Ziua mondială a scriitorilor

Premize:
Un elev de şcoală, atunci când spune că şi-a făcut tema, dar a uitat caietul acasă, nu e atât de naiv încât să închipuie că va fi crezut. Există un anumit cod de conduită şcolară, un cod nescris, al bunelor maniere, care îl obligă să apeleze la această minciună şi nu la alta.

În mod analog există şi un cod al complimentelor pe facebook. Atunci când eşti gratulat cu câte un "like" sau ţi se cere prietenia nu îţi imaginezi nimic, ştii că e vorba de o acţiune a hazardului corelată cu anumite umori personale. Există şi în realitatea virtuală cutume de largă răspândire pe care e de preferat să le accepţi.

Speranţa de afirmare a unui tânăr scriitor e însă mai presus de logica de rând şi de aşteptările exaltate de care ar da dovadă până şi cei mai naivi dintre visători; se aseamănă cu o formă de beţie. Ca să te consideri scriitor, doar pentru că scrii, îţi trebuie din start un grad de auto-apreciere îndestulător, nu zic că neîntemeiat.

Datele situaţiei:
Entuziasmul e cu atât mai mare cu cât trebuie să compenseze o realitate mai nesuferită.

Nu există situaţie mai tâmpită decât să fii un scriitor neconsacrat într-o cultură mică, infestată de grafomani şi de cititori maniaci. Gradul de disperare al nefericitului aflat într-o astfel de situaţie este suficient de mare încât să îi afecteze simţul de orientare în jungla virtuală şi mai ales în acea zonă de manifestare numită Facebook în care complimentele vâjâie din toate părţile ca petardele de revelion...

O dată pe an e ziua internaţională a scriitorilor.

Acestea fiind spuse să enumerăm faptele. Tânărul Marin Marienescu se află în situaţia descrisă mai sus. E ziua internaţională a scriitorilor şi este agăţat, pe Facebook, de o necunoscută, pe a cărei pagină, intitulată sugestiv "Agenţia de talente", tronează glorios mutrele unor autori contemporani în vogă. Tânărul Marienescu nu-şi poate înfrâna speranţa şi cade pradă unui puseu de entuziasm. Se bucură să-i dea acceptul posibilei fane, care ar fi, la fel de bine, o posibilă editoare, un posibil manager sau, te pomeneşti, chiar un posibil critic literar. Necunoscuta se arată măgulită de acceptul tânărului şi îi scrie o misivă flatantă, menţionând că i-a parcurs de-a fir a păr blogul şi îndrăznind să îi ceară, după ce l-a ventilat bine cu un mănunchi de elogii, un autograf. Din cale afară de atins de omagii, tânărul Marienescu se grăbeşte să îşi lase numărul de telefon şi să-i propună necunoscutei o întâlnire, grabnică. Nu se făcea să-şi dea pe faţă aşteptările. Dacă era să fie vreo editoare sau vreo traducătoare sau ar fi avut orice fel de mijloace să îi propulseze scriitura, era de preferat să se arate cât mai neutru şi să îi lase chiar impresia că se lasă greu convins. Trebuia să pară că îi face o favoare, nicidecum că e disperat şi gata să-i cerşească sprijinul.

Se întâlnesc undeva în Centrul Vechi, într-o ceainărie, din interiorul unei librării nou amenajate. Un loc ales de el, cu valoare simbolică, numai bun pentru lansarea la apă a unei noi relaţii în lumea literară, care i-ar putea înlesni promovarea. Se aştepta la o tânără guralivă, cu multe brăţări, cu jeanşi sfâşiaţi şi tatuaj pe umărul drept. Cu un piercing discret în buza de jos şi bandajată la gât cu un fular gros şi viu colorat. Aşa şi-o imaginase. Dar la întâlnire a venit o femeie cu un aer decrepit, între două vârste, îmbrăcată cam cum se îmbrăca maică-sa primăvara, când curăţa grădina, cu nişte nădragi largi, evazaţi, de o culoare incertă şi un pulovăr verzui scâlciat la coate. S-au aşezat la masă şi scriitorul Marienescu, tânărul, a comandat două ceaiuri aromatice, pentru că interlocutoarea lui nu avea absolut nici o preferinţă, după propria-i mărturisire.

În acest moment, când aşteaptă comanda, ni-l putem imagina pe tânărul autor stânjenit, măturând cu mâneca hainei scrumiera de pe masă, ne putem închipui inclusiv zgomotul cioburilor pe gresia opalină care imită marmura. Femeia îl complimentează încă o dată pentru talentul său incontestabil, pentru savoarea frazei şi pentru nervul verbului, apoi tace, iar tânărul Marienescu este din ce în ce mai stânjenit. Femeia nu pare câtuşi de puţin genul de agent sau de critic literar. Mâinile îi sunt zbârcite şi noduroase, iar manşetele puloverului şi unghiile îi sunt murdare. Are o privire rătăcită şi un aer de animal jigărit. Jena îi împresoară gândurile şi i le destramă rând pe rând... Se simte prins într-o cursă. Femeia aceea, amărâtă, nu îi inspiră nimic bun. Îşi simte ţeasta grea şi inima mocnind la limita angoasei. Ce naibii fusese în capul lui când acceptase să o întâlnească? Scoate din geanta de umăr cartea, o semnează şi i-o întinde femeii. Aceasta îi mulţumeşte excesiv, apoi urmează alte câteva minute de tăcere grea.

"Îndrăznesc să vă mai rog ceva", rosteşte într-un târziu femeia, cu un firicel de voce. "Vă ascult. Îndrăzniţi", o încurajează tânărul Marienescu. Cât de disperat să fii încât să ajungi să îţi închipui că, dacă îţi spune cineva de ziua scriitorilor că te apreciază ca autor, ai dat lovitura? Cât de disperat să fii în general încât să îţi închipui că vei fi tocmai tu acela care trage lozul câştigător? Oamenii normali nu mizează pe noroc, pe bunăvoinţa soartei sau pe loteria naţională. Oamenii normali nu iau în serios mesajele unor necunoscuţi din realitatea virtuală şi nu se îmbată cu vorbele chioare ale aşa zişilor fani.

E hotărât să nu mai piardă vremea şi să achite consumaţia deîndată ce apare chelnerul cu ceainicele.

Fana lui de pe facebook îl priveşte stăruitor, cu un aer încurcat şi umil. Pe chipurile amândurora se instalează câte o grimasă. După o tăcere mai mult decât nesuferită, femeia îşi face elan să vorbească:
- Ştiţi, sunt foarte bolnavă şi n-am bani de medicamente. V-am citit blogul şi am văzut că sunteţi un om bun. N-aveţi cumva să mă împrumutaţi cu o sută de lei sau oricât? Cât de puţin e binevenit. V-aş fi profund recunoscătoare.