Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O lună şi jumătate de închisoare


Alexandru-Radu Săvulescu

27.12.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Bătrânul şi-a făcut trei cruci mari când s-a lăsat să cadă pe fotoliul din faţa televizorului deschis la postul lui preferat, Mezzo. "Oratoriul de Bach, ce divin! Lăsă-mă să-l ascult!" Aproape că-şi pierduse speranţa că se va mai întoarce viu de la spital.
"Dacă nu mă externezi astăzi, mă sinucid", strigase el la telefon către fiul lui chiar în dimineaţa aceea, imediat după ce asistenta venise să-i dea medicamentele de dimineaţă.
"O lună şi jumătate de închisoare", va spune el mai târziu când va vorbi despre cele zece zile petrecute la urgenţă.

Făcuse un infarct. Căzuse lat în mijlocul casei.
"Seara", spunea el, crezând că a stat răstignit douăsprezece ore.
"Dimineaţa", a spus soţia lui. "Mă trezisem. El dormea în camera de alături. Aşteptam să se trezească, când am auzit o bufnitură. N-am ştiut ce era. L-am strigat, n-a răspuns." Din patul în care era imobilizată (un accident vascular cu doi ani în urmă), soţia lui n-a văzut nimic. "Am avut telefonul descărcat, n-am putut anunţa pe nimeni", spune ea (nici după ce şi-a încărcat telefonul n-a anunţat pe nimeni, nici pe propria ei fiică). Abia la câteva ore de la căzătură, când a venit kinetoterapeutul pentru masajul de duminică, cei doi şi-au dat seama ce a păţit bătrânul. Când l-a luat salvarea, respira greu, avea febră mare, şi era inconştient - bronho-pneumonie şi infarct.

Internat iniţial la pneumologie, a fost imediat mutat la cardiologie. Primele şapte zile s-a zbătut între viaţă şi moarte. A fost extrem de agitat, delira, cerea mereu să plece acasă, nu voia să rămână de Crăciun în spital, voia să revină să-şi îngrijească soţia. Agitaţia i-a provocat un edem. A fost la un pas de stop respirator. Medicii l-au tratat exemplar, dar el s-a zbătut, şi-a smuls branulele prin care primea perfuzii, a refuzat tratamentul cu antibiotice, le-a făcut viaţa grea tuturor, începând cu el însuşi. În rarele momente de luciditate, punea mâna pe telefon ca să-şi sune soţia. Îi spunea că s-a făcut bine, şi că va reveni repede acasă, ca s-o îngrijească.
"E agitat, are nevoie de un însoţitor. Dacă nu veniţi, îl legăm de pat, suntem prea puţine în tura de noapte ca să ne luptăm cu el", i-a spus fiului lui asistenta, la telefon, imediat după ce a fost scos de la terapie intensivă şi dus într-o rezervă.

Fiul aflase de la vecini, la o zi de la internare, că pe tatăl său l-a luat salvarea. S-a dus imediat la spital. Nu-şi mai văzuse tatăl de aproape patru luni. În ultimii ani îl vedea rar, doar atunci când acesta îl chema să-l tundă. În rest nu mai călca prin casa unde copilărise. De treizeci şi opt de ani, de când fusese obligat să plece, se simţea nedorit acolo.

Când a auzit că-l leagă din nou de pat, fiul a venit în fugă la spital. Tatăl i se plânsese că infirmierele îl mai legaseră o dată, la terapie intensivă. "M-au ţinut răstignit de pat toată noaptea, m-au lovit, mi-au tras şi un pumn în cap", îi spusese el atunci fiului. Probabil atunci făcuse edemul, din cauza enervării. De data asta n-a mai vrut să-l lase singur. A stat cu el toată noaptea, oprindu-l pe bătrân să se mai dea jos din pat, punându-i la loc masca de oxigen când acesta şi-o scotea, chemând asistenta să-i pună la loc branula pentru perfuzie când şi-o smulgea, învelindu-l, schimbându-i scutecele. După o noapte extrem de agitată, în zori bătrânul a căzut într-un somn adânc.

Când s-a trezit era deja alt om. Se simţea mult mai bine, nu mai delira. Peste încă trei zile ajungea acasă. Soţia lui aproape că nici n-a băgat de seamă că a revenit, era preocupată să stabilească cu femeia care o îngrijea ce să-i prepare pentru masa de prânz. După ce a făcut un duş şi şi-a pus o pijama curată, el s-a dus cu paşi şovăielnici la patul ei. "Lasă-mămă-ntind puţin lângă tine". Ea s-a dat greu la o parte, ca să-i facă şi lui puţin loc. "Nu vezi că n-avem loc amândoi?" El a stat acolo câteva clipe, apoi s-a ridicat şi s-a dus, trist, în camera alăturată. S-a lăsat să cadă, epuizat, în fotoliu, făcându-şi încet trei cruci. În tot acest timp, fiul a stat cât a putut de mult cu el şi avea să mai stea şi zilele următoare, până ce bătrânul avea să se pună pe picioare. Însumat, era probabil mai mult timp decât petrecuseră cei doi împreună în ultimii zeci de ani.

De Crăciun, un părinte şi-a redescoperit fiul. Un fiu şi-a redescoperit tatăl.

(Bucureşti, decembrie 2016)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • Bravo
    Marinela Florea, 28.12.2016, 18:45

    Bravo. Este emoţionantă povestea ta. Felicitări!

    • RE: Bravo
      Al Săvulescu, 29.12.2016, 15:12

      Mulțumesc frumos. Primul emoționat am fost eu...

Spacer Spacer