Predestinație

Înăuntru miroase ușor a gumă mentolată și a ceva asemănător cu pielea unor pantofi vechi. Victor șterge volanul cu un șervețel umed pe care îl pune apoi în portieră, încercând să curețe aceeași pată care-i stătea pe creier de săptămâni întregi.
- Haideți să pornim odată, vă rog, spune el prin geamul deschis, mai mult pentru sine.

Iulian, băiatul care stătea deja în spate, nu răspunde. În schimb, ia un nou cub Rubik din ghiozdănelul de la picioare, îl scoate din vidul plastic în care se află, și apoi începe să-l răsucească pe-o parte și pe alta cu precizie mecanică. Clic. Clic. Clic. Victor se uită la el în oglindă. Nu are nevoie să-l vadă de tot ca să-și dea seama că picioarele lui ating podeaua mașinii doar cu vârfurile. Copilul nu a spus prea multe de când taică-său l-a lăsat în urmă cu 20 de minute în parcarea benzinăriei, cu bagajul la picioare. La cei nouă ani ai lui poate că acea privire ar trebui să fie una de bucurie, însă o greutate ciudată parcă îi apasă pleoapele.

Lângă Victor se urcă greoi, cu un fel de mormăit, o doamnă cu experiență în ale vieții. Fardul albastru i s-a strâns puțin la colțurile pleoapelor dinainte să ajungă, iar rujul roz îi acoperă acum doar marginile buzelor.

Ileana, așezată pe scaunul din dreapta, oftează atunci când reușește în sfârșit să își aranjeze trupul pe scaun și să-și pună centura.
- Un loc strâmt pentru genunchii ăștia vechi, spune ea într-un mod care denotă că nu-i convine situația, deși nu asta a intenționat. Dar mulțumesc că-mi dai voie să stau aici. E mult mai ușor decât să mă fi târât în spate, spune aproape instant în încercarea de a șterge prima propoziție.

Își dă seama că a uitat cum să existe în lume. Nu i-au plăcut niciodată bătrânii care își dau ochii peste cap, se plâng de orice mișcă sau sunt mânioși pe tinerii care le iau locul în autobuz dimineața la 7, fix când li se scoală lor să meargă la piață. Însă iat-o aici, la un pas să fie chiar una dintre acele persoane pe care le ura până nu de mult.

După moartea sufletului ei pereche acum jumătate de deceniu, așa cum îl prezenta ea - căci era de părere că numele putea fi oricare, l-ar fi iubit la fel - nu a mai ieșit din oraș, poate nici chiar din cartier. Dar fără doar și poate era una dintre cele mai puternice femei ale generației sale.

La 27 de ani a rămas singură și speriată, cu un copil mic de crescut în urma unui divorț care a fost inevitabil. Nu a fost niciodată vorba de dragoste acolo și s-a temut că nu va știi ce e iubirea până când l-a întâlnit pe el, la o petrecere dată de primărie în cinstea celor care au trecut pragul de 50 de ani în acel an. A muncit mult încercând să-i ofere copilului tot ceea ce ei i-a lipsit. A fost șefă de autogară, o femeie într-o lume plină de bărbați, iar apoi șefa unui magazin de piese aro, aflat la subsolul rece al unei clădiri vechi. Acum se simte lipsită de scop și izolată, de aceea speră că ieșirea asta îi va dovedi că viața încă mai are sens.
- Nicio problemă, dă Victor aprobator din cap.

Victor pornește motorul, scoate mașina din benzinărie și virează dreapta la sensul giratoriu, părăsind astfel Valea Umbrelor.

Chiar dacă nu-i stă în fire să fie el cel care începe vreo conversație, liniștea care bântuie prin mașină îl neliniștește prea mult.
- Deci, începe el cu un sunet gâtuit și cu ochii fixați pe drumul îngust din față, avem festivalieri în mașină?
- Mai bine zis oameni târâți la festival, zice Ileana cu vocea ei ascuțită. Una dintre fostele mele colege, tanti Veta i se zice pe acolo, poate o știi, lucra și ea la autogară prin 1973. Sau să tot fi fost '94? Cred că totuși '93, da. În fine, Vetuța mi-a zis de festivalul ăsta al peșterilor și că ar fi o șansă să mai ies și eu. Cică vor fi niște meșteșugari din Moldova pe acolo, așa că mi-am adus andrelele cu mine, poate-poate învăț ceva nou. Ca norocu', Vetuța stă fix în Luminișor pe strada principală, deci nu avem mult de umblat, își termină Ileana monologul masându-și genunchiul stâng.
- Da, interesant, fix ce trebuie, spune Victor fără să clipească de îndată ce se instaurează iar liniștea.
- Mă rog, nu cred c-o să mă ajute cu ceva, dar ce rău poate fi, nu? Clar o fi mai interesant decât știrile și pumnul de pastile zilnice.
- Clar, clar.

Cu ochii ațintiți la amestecul de negru și de alb de pe cer, Victor se gândește la povestea pe care tocmai a auzit-o. Crescut în Valea Umbrelor, nu a plecat niciodată mai mult de câteva zile din oraș, cu excepția unor perioade de scurtă durată pentru niște conferințe de perfecționare în kinetoterapie. Logodna pe care a rupt-o în urmă cu două luni, i-a adâncit și mai mult sentimentul că e blocat în propria viață. Chiar dacă nici nu a împlinit 40 de ani, firele cenușii din părul său devin tot mai dese, ceea ce îl înspăimântă în fiecare zi atunci când stă deasupra chiuvetei, cu ochii fixați pe-o lume imaginară.

Din spatele mașinii, vocea lui Iulian străpunge gândurile celorlalți doi pasageri cu o blândețe copilărească, dar pe un ton mecanic.
- Știați că există 43 de cvintilioane de combinații posibile pe care le poți face cu un cub Rubik?
- Uau, nu, spune Victor, privind din nou în oglindă ca să dea ochii cu Iulian, însă acesta se uită pe geam. Pe bune?
- Da, adică 43 urmat de 30 de zerouri. Nici nu am putea număra pe toate degetele din mașină de 100 de ori, așa multe sunt, iar atenția lui se îndreaptă din nou spre cub, unde acesta se răsucește sub presiunea degețelelor lui. Clic. Clic. Clic. Dar doar una este corectă.
- Nu sunt patru corecte? spune Ileana de nicăieri.
Iulian își duce pentru prima dată ochii spre partea din față a mașinii, mai-mai să străpungă pe cineva cu privirea.
- Dar cred că mă înșel. Sunt bătrână și uitucă, nu? zâmbește ea, dându-i coate lui Victor care pare deranjat de invadarea spațiului personal.

Iulian e destul de subțirel și mic pentru vârsta lui, iar pielea lăptoasă pare că a fost ascunsă de soare în toți acești ani. A pornit spre Luminișor pentru a fi cu mama lui timp de o săptămână, cât au primit vacanță. De când a rămas singur la părinți, nu mai are cine să le țină piept părinților. Așa că nimeni nu se mai preface că-i păsa de el și îl șutează de la unul la altul oricând au ocazia.

Drumul se bifurcă, înainte să se întindă prin următoarea localitate de pe drum. Răscrucea Nouă e un sat șters, scos parcă dintr-un film apocaliptic, cu case uzate, porți cu vopsea decojită și garduri de lemn prăbușite. Victor încetinește, așteptând ca un camion să treacă în direcția opusă.
- Și, Victor, spune-ne, conduci des? întreabă Ileana ca să alunge aerul tot mai greu din mașină.
- În ultimul timp, da. Îmi plătește facturile și multă lume trimite pachete studenților pe ruta asta. Așa că...
- Nu pare că îți face plăcere.
- Depinde, sare el să răspundă. E până la urmă doar... o slujbă.

Ileana îl privește cu atenție, cu niște ochii care știu când sunt mințiți.
- Pare că aștepți ceva.

Victor se încruntă.
- Adică? Ce să aștept?
- Asta cred că trebuie să-ți răspunzi tu singur, nu? lăsându-se și mai tare pe spate. Viața e... e ca un motor. Dacă nu-l pornești ocazional și nu-l ții în funcțiune, s-ar putea să nu mai meargă atunci când vei vrea să-l folosești.

Victor își strânge mâinile și mai tare în jurul volanului, nesigur dacă ar fi bine să răspundă unei babe sau să se concentreze în continuare la drum.

În spate, Iulian șușotește ca o clarvăzătoare înainte să-și zică premoniția.
- Dacă nu îl rezolvi suficient de repede, piesele se blochează.
- Poftim? zice Ileana întorcându-se cu jumătate din corp spre băiat.
- Cubul, spune el, apoi întinde mâna în care-l ține. Dacă îl răsucești greșit de prea multe ori, se blochează. Trebuie resetat.

Clic. Clic. Clic. Ileana își înclină capul cu ajutorul unui zâmbet stângaci.

Cu fiecare kilometru pe care-l parcurg, interiorul mașinii devine tot mai silențios, precum sala de așteptare a unui spital după căderea nopții. Iulian abandonează cubul Rubik pentru moment și se uită spre toamna de afară, buzele mișcându-i-se de parcă ar număra ceva ce numai el poate vedea.

Ileana rupe tăcerea din nou.
- Te-ai gândit vreodată la ce ai face dacă ai putea să o iei de la capăt?, uitându-se de data asta spre cel din stânga ei.
- Nu știu, răspunde Victor ezitant. Să o iau de la capăt ar veni cu niște costuri.
- Costă mai puțin decât frustrarea, spune ea, cu o voce pe care doar cineva care a trecut prin lucruri mult mai rele o poate avea. Ai încredere în mine. Știu ce zic.
- Uneori nu apuci să o iei de la capăt. Uneori piesele nu se mai potrivesc, se aude Iulian din nou, dar de data asta mai răspicat.

Victor îl privește iar pe copil prin oglindă, deschide buzele, trage aer în piept, însă se oprește. Nu are rost. Ileana își întoarce privirea spre drumul din față, cu o expresie de necitit.

Mașina trece pe lângă indicatorul albastru pe care scrie Lumin șor 3, deși ar putea la fel de bine să fie un opt. Curba se simte ușor, odată ce Victor face ultimul viraj înainte de destinație. Aerul gros învălurat în ceață argintie a amiezii le face loc pe drum, așa cum îi face și mașinii roșii care-l străpunge pe un drum lateral.

Iulian duce încet mâinile spre ochiul stâng, formând astfel un cerc. Închide ochiul drept și spune:
- Ăla merge prea repede. Are aproximativ 120 de kilometri pe oră.

Victor aruncă o privire spre bord.
- Ce vrei să spui?

Mâinile lui Iulian iau din nou cubul Rubik nerezolvat și îl modelează.
Clic. Clic. Clic.
- Distanța se micșorează. Intersecția e aproape. O sută de metri. Optzeci și cinci. Șaptezeci.
- Hei, puștiule, gata cu cifrele, se răstește Victor. Ai răbdare, ajungem imediat.

Iulian tace deja oricum, dar cu privirea ațintită pe geam prin care vede doar un fel de fum alb.

În dreapta apare indicatorul cu Luminișor, cuvintele fiind pe jumătate ascunse de crengile copacilor. Victor strânge involuntar de volan. Pentru o clipă, mașina pare suspendată în timp, drumul întinzându-se clar și parcă la nesfârșit în față. Doar un punct roșu pâlpâie de undeva.

O scânteie aurie apare de nicăieri, iar mașina se unduiește spre tăcere.

Mașina stă nemișcată, dar motorul încă scârțâie în surdină.

Cubul Rubik stă pe podea aproape rezolvat, pe o muchie care-i dezvăluie una dintre fețele neterminate.

Iulian își duce mâinile la urechi.
- Poate am calculat greșit, zice el, nemișcându-și buzele.

Afară, umbrele caselor se întind mult peste drum, iar undeva în depărtare, zgomotul slab al ultimul stol de păsări care pornește spre țările calde rupe liniștea.