Traducerea pentru teatru, între literar şi scenic

Parte a programului celei de-a IX-a ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iaşi, 2016, dezbaterea cu tema Traducerea pentru teatru, între literar şi scenic a reunit filologi, teatrologi, traducători, critici de teatru, critici literari, artişti, profesori, jurnalişti care au evidenţiat particularităţi ale operaţiunilor de tălmăcire a textelor pentru scenă. Dezbaterea a avut loc după spectacolul-lectură Ceas de seară într-o toamnă târzie de Friederich Dürrenmatt, piesă radiofonică tradusă pentru prima oară în limba română.

Oltiţa Cîntec, critic de teatru: Ceas de seară într-o toamnă târzie de Friederich Dürrenmatt este tradusă pentru prima oară în limba română în cadrul proiectului InterDramText şi prezentată în premieră publicului din România acum, în 2016. Festivalul nostru a intermediat şi în urmă cu doi ani (în 2014) întâlnirea în premieră naţională cu un alt text al autorului elveţian, Conversaţie nocturnă cu un om demn de dispreţ. Un curs pentru contemporani. Intenţia de a promova texte teatrale inedite este o direcţie distinctă a evenimentului nostru, la ediţia 2016 prezentând şi versiuni în premieră ale unor piese ale canadianului Simon Boulerice şi germanului Jens Raschke. Traducerile din Dürrenmatt sunt realizate în cadrul proiectului InterDramText, coordonat de Dragoş Carasevici.

Dragoş Carasevici, lector univ.dr.: Este un atelier permanent de traducere de text dramatic de limbă germană care îşi propune să aducă pe scenele noastre piese valoroase din spaţiul germanofon netraduse până acum la noi. Atelierul este organizat de Catedra de Germanistică a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" Iaşi, coordonatori: Alexandra Chiriac, Dragoş Carasevici şi Mariana Bărbulescu, în colaborare cu Facultatea de Teatru din cadrul Universităţii Naţionale de Arte "George Enescu" Iaşi, coordonator: Ioana Petcu. I-am implicat în special pe studenţii avansaţi, iar ideea este colaborarea celor de la Litere cu cei de la Teatru si cu scenele profesioniste, cu FITPTI şi Teatrul Luceafărul, care-l organizează, pentru a acoperi întreaga zonă a celor implicaţi în drumul unui text străin către scenă. Există o dimensiune culturală a proiectului, pentru că alegem texte netraduse până acum la noi, care apoi sunt jucate pe scena de teatru, de aici şi parteneriatul cu Facultatea de Teatru şi Teatrul Luceafărul. Ideea este ca studenţii de la Litere să colaboreze cu studenţii de la Teatru, să vină cu traducerea şi în felul acesta să iasă spectacolul. Este o muncă de echipă. Şi e interesant să facem legătura cu spectacolul pe care tocmai l-am vizionat, cum văd ei transpunerea textului pe scenă aşa cum am experimentat-o astăzi.

Mădălina Tvardochlib, masterandă, anul II, Lingvistică: Cronologic, am colaborat la traducerea piesei lui Peter Handke, Insultă la public, şi la cea de astăzi. La Handke, traduceam împreună. Citeam textul, ne pregăteam cu idei, dar varianta lua naştere în timpul discuţiei la masă, deci era, cumva, mai spontană. Apoi revizuiam şi la următoare întâlnire treceam la un alt bloc de text. Pentru Ceas de seară..., am tradus acasă, apoi în cadrul atelierului confruntam versiunile şi rezulta o formă finală care a fost şi ea revizuită. În urma unor lecturi pe roluri între noi, ne verificam.

Oltiţa Cîntec: Daniela Şilindean, ai tradus teatru din engleză, italiană, franceză, tu cum procedezi când e vorba despre texte pentru teatru?

Daniela Şilindean, critic de teatru, traducător: Mă bucur foarte tare că FITPT are acest obicei sănătos de a familiariza publicul cu texte inedite, de a întoarce privirea spre textul de teatru. Aproape ca un reproş, odată cineva mi-a zis, "eşti om al textului!" şi într-adevăr aşa este, pentru că textul de teatru trebuie să stea bine şi în pagină, când îl citeşti, când lucrezi pe el, nu numai pe scenă. Ca premiză, se traduce text de teatru, în cazul de faţă, ca un aspect de recuperare a unor piese pe care cultura română nu le are încă. Dar există şi un fel de racord foarte necesar la ceea ce se întâmplă în scriitura de la alţii şi în realităţile pe care ni le aduc acestea, şi asta e pe lista de obiective a FITPTI. Dacă ne uităm la textele alese pentru aceste spectacole-lectură, selecţionate de Oltiţa Cîntec, ele vorbesc într-adevăr despre "neliniştile prezentului", tema FITPTI 2016, de prezentul nostru trăit extrem de intens şi nu vin doar să umple, să actualizeze "baza de date" deja existentă. Această latură vine la pachet cu un întreg bagaj: şi pentru traducător, şi pentru producător, şi pentru regizor, şi pentru actor. Ca traducător, am avut norocul să lucrez pe texte foarte frumoase ale unor autori absolut spectaculoşi. Am tradus Matei Vişniec la un moment dat şi cred că a fost cel mai complicat text pe care l-am tradus. Dintr-un motiv foarte simplu. Am cercetat multă vreme scrierile lui Matei Vişniec atunci când a venit propunerea pentru această traducere. Am avut mari spasme, ştiţi cum e, să confrunţi textul cu publicul, să confrunţi textul cu autorul este... "dramatic", cu autorul care ştie limba şi este de o virtuozitate aproape proverbială. Dar mă întorc la tema discuţiei, apropo de "literar", a fost unul dintre cele mai literare texte pe care le-am tradus: Scrisori de dragoste către o prinţesă chineză. Este extraordinar de frumos, cu un limbaj extrem de poetic, iar dramaturgul pe care îl traduceam este desăvârşit. Ceea ce povesteaţi cu variantele succesive ale textului, cred că se aplică şi este firesc pentru orice traducere, implicit pentru cea de teatru. Era una dintre întrebările pe care voiam să le adresez: dacă aceste variante erau extrem de diferite? Câţi traducători, atâtea stiluri? Sau erau diferenţe numai de nuanţă, de alegere, de cuvinte?

Dragoş Carasevici: Răspunsul variază în funcţie de momentul traducerii. Drept pentru care la început, clar, exista diferenţă de stil, existau multe viziuni despre personaje, despre acţiuni, despre momente. Nu la nivel de frază, întrebările mari pe care ar trebui să le pui despre un text pentru a-l putea traduce, modul de interiorizare. Dar pe măsură ce traduceam, lucrurile se unificau, ajungeam la o viziune comună şi, discutând, ajungeam să vedem lucrurile aproape unitar. Apoi, sigur, la nivel micro existau diferenţe, uneori uluitoare. Cred că partea unde putem vorbi de excelenţă pentru un laborator de traducere este tocmai asta, situaţia în care zece traducători aruncă un ochi pe text. Se elimină practic riscul de a avea traduceri care nu mai au sens pe alocuri. Deci ceva s-a pierdut pentru traducător din varii motive: oboseală, orice, şi pur şi simplu îţi scapă la nivel individual. Spre sfârşit lucram ca o mare maşină.

Oltiţa Cîntec: Să trecem la nevoia unor noi traduceri, la operele clasice traduse cu decenii în urmă, dar care nu mai sunt utilizate acum de regizori. Se fac noi traduceri, aduceri la zi, remixări.

Ioan Holban, critic literar: Textele traduse din anii '65, '66, '67 sunt făcute de filologi, de oameni care ştiu limba, au învăţat la facultate secretele traducerii de calitate, dar conjuncţia favorabilă este să fii şi traducător şi om de teatru. Aşadar, traduce bine cel care este om de teatru, care cunoaşte scena, care ştie măcar regula jocului. Oameni care sunt excepţionali cunoscători de limbă au tradus la virgulă şi nimeni nu poate să reproşeze nimic la nivelul traducerii. Dar nu e scenic, nu e teatral şi atunci vine regizorul care începe să-l taie, să secţioneze textul, să-l rearanjeze. Eu cred că fiecare teatru care îşi propune să facă o producţie dintr-un un autor străin trebuie să comande o traducere la cineva care este de acolo, din teatru. Dramaturgia este o specie aparte.

Dragoş Carasevici: Aici aţi atins un subiect cu care noi ne-am confruntat mereu la fiecare întâlnire a atelierului. Şi anume, cum facem ca textul să sune firesc? Este o mare problemă, pentru că noi, filologii, suntem obişnuiţi să traducem un pic altfel şi atunci trebuie să ne gândim permanent la scenă, şi la public, şi la actori.

Oltiţa Cîntec: Adică să fie firesc pentru public şi să fie teatral pentru artiştii care lucrează cu această traducere. Artele spectacolului traversează un moment istoric în care textul pentru teatru este foarte apropiat de scenă, mai apropiat decât niciodată. Nu mai vorbim în ziua de astăzi exclusiv de literatură dramatică, de text scris tipărit care aşteaptă să fie citit, descoperit şi eventual pus în scenă. Ci vorbim despre text pentru teatru sau scenariul, adică piese scrise special pentru un spectacol. S-a ajuns ca apropierea de rampă să fie atât de mare încât avem piese, să le zic cu ghilimelele de rigoare, de "unică folosinţă", cum fac de exemplu Gianina Cărbunariu, Bogdan Georgescu şi alţi practicanţi ai teatrului documentar. Ei nu vin când încep repetiţiile cu un text gata, ci textul se naşte în timpul repetiţiilor prin contribuţiile tuturor celor din echipa de creaţie. Ca să revenim la traducerea pentru teatru, ea trebuie într-adevăr să lege foarte strâns literarul cu teatralul.

Alexandra Chiriac: Sunt unul dintre coordonatorii proiectului şi am lucrat cu Dumitriana Condurache mai îndeaproape la Handke. Unul dintre punctele importante ale procesului de traducere a fost prezenţa regizoarei la început, la mijloc şi la sfârşitul procesului de traducere. Ce a vrut ea de la text la început, ce a vrut apoi când textul avea deja o formă incipientă şi cum a fost finalizat.

Dumitriana Condurache, regizor: Este un text cu o stilistică puternică, deci mai dificil de tradus. Era important ca toate nuanţele să fie surprinse.

Oltiţa Cîntec: Deja avem mai mulţi "făptaşi" în această operaţiune, nu doar traducătorii, ci şi regizorul viitorului spectacol.

Daniela Şilindean: Un spectacol-lectură este extrem de sănătos pe parcursul unei traduceri. Ştiu că întotdeauna am avut mari emoţii atunci când am auzit textul rostit de actori, fie că este vorba despre spectacol-lectură sau de scenariu sau de dramatizare. Când textul ajunge la actor, se produce acolo o chimie, care e alta decât cea a traducătorului cu pagina. Confruntarea cu scena, momentul acela când "replica trebuie să fie credibilă" e vital. Degeaba sună bine în pagină, dacă nu sună bine pentru spectator, şi desigur pentru actor, care face transferul emoţiei. Deseori textele scrise astăzi nu mai stau bine în pagină, nu mai stau nicicum în pagină, ele sunt de "unică folosinţă", dar nu mai sunt texte pe care să le poţi lua, să te aşezi pe o bancă sau în fotoliu să le citeşti pentru plăcerea textului. Ele sunt livrare de conţinut, în cel mai bun caz. Traducerile de texte şi scrierile de texte dramatice trebuie să stea pe de o parte bine în pagină, cu alte cuvinte, să nu aibă nimic din artificialul replicii şi asta se poate face în momentul în care într-adevăr încerci să te pui în pielea actorului. Aici mai intervine o instituţie care este un pic alta, şi aproape deloc folosită în România, cea a dramaturgului de spectacol, care în spaţiul german este de nelipsit. Teatrele germane au birouri de dramaturgie, dramaturgi-şefi, care sunt alţii decât ceea ce înţelegem noi prin autor de texte dramatice. Dramaturgul este cel care poate face exact această mijlocire, cel care poate aduce textul în faza lui de rostire credibilă, operează tăieturile necesare, înţelege contextul şi face ca textul să nu aibă nici un fel de scăpare: fie că este vorba de stil, de credibilitate, de autenticitate ş.a.m.d..

Oltiţa Cîntec: Şi pentru că ai pomenit de dramaturg în sensul occidental al termenului, să dau un exemplu concret: Thomas Ostermeier de la Schaubühne Berlin, cel mai în vogă regizor german al momentului, lucrează cu Marius von Mayenburg, dramaturg în sensul de expert care lucrează şi prelucrează, aşază, ajustează textul în funcţie de viziunea de spectacol a regizorului. Mayenburg este el însuşi scriitor de texte, cunoscut în întreaga lume.
În teatru, avem acelaşi cuvânt ca în literatură, însă în scenă el trebuie să aibă o calitate esenţială, performativitatea, adică să exprime o acţiune. În teatru, spre deosebire de literatură, lucrurile trebuie să se întâmple şi asta spunea Aristotel în Antichitate, dar este valabil şi astăzi, acţiunile să se petreacă în faţa spectatorilor. Aş muta discuţia către agenţii teatrului, regizori, actori. Cum vi s-a părut traducerea aceasta, cum aţi lucrat cu ea, v-aţi simţit confortabil teatral?

Cristi Avram, regizor: Cazul de faţă este special, având în vedere că graniţa dintre realitate scenică şi ficţiune este extrem de fragilă şi cred că momentele în care literatura apărea mai vizibilă în text nu au fost deranjante având în vedere contextul şi în mod clar dorinţa scriitorului. Eu mărturisesc că încă tresar la fraza bine scrisă, bine tradusă. Mă inspiră, chiar dacă ea poate fi percepută ca literatură şi atât. Aş lăsa într-un spectacol de teatru o frază căreia nu reuşesc să îi găsesc un anumit context, să o transpun în mişcare; pentru a nu crea un pleonasm în scenă, aş putea să o aduc în faţa publicului mai ales dacă spune multe despre personaj, să fie un leitmotiv. În acelaşi timp, există şi fraze care pot fi pleonastice, care dublează ceea ce se desfăşoară pe scenă. Am încercat să păstrez textul aşa cum e, dar am renunţat la câteva fraze pentru anatomia spectacolului.

Dragoş Carasevici: Acest text a fost scris pentru teatrul radiofonic şi de aici provin toate aceste probleme. Textul este scris / spus pentru publicul ascultător.

Cristi Avram: Dar are convenţia creată, deci textul putea funcţiona şi aşa.

Mariana Bărbulescu, prof. univ. dr: Dar înseamnă că vorbim despre lucruri total diferite: traduceri şi traduceri pentru teatru. Din punct de vedere literar, eu ca filolog nu pot să îmi permit să modific textele lui Shakespeare sau pe ale lui Racine şi atunci astea sunt texte vechi care au acel aer desuet pe care eu nu am dreptul să îl omor numai de dragul de a pune textul în scena. Pentru că vorbeaţi de dramaturgi în sensul german şi pentru că ştiu că textele lui Schiller au suferit modificări pentru scenă chiar în timpul existenţei autorului, pentru gustul publicului de atunci. Înţeleg modificarea unui text care are valoare şi care stă bine în pagină, dar nu-mi pot permite ca traducător să modific textul respectiv doar pentru faptul că nu se adaptează condiţiilor de astăzi. Acesta era secolul, XVIII sau XIX!

Ioan Holban: Pe partea traducătorilor de germană, tocmai că este o mare problemă, pentru că majoritatea pieselor din germană au fost traduse de un intermediar francez, poate şi englez uneori. Dar din germană direct, nu. Mariana Bărbulescu are dreptate atunci când spune că face muncă de filolog. După aceea vine rândul dramaturgului, cel care trebuie să conceapă textul pentru scenă, care trebuie să discute împreună cu regizorul şi cu scenograful ca mai apoi să meargă împreună la traducător şi să îi adreseze întrebarea delicată: "Eşti de acord cu asta?", iar el ar putea să refuze.
Dacă la un spectacol de teatru se vine cu o traducere corectă pentru publicul zilelor noastre, trebuie să îi avem pe dramaturg, pe traducător şi pe regizor. Este o muncă de echipă. Nu mai poate fi vorba că, vezi Doamne, vii tu acum să pui Hamlet şi îl pui la virgulă după traducerea lui Banuş.

Mariana Bărbulescu.: Asta e problema teatrului şi a echipei care lucrează acolo şi nu putem permite distorsionări.

Oltiţa Cîntec: Sigur că traducătorul nu poate să trădeze autorul, e o axiomă! Pentru Hamlet-ul realizat de Ada Lupu Hausvater la Teatrul Naţional Timişoara, s-a făcut o traducere nouă, de Peca Ştefan, un dramaturg foarte branşat la noile forme de compoziţie teatrală. El a păstrat textul shakespearian în integralitatea sa, dar l-a adaptat lingvistic la tendinţele limbajului cotidian şi sună cât se poate de firesc, de natural. A remixat textul lui Shakespeare şi asta este specificat pe afiş. Traducerea a fost făcută pornind de la viziunea scenică, care integrează cultura înaltă şi elemente ale culturii pop, urbane, prin prezenţa muzicală a trupei Subcarpaţi. Spectacolul este OK, ca să fiu şi eu în limbajul actual.

Carmen Mihalache, critic teatral: Mi-a plăcut Hamlet, deoarece mi-a amintit de experienţa extraordinară de la Bulandra, în care Nina Cassian alături de regizorul Alexandru Tocilescu şi de actori, a muncit luni şi luni la traducere. Eu port un respect deosebit traducătorilor, îi consider nişte artişti autentici. Limba este un organ viu, ea se schimbă, iar traducerile trebuie să fie şi ele altele la un interval de 20-30 de ani. O voi evoca acum pe Antoaneta Ralian, cu Toamna decanei unde a povestit cum se ducea să asculte valurile ca să poată traduce mai bine Virginia Woolf! Şi o altă întâmplare foarte hazlie: traducea Henry Miller şi pur şi simplu roşea de una singură! Şi a trebuit să se ducă în crâşme, să se documenteze pentru a afla cum se spune în argou la una şi la alta. Am toată preţuirea pentru oamenii care fac această muncă. Stai în umbra unui autor, dar în acelaşi timp ştii să ieşi la lumină. Să te transformi şi tu într-un artist.

Oltiţa Cîntec: Emanoil Marcu, traducător al lui Emil Cioran, spunea că se consideră un geamăn al celui pe care-l traduce. Iar Veronica D. Niculescu, traducătoare din Beckett şi, Nabokov, spunea despre traducător că trebuie să stea ascuns sub o copertă! Mi s-a părut atât de frumos şi atât de reprezentativ pentru condiţia traducătorului.

Lăcrămioara Petrescu, prof.univ. dr: M-am bucurat cu toata inima pentru acest proiect, acest spectacol şi pentru această cooperare, cu adevărat pluridisciplinară. Traducerea este o intermediere şi poate avea acest caracter performativ dacă textul tradus nu îl are. Textul original trebuie să aibă mai întâi acest caracter performativ. Vă felicit pe toţi, de la tinerii traducători care îşi dau valoarea primelor traduceri, şi până la actul artistic. A fost o reuşită şi se pare că am ajuns şi la problema pe care a ridicat-o Caragiale, dacă teatrul este sau nu literatură.

Toma Hogea, actor: Eu ca actor care întruchipez un personaj nu ştiu care este meritul traducătorului. Eu sunt împlinit atunci când vorbele sunt la mine şi de acolo pleacă spre spectator. Fac o paranteză: traducerile provin din textul german unde se spune că limbajul este mai complex. Dacă este tradus bine, atunci actorul devine mai bogat, mai împlinit.

Dragoş Carasevici: E de la sine înţeles că trebuie să fii fidel textului, traducerea să fie una literară. În procesul scenic lucrurile se mai pot revizui, rearanja, şi, deşi legate, vorbim totuşi despre două lucruri diferite.

Oltiţa Cîntec: Concluzia principală ar fi că o asemenea temă nu o putem epuiza într-o singură discuţie. Că există un specific al traducerii pentru teatru, care trebuie să fie echidistantă literar şi teatral. Că în drumul complicat al unui text dintr-o limbă străină spre un spectacol într-o altă limbă există intermediari care trebuie să colaboreze. Că spiritul timpului şi firescul exprimării contează în traseul către spectator. Că autorul nu poate fi trădat. Că traducătorul trebuie să fie un cunoscător desăvârşit al limbii originale şi al celei în care se traduce, dar şi al mecanismelor scenice. Că nu există reţete, ci doar o sumă de reguli structurale. Subiectul rămâne deschis. Mulţumim că traduceţi!

(Transcriere: Lazăr Lavinia şi Andrei Vâlcu)