentru a putea să reia la nesfîrșit același gest critic neîncetat acoperit, mai ales la nivel instituțional și de cutume (moravuri), față de "lumea" artei și de lumea propriu-zisă, tot mai "artistică", tot mai "estetizată".
Mult le-ar mai fi plăcut lui Deleuze și Guattari arta "minoră", de linii și cuvinte, a lui Dan Perjovschi, cu inevitabila ei insistență!
"Dublajul" pe care el îl aplică, implacabil (întotdeauna local pe fundal global), realității mondiale mute prin vorbărie marchează și re-marcă non-stop, de cîteva decenii, fenomene și direcții care merită atenția și mobilizarea noastră prin witz-uri mușcătoare, cu desenul lor fals imediat, naiv, simplu, copilăresc, ca de copii totuși, pentru a nu ne pierde sau pentru a ne redobîndi mirarea, adică distanța imediată față realitate, marcînd tocmai urgențele ei.
Arta lui Dan Perjovschi operează atît în realitate, cît și, de acolo, asupra artei. Este o artă de însoțire și de intervenție prin inserare, care (își) sacrifică separația inerent monumentalizantă a artei (transcendența ei) pentru a se integra în real și, astfel, a deveni, acolo, pe pielea realității, în imanența ei, tagul, tatuajul, emblema, graffito, semnul ei demascator, la concurență și împotriva auto-semnalizărilor în care politico-economicul mondial tinde să se înveșmînteze pentru a se prezenta favorabil, adică mincinos. Arta lui Dan Perjovschi se coboară, se sacrifică pentru a denunța minciunile realității dinăuntrul realității (adică și din noi înșine, ca parte a realității, cu privire la realitate), creînd contra-iluzia unei auto-denunțări involuntare, vinovate, a acesteia.
"L'art rend visible et rend la vue", "arta face vizibil și redă văzul", spune, memorabil rezumativ, intensul cineast canadian Xavier Dolan, intervenind în incredibilul scandal politico-artistic al Berlinalei 2026. Arta lucrează la ambele capete, arată și obiectul de văzut, dar trebuie să ne refacă și văzul. Pentru că nu atît ascunderea sau disimularea ne separă de realitate, cît propria noastră cecitate sau ne-voință (de fapt, rea-voință) de a (nu) vedea. Și atunci arta trebuie să se strecoare la nivelul și în registrul realității pentru a o face pe aceasta să vorbească, să se spună, să se declare ca de la sine. Ceea ce fără intervenția fals minoră, decisivă, a artistului - în cazul de față, definitoriu, Dan Perjovschi - nu s-ar realiza. Artistul intervine pentru a dispărea în realitate și a o face astfel, dinăuntru, pe aceasta să se denunțe.
"Eu desenez și scrisul", spune Dan Perjovschi. Desenele lui, deci, realizează ceea ce, pentru fotografie, Roland Barthes numea punctum: niște "înțepături" care vin direct spre tine străpungînd inclusiv imaginea și sfîșiindu-ne intim și pe noi. În cazul lui Dan Perjovschi, am putea spune că pe fundalul de deja-imagine al lumii-imagine, arta lui constituie o serie de puncta esențializate în act, care "punctează" fapte, situații, realități, personaje pentru a le detașa, a le decupa din fundal și a ni le adresa, a (re)stabili o legătură directă și de ne-eschivat între privitori și fapte, servindu-ne "selectiv", politic "curatoriat" și "încadrat", recontextualizat, realitatea, actualitatea, astfel încît să le vedem și să nu le putem evita la nesfîrșit, să nu ne mai putem eschiva procastinator de la a reacționa fix la ceea ce ne privește și ni se întîmplă ca umanitate (în ambele sensuri, extensiv și intensiv, ale cuvîntului: totalitate a oamenilor și esență morală a omului).
Să vedem deci ceea ce ne privește. Dan Perjovschi ne curentează cu ceea ce ni se întîmplă, încercînd să ne vaccineze și să ne trezească. Artă-vaccin, trezire prin injectare punctuală tocmai cu realitățile noastre (auto-vaccin imunitar), dar pe care facem totul ca să le evităm.
Dan Perjovschi inovează deci nu atît (sau nu doar) vizual, cît optic. Desenele lui sînt intervenții de optică medicală: micro-dispozitive de corectare, de îndreptare a vederii, orto-grafii de re-centrare și re-perpendicularizare a privirii omenesc, prea omenesc centripete, fugitive, evitante, care fuge de centru dar nu pentru a cuprinde hors cadre și zoom out ansamblul, ci doar pentru a nu vedea. A privi pentru a nu vedea, consumăm la nesfîrșit imagini tocmai ca să nu vedem, să ne amorțim văzul, să-l ținem ocupat, să-l epuizăm. Desenele lui Dan Perjovschi sînt și ținte, și cătări: focalizează, re-centrează și îndreaptă privirea, refăcîndu-i etic politicul, rectitudinea. Nu putem fi verticali decît privind drept (nu cotit, învăluit, baleiant).
În cazul lui Dan Perjovsschi este deci vorba despre curajul și chiar insolența de a fi (considerat) minor. Adică de a reuni, de a angaja toată arta în intervenții rapide, pe cît de economice și de spectaculoase, de spectacular-performative, prin care artistul se arată pe el însuși lucrînd mural, vertical, pe atît de efemere, de evanescente, de programat obsolete (asemenea tuturor produselor economiei de consum fast, economie de forme de unică folosință), destinate ștergerii. Deci nu propriu-zis șterse, ci acoperite: adevărul se acoperă, scandalul descoperirii și dezvăluirii adevărului se mușamalizează, iar desenele lui Dan Perjovschi tocmai asta sînt: descoperiri despre noi înșine și lumea în care trăim, unanim insuportabile, deci inevitabil de acoperit.
Atîta doar că Dan Perjovschi le reia și le reciclează. Pentru că năravurile unei epoci nu trec așa ușor și nu sînt niciodată uni-locale, nu se lasă vindecate, Dan Perjovschi a învățat de la istoria artei și mai cu seamă a avangardelor că arta trebuie permanent să revină, să își reia atacul (doar așa se apără democrația: prin luptă continuă): relele unei epoci transpiră prin ziduri cînd și unde nu te aștepți. Periodic acoperite, ele sînt ritualic des-coperite de către Dan Perjovschi, care, în toate deplasările sale, de fapt nu le desenează, nu le aplică (uneori din nou, adaptat) pe zidurile lumii, ci le re-arată, le re-dezgroapă de sub straturile de aparent alb, de aparentă virginitate și nevinovăție care nu încetează să le acopere. Dan Perjovschi nu desenează, ci el, abia, șterge: acoperirea, mușamalizarea cu alb.
Curajul de a părea minor, deci. Pentru a rămîne viu, în mișcare, reluînd permanent de la capăt, sisific, dez-acoperirea de sub falsul alb a ceea ce am numit dispozitivul optic corectiv care sînt desenele sale. Dispozitiv optico-etic.
A avea curajul de fi (considerat) minor și, sub acest acoperămînt, a rămîne ne-captiv și ne-captivat de propriile forme-monument-funerar - cum sîntem, mai mult sau mai puțin, cu toții. Formele trebuie să fie ușoare și eficiente, portabile, artilerie ușoară.
Plasîndu-se și menținîndu-se (aparent) în afară, Dan Perjovschi o face tocmai pentru a putea să rămînă critic, pentru a putea să reia la nesfîrșit același gest critic neîncetat acoperit, mai ales la nivel instituțional și de cutume (moravuri), față de "lumea" artei și de lumea propriu-zisă, tot mai "artistică", tot mai "estetizată".
Mult le-ar mai fi plăcut lui Deleuze și Guattari arta "minoră", de linii și cuvinte, a lui Dan Perjovschi, cu inevitabila ei insistență!