Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O săptămână în Kathmandu (I)


Iuliana Marchian

19.12.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În 25 septembrie 2016 am zburat din Bucureşti spre Kathmandu, cu escală de o oră (care de fapt a durat două ore din cauza unei amânări) la Doha, în Qatar. Qatar Airways are display cu filme încorporat în scaunul din faţă, aşa că timpul trece destul de repede la prima cursă; la a doua cursă dorm, căci este trecut de miezul nopţii. Când mă trezesc, mă uit pe geam şi văd pentru prima oară munţii Himalaya.

Aterizez în Kathmandu a doua zi dimineaţă, după un total de vreo 13 ore de drum, cu diferenţe bulversante de fus orar. Mă dezmeticesc de-a binelea în aeroportul din Kathmandu cu atmosferă de anii '70: iau viză pe 3 luni, nu mă aşteaptă nimeni, contrar promisiunilor, sar toţi taximetriştii pe mine, încerc să scot bani de la un ATM, nu-mi merge nici un card, las rucsacul la magazinul de cartele de telefon, schimb bani în aeroport, îmi iau un sim cu prepay de internet, îi scriu pe facebook lui Dinesh (relaţia mea de la o agenţie prin Sega), Dinesh îmi zice că a uitat să-mi trimită şofer, îmi trimite urgent un taxi prepaid care mă duce la Home Heritage Hotel în Thamel, unde îmi făcusem rezervare pe booking. La hotel mă aşteaptă Hira, trimis de Dinesh să spele păcatele stăpânului care a uitat de mine.

La hotel mănânc primul meu dhal bhat (orez cu sos picant şi legume), stau la soare pe terasa de pe acoperiş şi îl aştept pe Hira să mă escorteze la Dinesh la agenţie. Dinesh cască şi vorbeşte la telefon, abia mă bagă în seamă, dar concluzia este aceeaşi: în Tibet nu pot să merg, graniţa cu China este în continuare închisă după cutremur şi nu pot trece decât nepalezii şi chinezii. Avionul dus-întors Lhasa - Kathmandu are preţ fix stabilit de chinezi şi nu merită atenţia mea.


Prima zi în Kathmandu, mă duc să explorez Durbar Square. Prima senzaţie pe străzile din Kathmandu este copleşitoare: am impresia că nu o să mă descurc prin labirintul de străzi, dar totuşi, cu intuiţia şi orientarea activate la maxim după o pauză de călătorit de câteva luni, ajung cumva în Durbar Square.


Dubar Square este un ansamblu arhitectural-urbanistic înscris în lista patrimoniului Unesco, care datează de prin secolele XVII-XVIII. Durbar înseamnă palat şi aici erau încoronaţi regii oraşului, care locuiau în palatul aferent din piaţă. Zona Durbar este alcătuită din trei pieţe: piaţa Basantapur (fostele grajduri regale), piaţa principală Durbar cu toate templele şi piaţa din faţa palatului Hanuman Dhoka, care are o suită de nu mai puţin de 4-5 curţi interioare.


Durbar Square este o piaţă împânzită de temple (chiar şi după cutremur când au picat destule), templuleţe, altare, saddhu (bărbaţi teoretic avansaţi spiritual, dar care în acest context concurează între ei care să-ţi ia bani pe poză), vaci, vânzători ambulanţi, pelerini cu ofrande de flori portocalii pentru temple, turişti cu nemiluita, ghizi direct proporţional, ricşari, cerşetori.


Cum intru în piaţă, mă şi abordează un ghid pe care îl refuz cu un zâmbet asertiv. În piaţă fiecare vinde ceva: Sabitri mă agaţă şi îmi dă nişte cercei care mi se par ireal de ieftini şi de frumoşi deopotrivă, Pulna îmi dă un săculeţ cu mandala pe care îl cumpăr din aceleaşi motive. Amândouă sunt machiate şi vorbesc minimul necesar de engleză, deşi nu au fost la şcoală.

Pe una din laturile pieţei se află casa în care locuieşte zeiţa vie Kumari, reîncarnarea lui Durga. Nu poate fi văzută, atinsă sau fotografiată, dar casa ei este considerată un loc sfânt unde vin saddhu îmbrăcaţi în alb şi se închină. Kumari este aleasă zeiţă după un set complex de criterii: casta Newari a aurarilor sau argintarilor, 32 de trăsături fizice (de la ochi şi dinţi la voce, să nu-i fie frică de întuneric). Totuşi, Kumari Devi îşi pierde puritatea şi titlul de zeiţă la primul ei ciclu.

Ghidul Jyaipun mă recunoaşte când trec a doua oară pe lângă el, tot nu renunţă să îmi facă un tur, dar îl derutez când îl întreb unde să mănânc. Mă duce într-o bombă de local, unde îmi face cinste şi mâncăm somosa (un fel de pateu cu cartofi, ceapă, fasole şi destul de picant, care se înmoaie într-un sos dulce acrişor) şi seil (un fel de gogoaşă dulce cu mult zahăr).


Umblu pe străzile din sudul pieţei Durbar şi constat aceeaşi constantă: stupe budiste prin tot felul de curţi interioare şi temple hinduse la fiecare colţ de stradă, unde vânzătorii îşi atârnă marfa de temple. La întoarcere spre Thamel, un saddhu mă vede pe stradă şi vine să-mi facă o tikka pe frunte pentru noroc. Îmi îmbâcseşte fruntea cu vopsea roşie, îmi pune nişte petale de flori pe creştetul capului şi îmi cere bani, fiind evident nemulţumit că-i dau de zece ori mai puţin. Continui spre hotelul meu pe străzile din nordul pieţei Durbar şi mă mai opresc din loc în loc.

În Indra Chowk investighez piaţa de mărgele pentru femei măritate. Mărgelele sunt combinaţii de galben, roşu şi verde şi sunt făcute exclusiv de bărbaţi. Femeile dau comanda, aşteaptă înşirate pe scăunele în faţa magazinaşului, iar domnii înşiră mărgelele pe aţă în faţa lor.


Seara mă văd cu ghidul-porter Rishi la restaurantul hotelului meu, dezbatem detalii despre trekkingul pe care vreau să îl fac (Tamang Heritage Trail în zona Langtang), nu a fost decât o dată pe acolo, cică nu trebuie să îl plătesc, îi zic că îi voi da totuşi cât îmi pot permite şi stabilim să plecăm pe 15 octombrie 2016. Totul pare în regulă până aici.

A doua zi în Kathmandu, stau în Thamel şi merg să vizitez Garden of Dreams, apoi mă plimb la plesneală prin Thamel să iau puţin pulsul vieţii turistice şi de cumpărături din cartier prin Thamel Chowk, Paknajol şi Sagarmatha Bazaar în Mandala Street.


În Garden of Dreams parcă nu aş fi în Nepal. Grădina a fost proiectată de un mareşal britanic şi influenţele riguroase creează un contrast puternic cu babilonia de afară. Totul luceşte lună, apa de la fântână curge în fundal, veveriţe aleargă cu coada în sus, se fugăresc în cerc şi cer mâncare de la lume, nepalezii stau întinşi pe saltele pe iarbă şi se relaxează, iarba este tunsă la milimetru, flori multicolore alternează cu bananieri, restaurantul aferent este scump.


Thamel este cartierul cel mai turistic al Kathmandu-ului şi cazarea este nesperat de ieftină. Este hotel lângă hotel, restaurant lângă restaurant, magazin lângă magazin, găseşti orice, oriunde, oricum şi la orice preţ (care oricum se negociază); nu înţeleg ce trebuie să fac ca un bancomat să-mi dea bani de pe card - unele vor, altele nu; birjarii cu ricşele aşteaptă aliniaţi în stradă; taxiurile claxonează în draci pe străduţele înguste, alte maşini nu sunt oricum; harta este de prisos, la o adică folosesc gps-ul; când plouă (că musonul încă nu s-a terminat) totul e o apă şi un pământ; cablurile electrice şi reclamele încârligate, întortocheate şi amestecate la grămadă creează un păienjeniş aparte pe post de detalii arhitecturale. Dar una peste alta, eu mă simt bine în Thamel, cu toată harababura existentă, am totul la nas, am timp să aprofundez atmosfera nepaleză treptat, fără salturi bruşte de la civilizaţia europeană lăsată în urmă săptămâna trecută. Thamel este de fapt un cartier nepalez dedicat exclusiv turiştilor occidentali.

Seara mă întâlnesc la o terasă cu Diku, o nepaleză de pe couchsurfing, care este ghid montan şi lucrează la o agenţie în Thamel. Ea serveşte ceai masala şi pakauda (chifteluţe cu ceapă, cartofi şi alte chestii vegetariene înăuntru, totuşi condimentate), eu iau doar un lassi (iaurt).

A treia zi în Kathmandu, mă hotărăsc să închiriez o bicicletă ca să fiu mai flexibilă. Mă duc la Swayambhunath (Templul Maimuţelor) şi pe urmă pedalez încă vreo 5 km un deal abrupt spre Ichangu Narayan, un templu micuţ, dar autentic despre care citisem în ghidul Lonely Planet.

Negociez şi închiriez o bicicletă din Chhetrapati Paknajol, un cartier aproape de Thamel. Primii trei sute de metri pe biciletă sunt infernali: taxiuri, ricşe, gropi şi oameni alandala mă descurajează complet. Perseverez însă şi în intersecţia din Chhetrapati Chowk fac la dreapta şi cobor spre râul Vishumati. Ca să traversez o intersecţie aglomerată mă dau jos de pe bicicletă şi fac paşi mici, eventual în tandem cu alt pieton după care mă ascund, până reuşesc să trec. Reuşesc să traversez strada cam în zece minute şi continui mai relaxată spre Swayambhunath.

Swayambhunath, sau Templul Maimuţelor, este un complex arhitectural budist înscris în lista patrimoniului Unesco. Este situat în vârful unui deal, are o stupă mare albă şi impunătoare în centru, şi este invadat de maimuţe. Maimuţele aleargă peste tot, intră în altare şi mănâncă ofrande de flori, fructe sau orez, se scarpină una pe alta la infinit şi sunt agresive dacă te apropii.


În curtea din jurul stupei sunt magazinaşe budiste de la care se aude cântând mantra sacră Om Mani Padme Hum, care semnifică întreaga cale pe care un individ o are de parcurs de-a lungul vieţii pentru a-şi transforma trupul şi mintea. Fredonând mantra intru în magazinul lui Bishu care îmi spune că nu este un om bogat şi că vin puţini turişti în Nepal după cutremur. Îmi zice că în Nepal sunt şi creştini şi că la cutremur preotul a închis 49 dintre ei în biserică zicându-le că îi va apăra Dumnezeu. A căzut biserica pe ei şi au murit toţi.


De la templul Swayambhunath pedalez cinci kilometri în continuă urcare până în Ichangu Narayan, un sat de lângă Kathmandu în care se găseşte un templuleţ într-o curte împânzită de statuete de zeităţi. Templul este dedicat lui Vishnu (reîncarnarea sa ca Narayan) şi este o pagodă din lemn, cu căpriorii şi contravântuirile sculptate cu zeităţi, ulterior minuţios pictate. Locul este pustiu, dar mai vine câte un nepalez să se închine, ocolind templul în sensul acelor de ceasornic, după care îşi face câte o tikka pe frunte cu vopsea de la statuetele înroşite în prealabil.


La întoarcere spre Kathmandu, mă opresc încă o dată la Templul Maimuţelor, dar la baza dealului unde încep scările pentru pelerini. Maimuţele se fugăresc în toate direcţiile. Mă aşez pe o bancă lângă alţi localnici: o femeie are mărgele făcute în Indra Chowk unde am fost ieri, un bătrânel cu mătănii în mână spune rugăciuni dintr-o carte gălbuie, un nepalez flegmează regulat la două minute, iar altul îl acompaniază cu suflatul nasului, două bătrânele se închină în semn de namaste la un domn înainte să se aşeze lângă el pe bancă. Când nu mai suport flegmele din jurul meu, mă sui pe bicicletă şi mă întorc la civilizaţia mai europenizată din Thamel.


(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer