Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Aromă de cozonac şi brad, în această ordine


Alexandru-Radu Săvulescu

20.12.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Când eram mic, primul semn că a venit Crăciunul era aroma de cozonac care urca până la ultimul etaj al casei. În după-amiaza de Ajun, bunicii mă păcăleau cumva să dorm acolo, la Unchiu Nic şi Mamanina. Când mă trezeam, coboram înapoi la parter, pe scările din spate, ghidat de aroma îmbietoare de cozonac care răzbătea din bucătăria de la demisol. Când ajungeam, deschideam uşa de la sufragerie. În casă se simţea de această dată o puternică aromă de brad. Mânat de un presentiment, mă duceam puşcă în hol, unde şi cu un an înainte apăruse pe vremea asta un pom de Crăciun cu multe cadouri în jurul lui. Dar nu jucăriile pe care le primeam mă interesau. Ce-mi lua răsuflarea era bradul uriaş, până-n tavan, de un verde intens, aşezat în dreptul marii oglinzi care-l reflecta, făcându-l şi mai mare.

Era bogat împodobit, ca de mare sărbătoare. La bază, acoperit cu stofă roşie în falduri - care masca ceea ce aveam să aflu mai târziu că era un picior de lemn în care se punea vată umedă - un secret ca bradul să reziste cât mai mult timp. Apoi globurile, cele mai multe roşii şi argintii. Figurinele de îngeri din carton cu puf în dreptul aripilor. Figurina lui Moş Crăciun. Beteala aurie şi valurile albe, ca de zăpadă, făcute din vată. Lumânările roşii care completau setul electric de lumini colorate. Fascinanta plăcuţă roşie, adusă din vreo călătorie de-a lui Tataia în Anglia, pe care scria cu litere frumoase Merry X-Mas. Iar în vârf, Steaua de la Betleem. Cel mai aşteptat moment era cel în care se aprindeau artificiile.

Ani de zile, aşa a fost bradul nostru de Crăciun. Încet-încet, becurile colorate de la frumosul set de lumini au început să se ardă. S-au găsit tot mai greu altele care să le înlocuiască. Apoi, când s-a trecut de la 110 la 220V, frumoasa instalaţie a ajuns definitiv la gunoi. Globurile mari şi frumoase au început să se spargă, iar cele noi care le înlocuiau erau tot mai mici şi mai urâte. Figurinele de carton au început să se dezlipească, le-a căzut puful de pe aripi, Moş Crăciun s-a decolorat. Nu după mult timp a dispărut cu totul. Când m-am dus la şcoală, tovarăşa ne-a spus că în locul lui vine acum Moş Gerilă, dar n-am crezut-o. Când s-a stricat şi steaua din vârf, a fost înlocuită cu un simplu vârf ascuţit, fabricat din aceeaşi sticlă cu a globurilor.

În acest timp, nici cozonacul trandafir făcut de Mamaia nu mai ieşea. Degeaba stăteau cu rândul bunicii mei cu orele la telefon încercând să prindă la casele de comenzi făină "trei nule", era la fel de proastă ca tot ce se mai găsea în comerţul socialist de stat - cozonacul pur şi simplu nu creştea. Poate şi pentru că untul, atât cât se găsea şi el, era plin cu apă, iar ouăle erau anemice, cu gălbenuşuri cu o culoare incertă, care cu greu se deosebea de albuş. Crusta de zahăr ars în unt, groasă de un deget, de la baza cozonacului, cea care-mi plăcea atât de mult, devenise o simplă amintire!

N-a mai durat mult şi Mamaia şi Tataia au dispărut şi ei. Când am avut şi eu copii, am încercat să recreez atmosfera magică de atunci. Nu cred că am reuşit.

(Bucureşti, decembrie 2016)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer