Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Păsările lui Brâncuşi


Ioana Muntenescu

26.11.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dacă te uiţi la păsările sculptate de Brâncuşi, descoperi o mare familie: toate au ceva în comun, fiecare e însă un pic altfel. Uneori regăsim aceeaşi formă încredinţată unui alt material, iar pasărea îşi poate schimba penajul din marmură mată într-unul de bronz strălucitor. Imaginaţi-vă, de exemplu, 16 păsări în zbor!

Lui Brâncuşi i-a plăcut să lucreze în serie, adică să se joace cu o tema de-a lungul mai multor ani. Căutând cea mai potrivită combinaţie între forma păsării, material şi ideea de zbor, care i-a fost atât de dragă pentru că adună laolaltă toate păsările lumii.

Păsările pe care le-a imaginat se înalţă în trepte, precum Cocoşul (1924, lemn de cireş şi 1935, bronz) cu al său cântec dedicat soarelui şi începutului zilei, sau par a aluneca spre înălţimi; unele strălucesc ca o flacără, altele sunt de neclintit, ca o coloană.

Priviţi Măiastra (1911), pasărea de aur: cu pieptul umflat, cu capul înălţat, gâtul arcuit şi cu ciocul distinct, e o pasăre destul de grea, de voinică. Ea se apropie de zbor prin volum (poate prin aerul pe care îl ghicim în pieptul rotund) şi prin cântec. Pasărea măiastră este o pasăre cântătoare, o artistă. Cu pieptul înfoiat, împins înainte, pregătită să ne încânte, pasărea aceasta e mai mult despre miracolul sunetului fermecător. Despre zborul lui întrupat ne "vorbeşte" Brâncuşi acum. Cu burta ei rotundă, mândră şi lucitoare, Măiastra e o pasăre "însărcinată" de cântec... E maiestoasă şi statică, ca orice fiinţă care ascunde (şi adăposteşte pentru o vreme) zborul în ea.

Pasărea din marmură gri (1923/1947) are ciocul deschis înălţat spre cer. E atât de întinsă spre cer în timp ce cântă, încât capul dat pe spate şi restul corpului s-au contopit într-o singură formă alungită: perfect verticală şi perpendiculară pe sol într-o parte, rotunjită şi plină în cealaltă.

Pasărea în văzduh (1924) sau pasărea în zbor e aşa cum sugerează şi numele: în plină acţiune, desprinsă de sol, deasupra pământului. Şi asta prin forma ei (subţire şi verticală) şi prin textură: e aşa de şlefuită, încât se poate strecura uşor prin aer; iar bronzul lustruit o face luminoasă, apropiată de soare.

Pasărea în zbor e mlădioasă, dar în acelaşi timp fermă.

Pasărea în spaţiu e zveltă, iar arcuirea ei aminteşte încă de creaţiile înrudite cu ea: nu atât de pieptul Măiastrei masive şi statice, cât de corpul păsării din marmură gri, pregătite să elibereze şi să înalţe cântecul. Privită din anumite unghiuri, forma ei se dezvăluie a fi de arc, de instrument care (se) lansează în zbor. Iar vârful ei are ascuţimea unei suliţe nedureroase.

În zbor, pasărea ne apare subţiată, "rafinată". Într-aşa măsură, încât toată fiinţa ei ajunge să se concentreze într-o pană. Aceasta e pasărea în spaţiu: o singură pană luminoasă, zveltă. Aşa a văzut Brâncuşi esenţa zborului. El a dezbrăcat pasărea de haina (grea totuşi) a muşchilor şi a penajului şi ne-a arătat-o ca un arc şi ca o săgeată: simplă, perfect aerodinamică, născută pentru zbor.

Din toată anatomia complicată a trupului ei sculptorul a păstrat pana. A dezarmat întregul arsenal de zbor recompunându-l, concentrat, într-o pană înflăcărată care se înalţă.

O singură pană, magică... Cu ea a scris Brâncuşi, asemeni păsărilor, povestea zborului.

(Berlin, 26 octombrie 2016 / text publicat în Ghidul pozneţ de cultură Nr. 8, cu tema zbor)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Spacer Spacer