Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Scrisori de la Lia sau cum se câştigă o medalie olimpică de aur


Lia Manoliu, primite şi comentate de Iacint Manoliu

12.10.2016
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Scrisori de la Lia primite şi comentate de Iacint Manoliu
sau cum se câştigă o medalie olimpică de aur
Editura Vremea, 2016




*****
Intro

Volumul cuprinde 27 de scrisori adresate de Lia Manoliu fratelui său mai mic, Iacint Manoliu, în anul 1968, an în care Lia a devenit campioană olimpică la aruncarea discului, la Jocurile Olimpice de la Mexico-City. În acel an, Iacint Manoliu se afla în Statele Unite ale Americii, plecat pentru un stagiu de cercetare şi studii, cu o bursă Fulbright.

Scrisorile, trimise de Lia Manoliu din România şi din ţările în care se afla pentru a participa la concursuri internaţionale, se constituie într-un jurnal al acelui an, în paginile căruia putem urmări gândurile, strădaniile şi succesele legendarei campioane, vestită pentru participarea ei la 6 olimpiade şi pentru câştigarea mai multor medalii olimpice, între care o medalie de aur la Mexico-City.

Textul scrisorilor este completat de comentariile lui Iacint Manoliu, de o scurtă poveste a vieţii Liei Manoliu, precum şi de gândurile Liei despre olimpism şi despre cele 6 olimpiade ale ei, mărturisite într-un interviu dat la TVR în preajma Jocurilor Olimpice din 1996 de la Atlanta, când Lia Manoliu era Preşedinte al Comitetului Olimpic Român.

Este interesant de urmărit cum diferă tonul scrisorilor Liei Manoliu, în funcţie de locul din care sunt trimise: rezervat şi reţinut, cu conştiinţa faptului că scrisoarea va fi citită de Securitate, atunci când sportiva scrie din România, şi mult mai liber, cu comentarii amuzante, nereţinute, atunci când scrie din ţările în care participă la competiţii.

Cuvânt înainte

Spre sfârşitul lui iulie 2015, înaintea plecării anuale mult aşteptate la Săliştea Sibiului, am dat să golesc rafturile unui birou din casă. Am făcut atunci o descoperire care mi-a umplut inima de bucurie şi emoţie: un pachet pe care era însemnat:"Scrisori de la Lia".

M-am trezit, deodată, cu 47 de ani în urmă. Mi-am amintit drumurile pe care le făceam zilnic la oficiul poştal al Universităţii Texas din Austin, spre a deschide cu febrilitate uşa căsuţei mele poştale, să văd dacă am mai primit vreo scrisoare de la Lia. Ştiam că strânsesem acele scrisori, că le adusesem în ţară, dar le pierdusem urma. Şi iată-le regăsite, ca prin minune.

Dar cum de am devenit, timp de peste un an, destinatar al acelor 27 de scrisori?

Eram asistent la catedra de Geotehnică şi Fundaţii a Institutului de Construcţii Bucureşti când, în primăvara lui 1967, am fost anunţat de la rectorat că fusesem selecţionat pentru efectuarea unui stagiu de cercetare de 6 luni la o universitate din S.U.A. De la minister mi s-a cerut să-mi exprim, în ordinea preferinţei, trei opţiuni. Am pus pe primul loc "University of Texas at Austin". Pe atunci se mai primeau la bibliotecă revistele americane de specialitate şi ştiam că în domeniul care mă interesa, acela al fundaţiilor pe piloţi, acolo se afla cea mai puternică şcoală din America. Am făcut formele necesare, am dat şi testul de limba engleză la Facultatea de Limbi Străine a Universităţii Bucureşti, după care a urmat o lungă tăcere din partea ministerului. Pe la mijlocul lui noiembrie 1967 am fost anunţat că va trebui să plec peste câteva zile, dar nu la Austin, cum ştiam, ci la Washington D.C. Partea americană suplimentase bursa Fulbright cu o perioadă de 7 săptămâni pentru un curs intensiv de American English la Universitatea Georgetown din capitala S.U.A. Ajuns la Washington D.C. (prima călătorie în occident) şi fiind absolut convins că o a doua ocazie nu se va mai ivi, am căutat să profit de fiecare zi de şedere, vizitând minunatele muzee şi monumente ale Washingtonului, iar în week-enduri repezindu-mă la New York, Philadelphia, Baltimore, Annapolis, Mount Vernon, Williamsburgh şi alte locuri frumoase nu departe de capitală. Am început să trimit scrisori, acasă desigur, dar şi Liei, pe care o lăsasem foarte necăjită la capătul unui sezon prost şi căutam să-i ridic moralul. Astfel a început un schimb epistolar din care eu am fost cel câştigat.

Recitind pe nerăsuflate, una după cealaltă, cele 27 de scrisori, le-am privit dintr-o dată ca pe un jurnal în care erau înfăţişate nu numai drumul până la aurul olimpic cucerit la Mexico-City, ci şi episoade din viaţa familiei şi ţării în acel tumultos an 1968. Şi m-am gândit că, după aproape 50 de ani, scrisorile Liei, care trebuie citite şi în cheie de jurnal, ar fi bine să fie publicate.

Adresantul este fratele cu 2 ani mai mic, aflat temporar în America. Deşi apare de două ori în calendarul creştin ortodox, numele Iacint este foarte rar folosit în onomastica românească. De fapt, de când mă ştiu, am mai întâlnit în ţară o singură persoană cu acest prenume, un fost student. Dar i-a plăcut tatălui meu, profesor de filosofie şi fiu de preot, atunci când a scrutat calendarul în 1934.

Scrisorile care urmează nu încep însă cu Dragă Iacint, ci cu Dragă Ţucule. După spusele mamei, numele de Ţucu a fost inventat chiar de Lia. Din Iacint ea a ales doar ultima literă, a mai înmuiat-o un pic şi, astfel, a apărut Ţucu.

Cele 27 de scrisori sunt reproduse în totalitate.
După unele scrisori am inserat tăieturile din ziare sau reviste pe care le ataşase Lia.

Din loc în loc, între scrisori, am simţit nevoia includerii unor comentarii referitoare, pe de o parte la drumul Liei în acel an spre medalia de aur şi, pe de altă parte, la personajele şi evenimentele de care era vorba în scrisori.
Între scrisorile XXVI şi XXVII am intercalat propria-mi relatare de martor ocular la triumful de pe stadionul olimpic din Mexico-City.

Pot oare scrisorile / jurnalul, care acoperă doar un an din cei aproape 66 câţi i-au fost daţi să trăiască, să dea răspuns la întrebarea: cine a fost Lia Manoliu? Cu siguranţă, nu.

Pentru cei mai mulţi dintre compatrioţii noştri, Lia Manoliu este astăzi cunoscută ca fiind sportiva care a dat numele celui mai mare complex sportiv din ţară, şi cam atât. Că aşa stau lucrurile aveam să constat acum vreo 10 ani, când întâmplarea a făcut ca în zborul de întoarcere de la Torino la Bucureşti să călătoresc împreună cu echipa feminină de gimnastică a României. Pe locul de-alături am recunoscut o medaliată a Jocurilor Olimpice din 2004 de la Atena. După ce am vorbit de una, de alta, am întrebat-o dacă a auzit de Lia Manoliu. Sigur, a venit prompt răspunsul, stadionul cel mare din Bucureşti îi poartă numele. Ce sport a făcut Lia, în ce probă a excelat, acestea nu le-a mai ştiut tânăra gimnastă.

În 2012, anul în care Lia ar fi împlinit 80 de ani, am scris pentru Magazin Istoric o evocare despre Lia. Am folosit textul acestei evocări, dar şi răspunsuri ale Liei la interviuri pe care le-a dat la TVR, pentru a pregăti un alt capitol al acestei cărţi, pe care l-am intitulat: Lia Manoliu - câteva repere biografice.

Şi pentru că anul în care apare această carte este un an olimpic, m-am gândit că ar fi potrivit ca la scrisorile / jurnalul din anul olimpic 1968 să alătur gândurile Liei despre olimpism şi despre cele 6 olimpiade ale ei, mărturisite într-un interviu dat la TVR în preajma Jocurilor Olimpice din 1996 de la Atlanta, când Lia Manoliu era Preşedinte al Comitetului Olimpic Român.

(Iacint Manoliu)

SCRISOAREA a XXVI-a
(Mexico-City) 4 octombrie 1968

Dragă Ţucule,

Azi începe cea de a 9-a zi de Mexic. E parcă prima noapte când reuşesc să dorm 7 ore şi să nu mă mai scol ca un huhurez pe la ora 2-3 aşteptând să se facă odată zi. Intrasem în panică cu dereglarea orelor de odihnă care se răsfrângea şi asupra antrenamentelor, care nu au strălucit deloc. Toată ziua umblam ameţită, obosită, parcă eram în vis, şi seara, când cădeam frântă în pat, nu reuşeam să dorm mai mult de două-trei ore. În fine, am impresia că azi s-a terminat cu aclimatizarea şi că o să intru în normal.

Reiau scrisoarea seara, după antrenamente. Dimineaţa am aruncat mediocru, cam 55-56, în schimb după amiaza la haltere parcă mi-am revenit. Mi-am făcut două recorduri personale şi cum eu cred în astfel de semne încep să sper că va zbura şi discul.

Şopi a venit luni seara. M-am dus cu Anca la aeroport să-l aşteptăm şi doar când l-am văzut în carne şi oase m-am convins că totuşi a ajuns şi el în Mexic. N-a adus noutăţi de acasă, situaţia e staţionară. Pe Anca, care e ataşată pe lângă delegaţia noastră, o văd rar. Pe Gabi, cel puţin, care e cu mexicanii lui, nu-l văd deloc. Şopi a stat în prima noapte la ei. Ulterior s-a aranjat să doarmă în satul olimpic împreună cu ceilalţi antrenori. Bonuri de masă se găsesc pe la diverşi care fac categorie sau sar peste mese, aşa că e aranjat din acest punct de vedere.

Aici în sat e mare festival. Tot felul de oameni, de toate culorile şi dimensiunile posibile. Există un club unde te poţi distra doar uitându-te în jur. În fiecare seară se dă câte un film, iar la ora 18 un spectacol muzical. Ieri a venit să cânte Rita Pavone, mi-a făcut plăcere s-o văd cântând aşa, pe gratis, nu cu 200 lei cât a costat la Braşov astă iarnă.

Timp liber n-am prea mult din cauza celor două antrenamente aproape zilnice. S-a ţinut un concurs la care aş fi vrut şi eu să arunc. Cum nu m-am simţit prea bine, Şopi nu m-a lăsat. A câştigat Muraviova (URSS 58,30) cu 55,14, pe doi Popova (URSS 59,80) cu 55,12 şi pe trei Koncek cu 55,02. Cred că aş fi putut fi eu prima, dar cu un rezultat în jur de 56 m care n-ar fi spus mare lucru. Nemţoaicele din RDG sunt extraordinare, în special Ilenthal şi Illgen dau peste 60 m la antrenamente. Westerman a venit abia azi din S.U.A., n-am văzut cum se mişcă. Fac ce fac şi tot despre disc ajung să vorbesc. Trebuie să mă înţelegi că mă preocupă acum mai mult ca oricând. Îmi propun să-mi văd de propriul meu rezultat în acest concurs, fără să le urmăresc pe celelalte şi fără să am vreo pretenţie. Sper să mă conving că gândindu-mă la tehnică şi lăsând pe celelalte să se bată, o să ies în câştig. Ele sunt prea bune şi prea departe de mine pentru a mă monta de la început şi a începe o luptă de uzură. În fine, termin odată cu discul ăsta fiindcă mă doare burta când vorbesc de el.

Ţucule, dacă călătoria până aici e prea scumpă şi greu de realizat, renunţă la ea. Ştiu cât de greu strângi banii şi nu-i arunca pe geam uşor. Anca mi-a spus că îţi poţi aduce toate lucrurile, cărţi, haine pe care le pun în lada lor pe vapor. Dacă nu vii, le poţi trimite prin poştă să le bage ea în ladă. Eu o să-ţi fac un pachet cu toate lucrurile - artizanat + carte - şi ţi le expediez urgent.

Dacă ai reuşit să strângi ceva bani pentru o maşină veche, în garajele din RFG se găsesc maşini uzate - încep de la 400 dolari - şi ai alege una care să-ţi convină. Cred că e de preferat un tip care se găseşte la noi - Renault sau Fiat - s-ar găsi piese de schimb. Preţurile la maşini în ţară sunt tot foarte ridicate. După câte am văzut eu astă vară - în plin sezon deci - cu 700-800 dolari iei un Fiat 1300-1500 prezentabil. Îl urci pe tren şi-l expediezi acasă. Transportul îl plăteşti în ţară - circa 1.800 lei - e mult mai convenabil aşa. Nu e bine să vii iarna cu o maşină veche şi necunoscută pe o distanţă atât de mare. Anca te roagă s-o ierţi că n-are timp să-ţi scrie, o exploatează cei de aici de dimineaţa până seara. În proxima scrisoare trimite-i adresa ambasadei noastre din Washington, fiindcă n-au primit nici un răspuns la scrisorile lor.

Dragă Ţucule, îţi răspund cu atâta întârziere că mi-e ruşine de tine care ştiu cum aştepţi veştile. Aştept cu nerăbdare noutăţi de la tine. Te sărut, Lia

UN INTERMEZZO INTRE SCRISORILE XXVI şi XXVII
(sau cum am fost de faţă atunci când Lia a câştigat medalia de aur la Mexico-City
)

Într-adevăr, am avut această şansă extraordinară, de a fi martorul celui mai strălucit succes din cariera sportivă a surorii mele.

Când am plecat în S.U.A. la Austin, în noiembrie 1967, n-aveam cum să bănuiesc că se va întâmpla astfel. Pe de o parte, cum am mai spus, Lia avusese un sezon 1967 cu rezultate slabe, la capătul căruia fusese dată afară din lotul olimpic, deci participarea ei, în octombrie 1968, la J.O. din Mexic, era cât se poate de nesigură. Pe de altă parte, bursa Fulbright de care aveam să beneficiez era de 6 luni, plus cele 7 săptămâni la Washington D.C., ceea ce însemna că urma să mă reîntorc din Statele Unite pe la sfârşitul lui iulie 1968. Şi totuşi, ne-am întâlnit în Mexico-City în octombrie 1968. Cum de a fost posibil? În primul rând pentru că Lia şi-a câştigat, prin rezultatele obţinute în 1968, dreptul de a concura, pentru a 5-a oară, la Jocurile Olimpice. Dar cum de m-a prins şi pe mine în Texas perioada olimpiadei mexicane?

În noiembrie 1967, odată cu anunţul că în câteva zile va trebui să plec în Statele Unite, funcţionara de la minister mă rugase să-l primesc şi să stau de vorbă cu un coleg de la Agronomie, cu care urma să fac drumul împreună. L-am întâlnit în aceeaşi seară şi am aflat de la el că la universitatea din Minnessota, unde trebuia să ajungă, anul universitar începea pentru învăţământul agronomic la 1 ianuarie şi se încheia la 31 decembrie. Bursa lui era de 12 luni. Perspectiva de a pleca singur îl îngrozise pur şi simplu pe colegul de la Agronomie, care a cerut în mod imperativ ministerului (avea, pare-se, o poziţie care-i permitea acest lucru) să îi găsească un însoţitor. Întâmplarea a făcut ca, dintre toţi bursierii care mai urmau să plece în acel an, dar abia la mijlocul lui decembrie, eu să fiu singurul pentru care se primiseră deja aprobările de la partea americană. Aşa s-a făcut că am plecat cu o lună mai devreme decât ar fi trebuit. Consecinţa acestei devansări avea să-mi fie favorabilă. Pentru a înţelege de ce, e cazul să amintesc, spre ştiinţa celor tineri în primul rând, că înainte de 22 decembrie 1989 paşaportul nu stătea la titular, ci la miliţie. Pentru orice călătorie în străinătate, pe paşaport era obligatorie aplicarea unei vize româneşti (de la Securitate, evident) în care se precizau destinaţia şi durata călătoriei. Abia apoi se putea ridica paşaportul spre a se obţine viza ţării de destinaţie. Am constatat că viza românească de pe paşaportul meu era valabilă nu până la 31 iulie 1968, cum mă aşteptam, ci până la 31 ianuarie 1969, exact la fel ca la colegul de la Agronomie. Dintr-o eroare a celor de la minister fusesem băgaţi, cum s-ar spune, în aceeaşi oală. De aceea, în iunie 1968 am putut primi, fără ezitare, o nouă bursă de 6 luni, până la 31 decembrie 1968, de data aceasta din partea Universităţii Texas din Austin. Am cerut, fireşte, acordul institutului şi ministerului, pe care le-am primit. Sejurul meu la Austin se extindea, aşadar, şi în perioada în care, la doi paşi de Texas, urmau să aibă loc Jocurile Olimpice. Nimic nu părea să mai împiedice întâlnirea cu Lia de la Mexico-City.

Pe atunci, România nu avea relaţii diplomatice cu Mexicul. Carta Olimpică obliga, însă, ţara care găzduia J.O. să acorde viza de intrare oricărui cetăţean al unei ţări care era reprezentată la Olimpiadă. M-am dus deci la consulatul Mexicului din Austin. I-am explicat consulului că doresc viza de intrare întrucât sora mea va concura la J.O. (My sister is competing). Consulul, a cărui engleză era aproximativă, n-a înţeles şi m-a întrebat speriat: She has been beaten? (A fost bătută?). De câteva zile se porniseră în Mexico-City manifestaţii ale unor grupări anarhiste care se opuneau organizării J.O. Avuseseră loc ciocniri violente cu forţele de ordine, se înregistraseră numeroase victime. L-am liniştit pe consul, spunându-i că sora mea e bine mersi în satul olimpic şi aşteaptă să mă întâlnească. Am fost invitat peste trei zile să ridic paşaportul pe care se aplicase viza mexicană.

Drumul până la graniţa dintre Texas şi Mexic l-am făcut, ca de altfel toate drumurile din timpul şederii mele în State, cu autobuzul companiei Greyhound (Ogarul cenuşiu, care avea să devină peste câţiva ani eroul best-sellerului lui Romulus Rusan). Trecând graniţa dintre Laredo American şi Laredo Mexican, am intrat într-o altă lume. Înghesuială, murdărie, sărăcie. Funcţionarii mexicani se războiau cu maşini de scris dintre cele înalte, probabil de prin anii '20, cum era una şi la Sportul. Au trecut câteva ore bune din noapte până să continue călătoria spre Ciudad de Mexico, cu un autobuz faţă de care Ratele[1] noastre ar fi părut obiecte de lux. Respectarea orarului de parcurs nu părea să-l preocupe câtuşi de puţin pe şofer, spre disperarea mea, care mă ştiam aşteptat. Cred că s-au adunat vreo 6 ore de întârziere. La autogara din Mexico-City m-au întâmpinat Lia, împreună cu Anca şi Gabi Cherebeţiu.

Primul lucru pe care mi l-a spus Lia a fost: Sunt paradită!. Mi-a povestit apoi că la un antrenament, cu câteva zile în urmă, suferise o întindere de ligament la mâna dreaptă. Consecinţele erau teribile: Nu pot să fac nimic cu braţul, nu pot nici să duc furculiţa la gură, nici să mă pieptăn, nici să mă folosesc în vreun fel de mâna dreaptă. Medicul lotului, dr. Ion Artănescu, îi interzisese să mai arunce până la concurs. În zilele următoare m-am dus pe terenul de antrenament din incinta satului olimpic. Viitoarele competitoare de la disc erau toate acolo, aruncând de zor şi plesnind de sănătate. Lia stătea deoparte, făcând piruete după piruete, dar fără disc.

Când a început concursul de atletism s-a primit o veste foarte bună: calificările la aruncarea discului femei fuseseră scoase din program. Întrucât erau înscrise doar 15 concurente, se hotărâse ca finala să aibă loc direct în ziua de 18 octombrie. Din acel moment, strategia de concurs a Liei era clară. Prima aruncare trebuia să fie cât mai bună, indiferent cât de mare ar fi fost durerea în braţul drept.

A sosit şi ziua concursului. Mi-am găsit loc într-o lojă aflată cam pe aceeaşi linie cu cercul de aruncarea discului. Mai erau două perechi de tineri americani, dar celelalte locuri rămăseseră neocupate. Vecinii de lojă mi-au explicat că ar fi trebuit să vină şi alţi prieteni de-ai lor care, însă, speriaţi de luptele de stradă văzute la televizor, îşi contramandaseră deplasarea. Le-am spus că sora mea concurează, ceea ce, fireşte, i-a impresionat şi i-a determinat să urmărească şi ei cu atenţie întrecerea celor 15 discobole.

Lia a fost printre cele dintâi care au aruncat. Până la ea nu intrase în concurs nici o favorită la medalii, iar aruncările fuseseră modeste. Iat-o îndreptându-se spre cerc. Ştiam că e hotărâtă să dea totul din prima aruncare. A intrat decisă în cerc, a zăbovit o clipă, două, de parcă ar fi vrut să mai repete odată în gând ce va avea de făcut, apoi a început pirueta şi a aruncat. După ce discul a căzut, am văzut-o sărind în sus de bucurie. Simţea că era o aruncare bună. Şi, într-adevăr: 58,28 m, nou record olimpic! Au urmat celelalte concurente: două nemţoaice din R.F.G., între care Liesel Westerman, recordmena mondială, trei nemţoaice din R.D.G., între care Christine Spielberg, fostă recordmenă mondială, două americance, între care Olga Fikotova, campioana olimpică din 1956 de la Melbourne, două rusoaice, două unguroaice şi celelalte. Nici una nu a dat mai bine ca Lia. Cu siguranţă că pe Lia o şterseseră de pe lista adversarelor de luat în seamă, ştiind că este accidentată. Şi, când colo, iat-o făcând record olimpic din prima aruncare.

A urmat apoi o a doua serie de aruncări, Westerman a dat mai bine, dar tot n-a reuşit s-o depăşească pe Lia. Şi nici celelalte. Între timp, pe stadion se petrecuse un eveniment extraordinar: americanul Bob Beamon sărise la lungime 8,90 m, performanţă cu adevărat senzaţională. I-am felicitat pe americanii din lojă, după care ne-am îndreptat din nou atenţia spre aruncarea discului. Pe la mijlocul celei de a treia serii de aruncări, s-a pornit o ploaie torenţială. N-a durat mult, dar suprafaţa cercului se umezise zdravăn. Organizatorii au încercat să dreagă lucrurile cu ajutorul unor cârpe, dar cercul nu mai putea fi uscat. S-a reluat concursul, cu aruncările a treia şi a patra, iar apoi a început o altă repriză de ploaie. O nouă întrerupere, o nouă toaletă a cercului. Au urmat ultimele aruncări, a cincea şi a şasea, pentru cele 8 aruncătoare rămase în concurs. Ordinea stabilită după primele două tururi nu a mai fost schimbată. Lia era campioană olimpică, ducându-mă în culmea fericirii. Se bucurau şi noii prieteni americani, care se simţeau părtaşi la succesul româncei. [...]

După festivitatea de premiere, cu intonarea imnului de stat al României, cu steagul ţării ridicat pe cel mai înalt catarg şi medalia de aur înmânată de Avery Brundage, preşedintele Comitetului Internaţional Olimpic, era prevăzută conferinţa de presă într-o încăpere special amenajată sub tribuna principală. Spre deosebire de zilele noastre, şi în ciuda evenimentelor care precedaseră întrecerile olimpice, măsurile de securitate pe stadionul olimpic s-au dovedit în acea după amiază ca şi inexistente. Aşa m-am putut deplasa dintr-o parte în alta a tribunelor care înconjurau terenul, iar odată ajuns la tribuna I am dibuit drumul spre sala conferinţei de presă. Până să înceapă tirul întrebărilor, am apucat s-o îmbrăţişez şi s-o felicit pe Lia. Medaliată cu argint, Liesel Westerman, supărată foc, pesemne, pentru ratarea succesului la care se simţea îndreptăţită prin recordul ei mondial, nu a venit la conferinţa de presă, drept care toate întrebările i-au fost adresate Liei. Iar Lia a răspuns în engleză, în germană, în franceză, uimindu-i şi în acest fel pe cei prezenţi.

Seara m-am dus în satul olimpic, la sărbătorirea pe care i-o făceau noii campioane conducătorii delegaţiei române. S-au rostit cuvinte de laudă, pe-alocuri ditirambice, de parcă se uitase că Lia fusese dată afară din lotul olimpic şi reprimită abia de vreo 5 luni. Printre cei de faţă s-a numărat şi scriitorul Constantin Chiriţă, autorul romanului de succes Cireşarii. După cum a vorbit, se vedea clar că nu fusese în acea după amiază pe stadion. M-am gândit atunci: Lia a trebuit să suporte ea însăşi costul deplasării antrenorului ei, în schimb tovarăşul Chiriţă a avut loc în echipa României.

În încheiere, preşedintele Alexe a înmânat premiul în valută forte: 300 de dolari lui Lia, 200 de dolari lui Mihai Raica. Desigur, un premiu în lei s-a dat la Bucureşti, nu însă şi maşina (Dacia 1100) promisă înainte de plecare viitorilor campioni olimpici. Promisiune neonorată. Lia a aflat mai târziu că Liesel Westerman, medaliata cu argint, a primit un Mercedes, iar întregul oraş Leverkusen a ieşit pe străzi şi a aplaudat-o în turul de onoare pe care l-a făcut.

Într-una din zilele care au urmat, am auzit în satul olimpic, din partea unei membre a delegaţiei române, comentariul: Lia a avut noroc cu ploaia. Ploaia a fost fără îndoială un impediment pentru aruncătoare. Dar la aruncările de dinaintea ploii, condiţiile au fost bune şi egale pentru toate competitoarele. Şi-apoi, înainte de Olimpiadă, Lia o învinsese de două ori pe Liesel Westerman, ultima oară într-un mare concurs preolimpic la Köln. Marea experienţă dobândită în cele patru participări olimpice prealabile, dar mai ales tenacitatea, ambiţia, hotărârea de a concura la cel mai bun nivel, şi-au spus cuvântul. Dacă se putea vorbi de noroc, cred că fost mai degrabă accidentul de la braţul drept, care a obligat-o să-şi concentreze întreaga atenţie şi energie asupra primei aruncări.

După reîntoarcerea la Austin, am fost felicitat de cei din departament care aflaseră de succesul surorii mele. Cel mai mult m-a impresionat ce mi-a povestit colegul indian Chandrakant Desai. Se afla în vacanţă, acasă în India, şi stătea întins pe iarbă, cu aparatul de radio deschis alături, când deodată a auzit: La aruncarea discului femei a câştigat Lia Manoliu din România, în vârstă de 36 de ani, aflată la cea de a 5-a participare olimpică. "M-am repezit în casă să-i anunţ pe ai mei că sora colegului meu de la Austin a devenit campioană olimpică", mi-a spus amicul indian.


[1] Autobuzele Regiei Autonome de Transport cu Autovehiculele (RATA) erau numite în vorbirea curentă "rata" (n. ed.).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer