Un bloc nu prea înalt

Bătrânelul avea o faţă mică şi jovială străbătută de nasul lung cu vârful bombat despicat de nări, era îmbrăcat în cămaşă gălbuie şi pantaloni de stofă cadrilată în aceleaşi culori, peste care purta o vestă lungă de blăniţă albă. Stătea ghemuit pe un pat îngust, cu aşternutul făcut sul la perete, între o sobă de teracotă şi o imprimantă mare, îngălbenită şi pătată. Chicotea şi cele câteva codiţe făcute în părul lui lung şi alb prinse cu fundiţe mici în dreptul frunţii îi tremurau. Alături, pe colţul mesei, îşi pusese un pahar burtos cu vin din care gusta când şi când. Venisem să lucrez ceva pentru un oarecare domn Belean care era nepotu-său, era vorba de completarea unor formulare electronice, dar cum m-a prins acolo, bătrânelul m-a rugat să-i scriu un act pentru un chiriaş, pentru a-i prelungi şederea. Fusese secretar dar în ultima vreme se ocupa cu chiriaşi şi chirii. Mi-am zis că nu durează mult şi am pornit la treabă. De altfel nepotu-său uitase şi acum o hârtie importantă fără de care nu puteam lucra, pe care de două săptămâni de când ţinea să ne întâlnim o tot uita undeva într-un sătuc din judeţ. Acum hârtia era adusă în oraş, dar tot uitată, aşa că porni să o recupereze. Am rămas un pic consternată aflând că şi acum a uitat hârtia aceea, totodată amuzându-mă. Doamne, şi e medic. Sau poate tocmai de aceea.

Stăteam pe un scaun mare cu spătarul acoperit de nişte haine de care mă sprijineam când şi când involuntar, îndreptându-mi spatele imediat ce le atingeam, cu silă. Era un miros greu, de aer închis şi de lucruri vechi. Mai fusesem de vreo două ori acasă la el şi îl găsisem curăţând morcovi şi păstârnac pentru supă, asta îi plăcea foarte mult nepoatei sale care avea să vină de la şcoală. Aragazul, hota, obiectele şi ustensilele din jur, erau pline de stropi de grăsime galbenă de ţi se întorcea stomacul pe dos.

Masa lungă pe care erau laptop-ul şi imprimanta îmi venea până la genunchi şi îmi era greu să stau aplecată, dar nu mă mai gândeam la asta. Mă întrebă dacă îmi place cotletul de porc cu slănină.
- Nu, am zis.
- Dar ce, nu mâncaţi carne? Sunteţi din ăia, adventişti?
- Îmi place, dar numai carnea slabă.
- Mă duc să vă pregătesc un cotlet, trebuie că vă e foame. Sau mai bine vi-l dau să vi-l faceţi acasă.

Apoi mă întrebă de Tomas, şi se plânse că nu-i răspunde la telefon. Tomas era un tânăr care lucra la SMURD dar făcea şi diverse munci în timpul liber pentru a scoate un ban în plus, îl cunoscuse la mine pe vremea când îi fusesem chiriaşă.

Văzându-l de mai multe ori în apartament, o vecină rânjise cu înţeles: Vai, am crezut că e fiul dumneavoastră! Nu e fiul, am răspuns eu senină, el e fiul, am continuat arătându-l pe ursuleţ. Lucrează şi el una alta. De fapt se gândise că îmi era amant şi voise să sublinieze că arăta ca un fiu, să ştiu că se vede, şi care e opinia publică.

Bătrânul îl chemase şi el pentru diferite mărunţişuri de meşterit prin casă şi fusese foarte mulţumit de dânsul, de fapt ajunsese dependent de Tomas. Ştiam că tânărul avea planuri să plece afară şi probabil asta făcuse.
- Nu mai ştiţi nimic de el?

Nu mai ştiam. Tomas era eficient în apartamente iar eu nu mai locuiam în aşa ceva.

Am copiat o parte dintr-un act deja scris şi am dres în fugă mai multe nereguli găsite la el, am scris şi ce mi-a dictat bătrânul şi tocmai mă pregăteam să dau salvarea finală, mai ales că sosise şi domnul Belean cu hârtia şi se instalase alături. Începem acum, îi spun, când aud foşnind şi hârâind şi constat că mi s-a blocat mouse-ul. Agit mouse-ul, nimic.
- Ce aţi făcut? Aţi pornit imprimanta?
- Da, zise bătrânelul, păi să-i dăm tipărire...
- Dar nu trebuia încă, am ţipat eu apăsând diferite comenzi.
- Hi, hi, păi am zis că e gata.

Laptop-ul se blocase şi singura salvare era restartarea. Asta ştia bătrânelul prea bine. Înşfăcă laptopul, îi puse capacul şi îl întoarse cu fundul în sus, pe măsuţă, apoi scoase bateria lungă cu două braţe cu cleşti la capete şi zise satisfăcut:
- Acum e oprit sigur.

Puse bucata cu cleşti la loc, îl suci cu faţa în sus şi apăsă butonul de pornire. Am aşteptat să repornească oftând.
- Cred că s-a dus actul, am spus eu.
- Nu-i nimic, zise el, ducă-se dracului! Oricum, dacă mă gândesc bine, nu mai fac nici un act, mă complic. Şi-a aşa ăla e un măgar, ultima chirie nu mi-a plătit-o, a zis să iau banii de gaj, mie nu mi se pare deloc normal, cică a fost la plimbare în Italia şi a venit lefter...
- Hm... nici mie nu-mi miroase a bine, adăugă şi domnul Belean. În ciuda vârstei avea o voce spartă de adolescent, nematurizată.
- Atunci putem trece la treaba noastră?
- Da, da, zise bătrânelul şi se ridică şi ieşi pentru a reveni cu paharul plin.

În treacăt am deschis documentul să văd dacă rămăsese ceva. În afară de titlu, nimic.

Ne-am apucat de lucru, dar la scurt timp laptop-ul încetini, apoi se blocă.
- Problema e, zise bătrânelul cu nasul în paharul burtos care părea un locaş potrivit pentru organul său olfactiv, că blocul ăsta nu-i destul de înalt, şi dacă arunc laptop-ul nu se face bucăţi. Apoi lăsă paharul şi întinse mâna pentru manevrele de închidere a laptop-ului dar i-am luat-o înainte, am apăsat butonul de oprire şi l-am ţinut bine, apoi am luat-o de la capăt, iar captcha şi iar logare, şi nu ştiu de ce nu recunoştea datele, şi iar blocaj, şi dacă nu mişcai nimic pe site-ul pe care completam date timp de douăzeci de minute, site-ul se întrerupea şi o luai de la capăt. Muream de ciudă că deşi înghiţeam mesajele lungi şi îmi zburau degetele pe taste, din cauza rablei aceleia nu puteam progresa. Iar bătrânelul se distra de minune văzând cum mergea treaba, mai ales că era un loc în care trebuia introduse primele cinci cifre ale numelui, şi astfel ieşea Belea.

Se făcuse opt, se întunecase de-a binelea şi mai mult de două pagini nu completasem. Am avut un sentiment de mare nelinişte şi mi-a venit să las totul baltă, să plec acasă. Ursuleţul meu de clasa a patra era singur şi ştiam că îi era urât.

Bătrânelul sorbea din pahar.
- Nu-i înalt, nu se face bucăţi...

Domnul Belean susura de râs cu faţa în palme. Mi-am scos puloverul şi l-am aruncat cât colo.
- Mă duc să iau laptop-ul meu, am spus, dacă până la nouă nu terminăm, rămâne pe mâine. Îl aveam jos în maşină şi nu-l adusesem pentru că ştiam că trebuia configurat internetul, şi mă îndoiam că bătrânelul avea la îndemână parolele. Dar hai să încerc. Ne-am aruncat pe scări, sunând la mai multe sonerii până am nimerit comutatorul de lumină, şi scoţând afară pe uşi mai multe stafii, apoi am revenit cu laptop-ul meu. Bătrânelul scosese un dosar uriaş cu datele de internet. Şi-a pus ochelarii şi a început să-l răsfoiască nedumerit. I-am smuls dosarul şi am detectat rapid o hârtie scrisă de mână de sus până jos unde era o parolă pentru radio. Toate cele zece cifre, de la 1 la 0. Le-am introdus repede şi spre bucuria noastră a mers. Buuun. Iar logare, iar captcha, fuga fuga.

Bătrânelul îşi aduse un alt pahar cu vin. Îmi era o foame de lup pe care doar febra lucrului o stăpânea şi-mi lăsa gura apă după puţin vin dar nu puteam risca, aveam vreo şapte kilometri de parcurs prin beznă până acasă iar maşina era parcată la zece centimetri de o râpă. Oraşul e amplasat pe dealuri şi e plin de pante şi râpe, iar asta e altă belea.
- Asta e problema, zise el stând îndesat în pat cu nasul în paharul umflat, în care se clătina lichidul galben şi limpede, blocul ăsta nu-i destul de înalt pentru că ar trebui să scap de laptop, poate îmi trimite fiul un altul, din America...
- Domnule Şerban, eu zic să nu disperaţi, dacă vă luaţi puţin vânt pe acoperiş şi îl aruncaţi cu elan, se poate să se ducă bine, peste vârfurile copacilor şi să aterizeze chiar în şosea, poate chiar într-un camion care trece atunci şi se face zob şi nu-l mai vedeţi.

Pericolul era că la un elan prea mare ar fi putut zbura şi el, ca un păsăroi cu plisc bombat, cu moţ şi pene albe pe spate.
- Nu mai ştiţi nimic de Tomas?
- Nu mai ştiu, că nu am mai avut nevoie să-l chem.
- Aveam ceva de lipit la balcon, nu ştiu pe cine s-aduc.
- Cred că a plecat afară, am mormăit eu.

Când să plasăm poza, laptop-ul meu vedea CD-ul cu poza ca fiind gol şi mă anunţa că trebuie formatat. Formatarea avea să şteargă datele. Ne-am întors la laptop-ul bătrânului.

Acesta se bucură. Ce bine că încă nu se suise pe bloc cu el. L-am deschis cu chiu cu vai şi am trimis poza pe mail, după care am preluat-o şi am pus-o unde trebuia. Bătrânelul privea năuc, nu mai înţelegea deloc operaţiunea.
- Dar cum? Păi cum aţi luat-o? De unde aţi luat-o? Teribil!
- Poza trebuie tăiată întâi.
- Tăiată? Cum?
- Aici în program.
- Vai, vai, tehnologia asta. Îşi trecu degetele prin păr şi dădu de codiţe.
- Tiiii! începu să râdă, nepoata mi-a pus fundiţe... Hi, hi. Stau şi mă întreb oare ce-oţi fi zis când m-aţi văzut cu fundiţe? Că sunt un bătrân din ăia cu mintea dusă, de la balamuc?
- Nuu, am crezut că le-aţi pus să vă stea părul.

Mi-am amintit cum într-o zi mi-am rujat buzele din belşug cu un ruj roşu ca focul mărindu-le puţin, pentru a-l testa şi până să apuc să le şterg, sunase la uşă proprietarul apartamentului, rudă cu bătrânelul. I-am deschis uitând cu totul de cleiul gros şi roşu de pe buze şi nu înţelegeam de ce se uita la mine aşa de lung.

Bătrânul se topi când auzi asta. Ştia el ceva de trucurile femeieşti pentru păr. În sfârşit, imprimanta începu să ţiuie şi să hodorogească şi scoase pagina finală. Domnul Belean îmi pusese plata în geantă, mult mai mult decât mă aşteptasem. În câteva secunde eram cu toate în braţe, laptopul, puloverul, cotletul, gata de plecare, dar bătrânul se ridică:
- Nu se poate să plecaţi aşa, staţi să vă dau şi două verze.
- Dar nu trebuie, că doar oricum actul ăla s-a dus...
- Nu-i nimic, ducă-se, oricum ăla e un măgar, dar sunt verze de Buzău.

Am izbucnit în râs şi l-am urmat pe bătrânel spre ieşire, unde dintr-un cuier mic plin cu zeci de chei fel de fel, a ales una. A ieşit în hol, a descuiat o uşă pe care erau agăţate cutiile poştale şi a scos de acolo două verze enorme şi, împreună cu nepotul care m-a ajutat să le car, ne-am luat rămas bun.
- Mergeţi cu bine, eu mă duc sus, pe bloc. Dar nevastă-sa care venise acasă între timp s-a repezit la el şi a început să hăpăie cu gura, hapa hapa. Era micuţă, albă şi uscăţivă, cu nişte ochi rotunzi prea mari, scoşi din orbite. El nu se lăsa, aşa că am dispărut lăsându-i să dezbată problema.

Jos m-am aruncat cu verzele în maşină şi am tăiat-o repede, nu cumva să mă trezesc cu un laptop în cap sau pe capotă, acolo sau mai departe, în timp ce aşteptam la stop. Nu neapărat cel al domnului Şerban.

P.S. Peste două zile domnul Belean m-a sunat cerându-mi din nou numărul de telefon pe care i-l scosesem din instrucţiuni şi la care sunase o dată, dar mai trebuia să sune, deoarece îl pierduse, iar la câteva ore domnul Şerban mă întrebă dacă nu i-am văzut ochelarii pe undeva, cât am stat acolo, că nu-s de găsit. Câinele a primit două hălci din cotlet şi mai are una, iar verzele sunt încă pe podea, se rostogolesc pe lângă picioare când merg prin bucătărie. Foarte mari şi frumoase.