(499) Încrucişarea privirilor, moştenire şi contra-moştenire la Atelier 35

Excelentă, plină, în plin, exactă (cu atît mai mult cu cît restrînsă, redusă - ca un haiku, ca un vîrf de săgeată), conceptualism civic, economie de luptă, fără alinturi inutile şi emfaze idologizante, expoziţia N-avem ce face cu moştenirea aceasta a cuplului de tineri artişti Dana Andrei şi Coate-Goale (Sorin Popescu), încă vizitabilă şi numai bună drept bază estetic-politică de lucru, adică de reflecţie, de producţie de sine, "după terase şi cîrciumi", dar "feriţi de camerele de supraveghere" (cf. Larisa Crunţeanu), la Atelier 35, în Centrul Vechi, pe Şelari.
 
Titlul, în primul rînd - N-avem ce face cu moştenire aceasta -, are o bătaie şi o greutate care l-ar putea face adoptabil ca slogan metafizic, transistoric, de către multe generaţii postrevoluţionare şi postmoderne în general şi româneşti în special, în particular. Da, este clar, cine nu a simţit, azi, acum, în actualitatea largă şi strictă, că n-avem ce face cu moştenirea aceasta, la care de altfel am visat, pentru care de altfel ne-am luptat, dar pe care alţii au moştenit-o pînă la urmă şi - înţelepciune a înţelepciunii - pe drept cuvînt, pe meritate, căci ce-am fi putut face noi, ăştia, unii, cu moştenirea securistică a societăţii şi a statului româneşti, care îi asigură României o paradoxală, neaşteptată actualitate, un monstruos sincronism cu lumea globalizată?
 
Ce-am putea face noi cu camerele de supraveghere lăsate moştenire de victorioasa Securitate împotriva Partidului (azi vedem asta: revanşă istorică a Poliţiei împotriva Politicii, a poliţienescului împotriva politicului) care împînzesc spaţiul public mondial, şi pe cel românesc în particular, ca un fel de recuperare a ceea ce, după două războaie mondiale şi mai multe revoluţii, capitalul a trebuit să cedeze, să conceadă, pentru a se masca în principala libertate democratică, iar acum recuperează la greu?
 
Nimic. Nimic altceva decît să cautăm fîşiile, nişele impracticabile de spaţiu pe care camerele de identificare, nu de autentificare a identităţii, care, altfel spus, ne smulg fără să ştim, fără acordul nostru, "semnături", amprente, "expresii" inconştiente, automat-spontate (asupra tuturor acestor infra-micro-concepte tehnico-poliţieneşti, etern foucaldiene, trans-panoptice, despre care a fost vorba, la începutul săptămînii trecute, în cadrul simpzionului Bio-pass Art, organizat, ca preambul al Bienalei Tinerilor Artişti, de Fundaţia Culturală Meta, voi reveni cît de curînd), le mai lasă în spaţiul public, mărunte fantome de spaţiu public (adică de anonimat) pe care le materializează, prin fire roşii, cei doi artişti?
 
Ceea ce-am moştenit nu este libertatea, ci opusul ei, o libertate condiţionată şi, mai grav, condiţionantă (care, altfel spus, obligă la inventarea de moduri şi chiar de forme de viaţă nemaivăzute), parcelarea şi relativizarea ei drastică: să ne strecurăm, să ne furişăm, să ne tupilăm prin "propria" ţară şi prin "propriile" oraşe, să ducem un fel de existenţa cotidiană ca de gherilă, o gherilă însă fără luptă, fără război, dar aproape cu aceleaşi privaţiuni şi constrîngeri.
 
În paralel, în contrast, nediscutat, fără emfază, nediscursivizat, cu această existenţă umbratică în lumea contemporană a Securităţii Globale, privirile mute, moarte, supra-umane, ale statuilor bucureştene care îşi privesc privitorii. Al cui este acest punct de vedere? Cărui subiect îi aparţine acest unghi subiectiv? Istoriei. Unui anumit viitor al trecutului. Măcar nu ne supraveghează contemporanii noştri, pentru a-şi asigura o putere nemăsurată asupra noastră! Ne priveşte istoria, şi aceasta este privirea care transmite adevărată moştenire. Moştenire care n-ar fi moştenire dacă n-ar fi moştenire a unor proiecte, adică a unor neîmplniri.
 
Între camerele privirilor unilaterale, asimetrice, ale contemporanilor noştri moştenitori maşinal-triumfători ai grotescului securism estic şi privirea de sus, de dincolo, de niciunde chiar dacă orizontală, interpelantă chiar dacă la fel de nevăzută, a statuilor, avem de ales, trebuie să alegem, căci este vorba de o luptă tăcută: ce alegem să moştenim? De cine vrem, de cine acceptăm să ne lăsăm suprevegheate, monitorizate vieţile? Sub privirile cui alegem să trăim? Sub privirile cui se poate trăi, creşte, dezvolta: sub privirile securiştilor de ieri şi de azi, cu maşinile lor mortificatoare, sau sub cele ale constructorilor istorici, prin statuile lor?
 
Expoziţia celor doi tineri artişti pune nişte probleme enorme, imediate, urgente: care ne privesc. La care, dacă alegem să nu reflectăm, am ales deja moartea: o viaţă a unui fel de statui fără referent, neevocatoare, ale nimănui: a-simbolice şi i-reprezentative. Statui ale absenţei la sine. Statui ale morţii, ca viaţă atent supravegheată, într-un spaţiu public în care libertatea se decupează sub forma unor morminte, iar ceea ce ni se vinde cu titlul pompos de "spaţiu privat" nu sînt decît nişte biete cripte.  
 
Paradoxal, doar privirea statuilor, care se lasă privite în paradoxul simbolic al postumităţii lor, ca moştenire, e o privire vie. Falsa privire prin camerele de supraveghere a unor contemporani ai noştri retranşaţi ca nişte cadavre vampirice în tranşeele constitutive ale puterii e o privire moartă, ucigătoare, o privire a morţii.