Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Chitara de sub pat


Ilinca Bernea, un interviu cu Sukie Smith

11.11.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sukie Smith este o artistă complexă, deopotrivă actriţă şi muziciană, care intrigă într-un mod fascinant şi fascinează într-un mod care intrigă. De-a lungul anilor s-a tot reinventat şi nu a încetat să caute noi forme şi idei artistice. Pe lângă faptul că are o voce distinctă şi nuanţată, antrenată să erupă din tonalitatea şoaptei în registre sonore pline de forţă şi tensiune emoţională, este şi o foarte talentată chitaristă. Trupa ei, binecunoscută în boema londoneză, se numeşte simplu Madam. A debutat în 2006, în compilaţia Call America scoasă de Stolen Recordings. In Case of Emergency, scoasă de Reveal Records, a fost piesa care a consacrat trupa şi care a înregistrat un succes fulminant la radioul naţional.


Sukie a colaborat cu artişti şi muzicieni cunoscuţi precum Silent Strike sau trupa italiană Hollow Blue şi a semnat integral coloana sonoră a unor filme, iar în ultimii zece ani a avut o serie de turnee europene.
Sukie este prezenţă plină de culoare şi vitalitate, cu o personalitate strălucitoare, cu un spirit senin şi armonios, în pofida faptului că muzica ei este excentrică, plină de umbre şi accente sumbre şi condimentată cu ceva influenţe din zona trupelor post-punk de la începutul anilor '80 considerate ca făcând parte din aşa zisul val-întunecat.
Când am ascultat pentru prima oară albumul
Someone in Love mi-am zis: Sukie aduce cu Bjork (datorită stranietăţii ambientului muzical), însă e mai caldă şi totodată mai dramatică. 


Ilinca Bernea: De unde se trage ideea numelui trupei?
Sukie Smith: Am vrut un nume care să aibă ceva specific femeiesc, care să nu fie legat de mine ca actriţă şi, în plus, îmi plac toate semnificaţiile care plutesc în jurul termenului, toate faţetele feminităţii care sunt subînţelese... E bucuria mea secretă să aud pe cineva spunându-mi Madam într-un magazin, fără să realizeze că pronunţă numele trupei mele.

I.B.: Spune-mi trei cuvinte care îţi definesc stilul, în sens artistic.
S.S.: Imposibil de clasificat, sofisticat, fără compromisuri.


I.B.: În primul rând aş vrea să ştiu cum e să fii muzician independent în Londra anului de graţie 2016. Lucrurile s-au schimbat dramatic în zona artei independente în ultimul deceniu.
S.S.: Am doar lucruri pozitive de spus despre climatul în care îmi trăiesc experienţa muzicală. Am ieşit pe piaţă de mai bine de un deceniu, am avut un producător independent de care sunt mulţumită, am fost sponsorizată de o mare companie şi în plus am propria mea casă de producţie, am avut aşadar mijloace să captez atenţia publicului. Faptul că au există nişte oameni care au deja experienţă în domeniu, care ştiu cum se lansează muzicieni şi care te creditează ca artist e cel mai sigur mod prin care îţi poţi face intrarea în industrie.

I.B.: Adică pe uşa din faţă.
S.S.: Bunăoară, când Bowers and Wilkins au ales să promoveze trupa noastră, finanţând înregistrarea unui album la Real World Studios, compania de înregistrări a lui Peter Gabriel, şi totul a fost gata în decurs de o săptămână, a fost aşa o uşurare pentru noi! Ca muzicieni lucrăm de obicei într-un mod atipic şi destul de îndepărtat de ce ar fi normal, în sensul că înregistrăm tot ce se poate, cât se poate live, în timp record, apoi adăugăm ceea ce necesită procesări ulterioare, de studio. Ca producător, a fost necesar să capăt o disciplină exemplară, nu cred că mintea mea să fi funcţionat în alte condiţii cu aceeaşi intensitate, luând decizii artistice esenţiale.
Am locuit toţi într-o moară, dacă poţi să crezi, care e conectată la studioul unde am făcut mixajele din zori şi până în zori, căci pe la 3 noaptea eu aveam revelaţii despre cum trebuie de fapt să sune partitura vocală. Inginerul de sunet a fost foarte de treabă şi a lucrat eficient. E şi meritul lui că Radio-wise a fost cea mai de succes piesă a noastră! Faptul de a lansa un album prin mijloace proprii a fost pentru mine o realizare inestimabilă, mai ales în plan uman, pentru că am avut o susţinere fenomenală, din partea altor artişti, am avut alături o echipă întreagă de profesionişti care m-au ajutat cu promovarea, şi în plus am avut parte de o cantitate uriaşă de bunăvoinţă, de muncă de echipă incitantă şi creativă. Am fost măgulită să văd că există oameni pentru care a fost limpede faptul că încerc să aduc ceva bun pe lume şi care s-au implicat în naşterea acelui ceva. Dacă mă gândesc la asta îmi dau lacrimile, din recunoştinţă.

I.B.: Cum ai ajuns să îţi formezi un public şi să străpungi cortina de modele comerciale promovate de actuala industrie muzicală?
S.S.: E o întrebare bună. Am făcut o grămadă de lucruri, de toate felurile. Presupunând că ai ceva realmente bun de scos la rampă, n-ai de făcut altceva decât să cânţi, să cânţi, să cânţi... Modelele din industrie sunt cât se poate de eficiente pentru anumiţi artişti, iar formulele cumva funcţionează în sensul că reuşesc să atragă atenţia asupra unor piese sau muzicieni, dar dacă e să aştepţi ca oamenii să dedice timp şi interes creaţiei tale, în acest caz sistemul nu garantează nimic, îmi place totuşi, atunci când apare câte un cântec melancolic care răscoleşte sufletul lumii, căci succesul pe care îl are te face să recunoşti, fără dubii, umanitatea culturii noastre. Cred că publicul este imprevizibil!

I.B.: Cât de mult a evoluat stilul tău de când ai început să cânţi cu trupa?
S.S.: Din punct de vedere al sunetului, a devenit mai curajos. Ba chiar şi în compoziţie sunt mai sigură pe mine, mai puţin timidă...

I.B.: La câte instrumente cânţi de fapt?
S.S.: Pot să scot sunete din orice dacă am o viziune şi o idee de construcţie muzicală atunci când mă apuc de înregistrări, dar ca să compun nu mă descurc decât cu chitara cu corzi de nylon pe care am găsit-o sub pat acum un milion de ani...

I.B.: Cât de legată te simţi de epoca punk?
S.S.: Îmi amintesc că am fost la curent cu ce făcea David Bowie şi apoi cu cele mai incisive forme ale mişcării şi muzicii punk în copilărie, a fost incredibil de excitant, m-am simţit conectată mereu la ceea ce dă nota distinctivă a mişcării punk: capacitatea de a crea ceva din nimic şi în pofida faptului de a fi desconsiderat sau ignorat, faptul de a fi pe cont propriu, de a avea iniţiativă, de a sfida orice neajuns, cred că acesta este aportul punkului în viaţa mea, plus o dragoste profundă pentru machiajul de ochi.

I.B.: Când te-ai apucat de cântat la chitară şi când ţi-ai dat seama că ai vrea să fii muziciană?
S.S.: Am crescut într-o familie de muzicieni. Chiar dacă părinţii mei nu au fost profesionişti, făceau muzică, tata a fost baterist de jazz, iar mama cânta la pian şi vocal şi ascultau muzică toată ziua, în fiecare zi. Muzica a fost pentru noi, în familie, o sursă de bucurie uriaşă... aşa că întotdeauna am crezut că pot face muzică, am studiat de când eram mică, am cântat la flaut într-o orchestră când eram foarte tânără, dar participând la concerte şi recitaluri, mi-am dat seama şi cât de mult îmi plăcea, pe lângă muzică, să scriu versuri, confesându-mi gândurile într-un mod uşor codificat... M-am mutat la Londra, unde am studiat actoria, dar am tot scris şi citit poezie. Am avut destul de multe roluri şi angajamente ca actriţă, dar am rămas legată de muzică, de plăcerea de a merge la concerte sau de a citi despre fenomenul muzical. În anturajul meu apropiat au fost mereu muzicieni şi evident că simţeam nevoia să scriu şi eu partituri şi mi-am zis: în fond de ce nu mi-aş face trupă? Am compus prima piesă la bas, după care am găsit sub o sofa nişte corzi de chitară din nylon, în apartamentul pe care îl împărţeam cu alţii şi cu ele am compus tot ce am înregistrat apoi.

I.B.: Eşti feministă?
S.S.: Sigur că da.

I.B.: Crezi că e mai dificil pentru o femeie, chiar şi în occident, să fie consacrată ca o mare artistă?
S.S.: Da, e şocant şi penibil, îmi vine greu să o spun, dar prejudecata este dezgustătoare şi copleşitoare. Pur şi simplu trebuie să ignori faptul că atâţia oameni o acceptă ca normală pentru că te enervezi prea rău... Tot ce poţi să faci este să contribui activ la susţinerea femeilor artiste, la promovarea şi elogierea creaţiilor lor şi să nu te laşi intimidată de grobienii sexişti.

I.B.: Care sunt muzicienii care te-au influenţat cel mai mult?
S.S.: Acum aş zice oameni că aceia de la Soap and Skin, Ana Brun, Fever Ray, mă inspiră frumuseţea aceea întunecată din spiritul lor.

I.B.: Ce îţi place să citeşti?
S.S.: Poezie, în cantităţi industriale.

I.B.: Ce înseamnă fericirea pentru tine?
S.S.: Un câine care vrea să îşi prindă coada, telepatia dintre muzicieni, coincidenţele care te lasă paf şi care sigur trebuie să însemne ceva...

I.B.: Te plictiseşti vreodată?
S.S.: Nu.

I.B.: Ce ţi se pare că e, în momentul de faţă, cel mai supărător lucru în societatea britanică?
S.S.: Ha... Mi se pare trist că oamenii cad atât de uşor pradă manipulărilor mediatice şi se lasă înspăimântaţi de campanii a căror consecinţă este amplificarea rasismului şi intoleranţei. Pe de altă parte în Londra există o rezistenţă la acest val de nebunie propagandistică, iar dovada e că Sadiq Kahn a fost ales primar, în pofida unei campanii intensive de denigrare a lui, iniţiată în termenii cei mai rasişti de către candidatul conservatorilor. Marea Britanie e surprinzătoare, ia uneori decizii excelente, alteori se manifestă şocant, dar eu cred că poporul acesta are inimă şi că cu aceasta se poate sincroniza şi o gândire decentă.

I.B.: Dacă ar fi să trăieşti în altă parte, unde ar fi?
S.S.: Munţii Italiei sau poate Kerela, Mumbai în India. Mi-ar fi plăcut să apuc să văd mult mai multe din lumea asta, decât am reuşit.

I.B.: Dacă ai avea ocazia să schimbi ceva în trecutul tău, ce ar fi?
S.S.: Tatăl meu ar fi încă în viaţă.

I.B.: Aş vrea să povestim puţin despre videourile tale.
S.S.: Fac câte un video pentru fiecare piesă din album, dar nu le concep neapărat în scopuri de promovare, cât ca pe micro-filme menite să dezvolte ideile conţinute în cântece.

I.B.: Video-clipurile tale sunt fantastice, foarte expresive şi epice: fiecare dintre ele are o poveste de spus. Este evident că eşti o actriţă talentată şi experimentată. Vorbeşte-mi despre conceptul din spatele lor.
S.S.: Ele sunt pereche cu versurile într-o mai mare măsură decât menite să servească muzica şi sunt concepute în contrapunct şi în tandem cu textele pentru că îmi doresc ca povestea unui cântec să fie explorată şi îmbogăţită prin imagini. Nu îmi plac videourile pur ilustrative care n-au fir epic. Mi-am rugat prietenii regizori şi creatori de film să mă ajute să pun cap la cap nişte idei şi lucrurile s-au întâmplat firesc, cu sprijinul intensiv al unor apropiaţi şi cu aportul câtorva coincidenţe extraordinare am reuşit să fac aceste filme şi încă mai avem trei în producţie în momentul de faţă. Ideea de a juca în ele e interesantă pentru că toate versurile cântecelor sunt atât de personale! Practic joc propriul meu personaj. Felul în care abordez actoriceşte un rol, un personaj care poate fi complet diferit de mine, e o experienţă de cu totul altă natură. Aşa, în schimb, în aceste filme în care trebuie să fiu eu însămi, de fapt n-am nimic de interpretat ci de rememorat, trebuie să mă transpun din nou în situaţia în care eram atunci când am creat piesa, ceea ce este, de cele mai multe ori, o incursiune în trecut dificilă şi nu neapărat fericită. Dar faptul de a turna filme mă încântă şi e o mare delectare. Nu e greu să le încropesc scenariul pentru că versurile mele sunt deja foarte vizuale.


I.B.: Spune-mi ceva despre experienţa ta ca actriţă. Când ai început?
S.S.: M-am gândit să mă apuc de jucat într-un moment în care simţeam nevoia să evadez dintr-un prezent şi dintr-un potenţial viitor care îmi păreau destul de bătute în cuie, mai ales că şi locuiam într-un orăşel în care perspectivele nu erau prea luminoase pentru cineva care se simţea chemat să fie artist. Am avut mare noroc că părinţii mei au fost dintre cei care au crezut în importanţa creativităţii şi mi-au acordat toată susţinerea necesară, oferindu-mi şansa să iau parte la cursuri de actorie şi muzică. Am plecat de acasă şi m-am înscris la Central School of Speech and Drama din Londra care este o şcoală revoluţionară în metodele de cultivare a vocii. Pentru mine a fost o iniţiere esenţială.

I.B.: Ce ai jucat?
S.S.: În facultate am lucrat pe texte clasice şi am lucrat cu oameni ca Mike Leigh, Nic Rogue, am jucat cu ei în filme independente sau în spectacole care s-au ţinut la Royal Court / Hampstead / Soho Theatre etc, de asemenea am avut ceva roluri în televiziune. Mai recent am participat la nişte spectacole de nişă, interdisciplinare, ai căror performeri aveau nevoie deopotrivă de aptitudini dramatice şi muzicale. Acest tip de proiecte mă atrag cel mai tare la ora asta!

I.B.: Mi-ai zis că ai fost în România odată să faci un film. Cum a fost să colaborezi cu actori români?
S.S.: Era o coproducţie cu distribuţie internaţională, cu producător francez şi regizor englez care s-a filmat în România şi s-a numit Nostradamus. Pe mine m-au ales după o poză de profil, nu tocmai clară şi reuşită. De cum m-a văzut, regizorului i-a fost clar că eram cât se poate de prost distribuită şi până s-a hotărât ce să facă cu mine, am fost cazată într-un uriaş hotel, vechi altminteri, din Bucureşti, unde am avut ocazia să mă cunosc cu ceilalţi actori. Dintre cei români, majoritatea erau de la Teatrul Naţional, mi-au părut foarte inteligenţi, pasionali şi excelenţi profesionişti. La început a existat însă trasată o departajare. Actorii români fuseseră separaţi de restul trupei şi aveau condiţii mai proaste, în sensul că nu aveau un loc unde să se odihnească sau să se ferească măcar de soare, mâncau în picioare, şi văzând aşa ceva, ne-am apucat, noi ceilalţi, cu tot cu actorul principal, un francez pe nume Tcheky Karyo, să facem grevă, până s-a reglat problema şi toţi actorii au căpătat acelaşi statut.

I.B.: Care este personajul tău de teatru preferat?
S.S.: Orice protagonist care are ceva spirit cha-cha-cha!

I.B.: Numeşte trei dintre filmele tale preferate.
S.S.: La Dolce Vita, My life as a Dog, The Red Shoes.

I.B.: Dacă ai fi avut şansa să călătoreşti în timp, în ce perioadă te-ar fi tentat să mergi în vizită?
S.S.: Sunt fericită aici, adică acum, dar cred că mi-ar fi plăcut să merg la începutul începuturilor, să văd mlaştinile primordiale.

Cei interesaţi să descopere mai multe despre Sukie Smith pot găsi materiale aici: facebook/madammusic // twitter/madammadammadam // instagram/madammadammadam
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer