Păsările lui Brâncuşi

Dacă te uiţi la păsările sculptate de Brâncuşi, descoperi o mare familie: toate au ceva în comun, fiecare e însă un pic altfel. Uneori regăsim aceeaşi formă încredinţată unui alt material, iar pasărea îşi poate schimba penajul din marmură mată într-unul de bronz strălucitor. Imaginaţi-vă, de exemplu, 16 păsări în zbor!

Lui Brâncuşi i-a plăcut să lucreze în serie, adică să se joace cu o tema de-a lungul mai multor ani. Căutând cea mai potrivită combinaţie între forma păsării, material şi ideea de zbor, care i-a fost atât de dragă pentru că adună laolaltă toate păsările lumii.

Păsările pe care le-a imaginat se înalţă în trepte, precum Cocoşul (1924, lemn de cireş şi 1935, bronz) cu al său cântec dedicat soarelui şi începutului zilei, sau par a aluneca spre înălţimi; unele strălucesc ca o flacără, altele sunt de neclintit, ca o coloană.

Priviţi Măiastra (1911), pasărea de aur: cu pieptul umflat, cu capul înălţat, gâtul arcuit şi cu ciocul distinct, e o pasăre destul de grea, de voinică. Ea se apropie de zbor prin volum (poate prin aerul pe care îl ghicim în pieptul rotund) şi prin cântec. Pasărea măiastră este o pasăre cântătoare, o artistă. Cu pieptul înfoiat, împins înainte, pregătită să ne încânte, pasărea aceasta e mai mult despre miracolul sunetului fermecător. Despre zborul lui întrupat ne "vorbeşte" Brâncuşi acum. Cu burta ei rotundă, mândră şi lucitoare, Măiastra e o pasăre "însărcinată" de cântec... E maiestoasă şi statică, ca orice fiinţă care ascunde (şi adăposteşte pentru o vreme) zborul în ea.

Pasărea din marmură gri (1923/1947) are ciocul deschis înălţat spre cer. E atât de întinsă spre cer în timp ce cântă, încât capul dat pe spate şi restul corpului s-au contopit într-o singură formă alungită: perfect verticală şi perpendiculară pe sol într-o parte, rotunjită şi plină în cealaltă.

Pasărea în văzduh (1924) sau pasărea în zbor e aşa cum sugerează şi numele: în plină acţiune, desprinsă de sol, deasupra pământului. Şi asta prin forma ei (subţire şi verticală) şi prin textură: e aşa de şlefuită, încât se poate strecura uşor prin aer; iar bronzul lustruit o face luminoasă, apropiată de soare.

Pasărea în zbor e mlădioasă, dar în acelaşi timp fermă.

Pasărea în spaţiu e zveltă, iar arcuirea ei aminteşte încă de creaţiile înrudite cu ea: nu atât de pieptul Măiastrei masive şi statice, cât de corpul păsării din marmură gri, pregătite să elibereze şi să înalţe cântecul. Privită din anumite unghiuri, forma ei se dezvăluie a fi de arc, de instrument care (se) lansează în zbor. Iar vârful ei are ascuţimea unei suliţe nedureroase.

În zbor, pasărea ne apare subţiată, "rafinată". Într-aşa măsură, încât toată fiinţa ei ajunge să se concentreze într-o pană. Aceasta e pasărea în spaţiu: o singură pană luminoasă, zveltă. Aşa a văzut Brâncuşi esenţa zborului. El a dezbrăcat pasărea de haina (grea totuşi) a muşchilor şi a penajului şi ne-a arătat-o ca un arc şi ca o săgeată: simplă, perfect aerodinamică, născută pentru zbor.

Din toată anatomia complicată a trupului ei sculptorul a păstrat pana. A dezarmat întregul arsenal de zbor recompunându-l, concentrat, într-o pană înflăcărată care se înalţă.

O singură pană, magică... Cu ea a scris Brâncuşi, asemeni păsărilor, povestea zborului.

(Berlin, 26 octombrie 2016 / text publicat în Ghidul pozneţ de cultură Nr. 8, cu tema zbor)