Punct de trecere: intima politizare a poeziei

Altul, alţii, ceilalţi trebuie să vorbească în artă. Arta, autonomia esteticului există, trebuie cultivată şi apărată tocmai pentru a fi pusă la dispoziţie, înscenată ca scenă a lumii ("theatrum mundi").
 
Arta există pentru a fi pusă la dispoziţie, pentru a fi oferită nu numai "comunicaţional", ca un spectacol, de-a gata, ci, tocmai, ca "scenă", ca posibilitate pentru oricine de a se face auzit (şi de a se auzi, autoconstituindu-se ca subiect) în dialog, în dezbarere, în confruntare: politic, pentru "stabilirea faptelor" care contează şi pentru negocierea grilelor de interpretare a lor, de producere a semnificaţiilor faptelor. Pentru fabricarea în comun, prin limbaj, a lumii comune.
 
Genul predilect al artistului generic, al artei-paradigmă e falsul ready-made înalt simbolic prin care ceilalţi, realitatea, lumea, vorbesc, se exprimă, sînt lăsaţi să se facă auziţi.
 
Arta există pentru a fi populată, lume care trebuie repopulată de către cei de care este permanent depopulată.
 
Cartea Bosnia. Partaj a Mirunei Vlada ar trebui să rămînă în istoria contemporană a poeziei şi a literaturii române ca apel la re-de-privatizarea poeziei, la re-politizarea ei.
 
Viul uman este reacţie politică. Legătura antropologică dintre politică şi limbaj, logos: facem politică tocmai pentru că vorbim, că avem limbaj, tocmai de aceea şi în acest sens poate fi importantă poezia pentru re-politizarea existenţelor, pentru redarea conştiinţei egalităţii, a coextensivităţii dintre viaţa (cu adevărat, deplin) umană şi politic.
 
În plus, scenariul, procesualitatea specifică a acestei cărţi: inventarea unei tehnici-drum proprii prin care poezia, rostirea poetică îşi recîştigă propriul regim de adevăr. Există adevăruri care nu pot fi spuse decît poetic, ca poezie, dar pe care poezia nu le poate spune direct, imediat, la care ea trebuie să ajungă construindu-şi singură drumul şi tehnica de construire a drumului. Adevărul, în orice epocă, are nevoie de libertatea specifică de cuvînt a poeziei, a artei pentru a se re-elibera din neîncetatele captări stereotipizante, din basmele conceptual-epistemice în care e permanent închis, codificat. Poezia decodifică adevărul, spunerea adevărului, redă accesul la veridicţiune: înalte homeostazii asertive, veridictive, "discursul de adevăr" al poeziei (ca înaltul platou de rostire a adevărului la care se ajunge în poemul "Jacqueline", de exemplu). Rolul decolonizator al artei, al poeziei ca "practică discursivă".
 
Ceea ce doar poezia poate să spună, dar n-o poate face, cum spuneam, imediat şi direct. La claritatea şi caracterul răspicat al adevărului poetic se ajunge prin elaborarea unei tehnici-drum proprii, e o eroare comun comisă, mai ales de către falşii poeţi, principalii duşmani ai poeziei, să crezi că adevărul, în artă sau aiurea, e spontan, imediat, "natural". Fiecare poet, fiecare artist elaborează, procesual, la vedere, o tehnică-drum propriu de ajungere la claritatea aletheică, la spunerea clară, simplă şi răspicată a adevărului proprie poeziei. La spunerea adevărului se ajunge, dar drumul însuşi trebuie elaborat, produs prin tehnici proprii, singulare, irepetabile.
 
Abia prin recîştigarea propriei veridicţiuni poate poezia redeveni importantă, poate arăta că e importantă, ca tehnică la îndemînă, recitabilă, popular utilizabilă, de adevăr. Poeţii ca profesori de adevăr. Adevărul trebuie atribuit, situat.
 
Voci de femei, o femeie îşi împrumută, îşi dă glasul altor femei pentru a denunţa adevărul comun al lumii. Inventarea tehnicii suprapunerii situaţiei personale peste o situaţie colectivă, politică: crearea de omologii metaforice printr-o ştafetă-palimpsest de voci feminine. Femininul (feminist sau nu) face trecerea, mediază între privat (personal) şi politic, acesta este marele adevăr trans-discursiv, performativ, monstrant, tehnic al cărţii Bosnia. Partaj (în titlul căreia punctul trebuie, citit, spus, redat, pentru că leagă, nu rupe, e punte, punct de trecere care trădează linia de separaţie: Bosnia Punct Partaj). Şi asta pentru că existenţa femeilor e mai distinct, mai apăsat politizată, corpul le este din capul locului codificat, catografiat şi cartologizat: transformat într-o hartă, poate fi citit ca o hartă, pe corpul unei femei putem vedea harta politică a lumii.
 
Importantă, decisivă, de asemenea, pentru situaţia actuală a poeziei româneşti (destul de comodă şi de nombrilistă), este pragmatismul, luciditatea, caracterul "funcţionalist" cu care poezia e pusă la dispoziţie, e folosită ca serviciu de urgenţă specific, ca contra-expertiză de elaborare a tehnicii spunerii adevărului de către oricine, pentru oricine.
 
Ceea ce se vede şi în stilul precis, balistic, strict funcţional (parcă: imaginea culturală, socială, politică despre poezie contează) al scriiturii de adevăr, o adevărată şi specifică parresia poetică.
 
Dar ceea ce rămîne, ceea ce mi-a rămas, trezirea la care cheamă această carte e faptul că arta trebuie să-i lase (facă) să vorbească pe ceilalţi, să-i prezinte (nu să-i reprezinte politic) prin propriile lor acte performative de adevăr, să fie monstraţie exemplară (ca fenomenologie în act).
 
Arta trebuie cultivată ca autonomie disponibilă şi ca serviciu jurnalistic de urgenţă pentru libera documentare a adevărului. Poetul şi artistul (re)creează arhivele pierdute, risipite, dizolvate, invizibile, descalificate, deconstituite ale umanităţii formatate, codificate economic. Jurnalism ontologic (semnalizat în carte, ca regim textual, de documentele citate, şi care, conform sumarului, nu există, nefiind semnalate pentru că nu se ştie, textual, ce sînt).
 
Miruna Vlada reangajează poezia pe drumul adevărului, reviriment post-estetic al poeziei nesperat.