Eu şi aproape Clark Kent

Când eram mică mă chema Maria şi culegeam toate florile din grădină şi juram că ceea ce numeau oamenii rouă, era praf de zâne. Maria mânca tot ce i se punea în farfurie pentru că i se părea că nici firmiturile n-ar trebui să moară. Când a crescut, naivă cum era, s-a îndrăgostit într-o clipită. Era într-o zi de duminică de decembrie şi mersul la biserică era prilej de distracţie matinală. Aşa că totul se transforma într-un joc. Bulgării erau armele şi curtea câmp de luptă.

Şi-a început. Deci imaginea era clară: curtea bisericii împărţită în două tabere, noi şi rivalii. Oamenii care se rugau afară erau obstacole cu risc de rănire şi ceartă. Ţipete de luptă şi Tatăl Nostru pe fundal, doar aşa, de noroc. Eram mai grăsuţă, uşor de nimerit şi tot m-a surprins bulgărele ăla în faţă. Eram jos, efectiv înotam prin zăpadă şi ca-n filmele alea siropoase, a venit şi m-a ajutat să mă ridic. Am luptăm împreună împotriva forţelor răului şi în mod normal după aceea am fi ieşit la cină şi-am fi făcut dragoste toată noaptea, dar aveam doar vreo 10 ani, aşa că ne-am zis doar "pa" şi pot să jur că ne-am uitat c-o secundă mai mult unul în ochii celuilalt.

După ne-a mers tare bine. Eu veneam la biserică doar pentru el (da, da, iubirea te-apropie teribil de religie!) şi sunt sigură că simţea legătura şi nu doar pentru că mă holbam teribil la el.

Am rezistat aşa ceva vreme, cu pseudo-relaţia noastră la distanţă până când mi-am luat inima în dinţi şi i-am zis şi lui de iubirea noastră. Cum? În cel mai curajos şi eroic mod pe care un copil în clasa a V-a l-ar putea face! Mi-am pus prietena cea mai bună să meargă să vorbească cu el! Ce-a reuşit? Un "e prea mică" şi id-ul lui. Nu ştia el cu cine se pune!

În naivitatea mea, urma să ne căsătorim, să devenim supereroi şi să salvăm planeta în pauza de prânz. Sau cel puţin ăsta era planul meu. El doar spunea "salut!" când trecea pe lângă mine. Era un început bun totuşi! Am început s-ascult rap pentru el, dar abrevierile "vb" şi "sal" erau clar bariere de comunicare. Aiurită cum eram, mă pierdeam şi-nţelegeam altceva. Dar el era drăguţ şi râdea la glumele mele.

Cum s-a sfârşit? Am ajuns în a IX-a, mi-a cumpărat o carte de ziua stângacilor şi m-a ţinut mai mult în braţe. Într-o zi am visat c-o să mă sărute şi s-a întâmplat fix în ziua următoare. Da, ştiu, eu şi mama Omidă! Mă călca pe picioare de fiecare dată când voia să mă sărute şi i-am promis c-am să-l învăţ să danseze. În SMS-uri parcă eram suflete pereche şi puteam scrie o carte doar din ele, la cât de bine se potriveau. A durat ceva până să-mi fac curaj să le şterg.

Când ne întâlneam mă făceam roşie toată şi speram în secret să nu observe. Nu ştiam cum să mă port cu el şi-l tratam ca pe oricare altul când în inima mea el nu se compara cu niciunul. Observa şi ura felul în care mă intimida. Ningea şi nevăzând fulgii de pe genele mele mi-a zis că poate el nu simte cât mine. Poate chiar eram prea mică.

Mă lăudam că pot umbla cu ochii închişi pe telefon şi că sunt stângace ca urşii polari când eu, în naivitatea mea, nici nu învăţasem să îl ţin de mână.

Când eram mică şi făceam vreo boacănă, făceam promisiuni Divinităţii. "Doamne, dacă mama nu mă ceartă de data asta, promit să zic Tatăl Nostru în fiecare seară!". De-ar fi fost şi cu el atât de uşor şi doar c-o propoziţie ar fi uitat-o sau măcar dacă aş fi putut să-mi scot frica din suflet.