Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Curs introductiv de Budism - Mănăstirea Kopan, Nepal


Iuliana Marchian

09.01.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citisem un articol pe net despre Cursul introductiv de Budism de la Mănăstirea Kopan. Am căutat imediat detalii, m-am înscris şi abia aşteptam să învăţ despre Budism în mediul său autentic. Mă atrăgea ideea peisajelor tibetane asociate cu mănăstiri budiste pierdute în munţi şi voiam să văd stilul de viaţă dintr-o astfel de mănăstire. Deşi Kopan se afla la periferia oraşului Kathmandu, şi nicidecum în munţi cu pietre sure şi vulturi pleşuvi, eram totuşi curioasă.

Când am ajuns în Kathmandu, nepalezii (hinduşi) erau surprinşi. "Stai 10 zile într-o mănăstire budistă?" "De ce nu?!" "Ce o să faci acolo?" "Habar n-am, d-aia mă duc, ca să aflu."

Ultima zi în Kathmandu, mănânc repede pe terasă micul dejun şi ies în stradă să tocmesc un taxi. "Kopan?", "1000", "600", "900", "700", "800", "700". Ştiam preţul corect dinainte. Ghidez taxiul să vină să mă ia de la hotel şi o oră orbecăim înecaţi în trafic (eu cu masca pe faţă), prin haosul urban. Ajungem într-o bombă de suburbie a Kathmandu-ului la o mănăstire luxoasă.

Întrebările primite la Mănăstirea Kopan sunt un pic diferite: "De ce ai venit aici?" mă întreabă Mijua, polonezul care se gândea să se calmeze de backpacking prin lume după ce călătorea de 10 ani (s-a liniştit, adică îşi continuă călătoriile). "Sunt foarte curioasă," îl lămuresc eu. Ne facem check-in-ul, lume multă, hărmălaie, căţelul mănăstirii adulmecă noii veniţi: Mexic, America, Germania, Franţa, Spania, Australia, Canada, în total vreo 150 de înscrişi la curs.


Mănăstirea Kopan are o poartă de intrare colorată, recepţia pe dreapta, magazinul şi cafeneaua pe stânga, gompa (echivalentul bisericii) în faţă pe nişte scări, de acolo mai departe sala de mese, grădina cu stupa; şi mai departe pe nişte scări în jos la dreapta corpuri de cazare mai sărăcăcioase, iar pe nişte scări în jos la stânga corpurile de cazare mai luxoase cu vedere la oraş.


Sunt cazată cu o americancă în cameră, prima noapte mi se declanşează alergia la acarieni, a doua zi cer urgent o cameră mai aerisită (de lux cică, cu baie în cameră şi apă caldă). Plătesc diferenţa de preţ (culmea, merge cardul, la mănăstire, în periferia plină de gropi şi noroi a Kathmandu-ului), sunt mutată în corpul mănăstirii denumit Tashi Khang, aflat undeva pe o terasă cu panoramă spre oraş şi seara îmi miroase a crini când mă duc acasă. E bine la mănăstire.

Programul la curs este intensiv: 6.00 a.m. ceai, 6.45 a.m. meditaţie, 7.30 a.m. mic dejun, 9.00 a.m. învăţături budiste, 11.30 a.m. masa de prânz, 14.00 p.m. discuţii de grup, 15.00-15.30 p.m. pauză, 15.30 p.m. alte învăţături budiste, 17.00 p.m. ceai, 17.45 p.m. meditaţie, 18.30 p.m. cina, 19.30 p.m. întrebări, răspunsuri, alte meditaţii (până avea chef să ne "dea drumul"). După cină şi până a doua zi la prânz avem tăcere totală şi introspecţie, socializare doar între prânz şi cină. Pentru varianta extinsă există la recepţie o fundiţă galbenă de pus în piept care înseamnă "tăcere totală."

Pentru cursul de Budism avem trei profesori: Ani Karin (liderul cursului, călugăriţă budistă de origine suedeză, venită aici acum 40 de ani după ce a călătorit 2 ani prin lume); Joan (o călugăriţă budistă de origine canadiană, şi ea a călătorit prin lume 2 ani înainte de a deveni călugăriţă budistă, cea mai mare parte a timpului a trăit în Europa unde preda pe la centre budiste din Spania şi Italia); Geshe (călugăr invitat să ne ţină învăţături budiste; vorbeşte însă prost engleză şi chiulesc sistematic de la orele lui după ce mă chinui să pricep ceva la prima lecţie).


Învăţăturile budiste din primele zile ale cursului mi se par interesante: Budismul este o filozofie; Budismul nu este o religie a credinţei într-un zeu; Budismul se bazează pe psihologia minţii noastre; puteţi depăşi suferinţa şi emoţiile negative prin meditaţie; nu trebuie să crezi în nimic decât dacă verifici şi eşti de acord. Îmi place, budismul pare mai deschis şi flexibil, spre deosebire de biserica ortodoxă. Cu meditaţiile aveam ceva experienţă şi ştiam că au un efect pozitiv asupra mea; vreau să fac meditaţii mai profunde la mănăstirea Kopan. Meditaţia ne schimbă mintea şi vedem lucrurile într-un mod diferit. Vorbesc chiar şi cu Joan despre articolele pe care le scriu şi rezultă că fac o meditaţie analitică în momentul în care îmi aştern gândurile. Practicarea Dharmei este pentru a pune capăt suferinţei noastre interioare pentru totdeauna. Aş vrea să nu mai sufăr niciodată, dar sunt realistă şi ştiu că încă sunt departe de nivelul acesta.

Primele 6 zile avem şi grupuri de discuţii: 10 persoane alese de la început ne întâlnim şi discutăm subiecte scrise în prealabil de Ani Karin pe un bileţel. 10 străini ne deschidem inimile şi ne destăinuim lucruri din cele mai ascunse părţi ale fiinţei noastre (imposibil să reproduc ce spun şi ce aud). După 6 zile de discuţii dintre cele mai variate, şocante şi chiar terifiante uneori, mi se duc şi ultimele rămăşiţe din teama de a fi judecată. Mulţumesc Rebecca, Nathan, Lyne etc.

 

De prin a 5-a zi, brusc, mă simt tristă şi deprimată. Ani Karin îmi vorbeşte mereu de karma negativă şi suferinţă (similar cu pocăinţa şi pedepsirea păcatului din creştinism); pe deasupra, mi se spune că pot renaşte într-un tărâm inferior (ex. drac, şarpe, codobatură etc), dacă am o karma negativă. După ce mi se spune de 1000 ori, chiar mă simt învinovăţită, certată, ameninţată şi pusă la colţ. Soluţia universală oferită este un salt cumva direct la compasiune şi iubire necondiţionată. Aud numai cum "trebuie" să fim, idealul. "N-avem voie" să greşim (totul este numai alb şi negru, fără nuanţe de gri) şi "trebuie" să ne răscumpărăm greşelile cu multe fapte bune. A te accepta aşa cum eşti, cu laturi bune şi întunecate, nu există pare-se; sau poate nu aud eu fix partea aia. Mă simt un monstru şi sigur nu pentru asta venisem. Pun punct şi casc ochii în jurul meu: unii încă levitează, alţii se revoltă şi încep să chiulească, unii chiar pleacă de tot.

Când Ani Karin îmi spune concluzii standardizate la sfârşitul meditaţiilor, încep să chiulesc şi eu regulat de la orele ei. Nu mai suport, mă simt manipulată. Mă duc doar la meditaţiile ghidate cu Joan care ne lasă în suspans la sfârşit şi fiecare îşi asumă propriul răspuns. Cât chiulesc, mă răsplătesc cu suc de mango de la magazinul mănăstirii şi folosesc internetul după 6 zile. Sunt rea în accepţiunea lor, încalc regulile, dar mă accept pentru asta. Mă simt din nou bine. Sunt autentică. Sunt om, nu sunt perfectă, şi nu trebuie să ajung la iluminare acum şi rapid.

Ultimele două zile avem în program tăcere totală, numai meditaţii, iar grupurile de discuţii nu se mai ţin deloc. Ani Karin ne spune că nici măcar să nu ne gândim să sărim peste meditaţii. Încalc regulile instant, ultima zi nu mă mai duc la nici o meditaţie, scriu, mă plimb prin grădină, stau la plajă, merg la bibliotecă, mă joc cu căţelul budist, ah, şi dorm. Nici Lyne, australianca venită cu cele două fiice ale sale - Amy şi Ruby, nu au nici un motiv pentru a lupta să atingă iluminarea aici şi acum. Pe deasupra, ne este groaznic de foame după ce venim de la masă; timp de 10 zile mâncăm numai dhal bhat, şi dacă la început era o experienţă, acum abia reuşim să ciugulim ceva. Ne promitem să mâncăm o friptură mare când ieşim de la mănăstire. Aiurea, n-am unde!

 

Penultima seară participăm la o ceremonie puja ţinută de regulă de călugări în cealaltă gompa, unde noi nu avem voie să intrăm: se stă pe mai multe rânduri paralele perpendiculare pe uşă, se bate în gong, se suflă în cimpoi, se recită mantre, se serveşte ceai, suc şi chiar biscuiţi (asta m-a surprins profund), iar a doua zi se ia de la capăt. Uneori călugării au dezbateri despre învăţăturile budiste în curtea mănăstirii: unul sau doi călugări stau jos cu picioarele încrucişate, restul călugărilor din grup stau în faţa lor în picioare şi le pun întrebări din învăţăturile lui Buddha, apoi pocnind din degete aşteaptă răspunsul; tratează, se contrazic, negociază, argumentează.

Ultimele două zile experimentăm meditaţia în mers: 15 minute mergem încet prin curtea mănăstirii după un traseu prestabilit, în timp ce ne concentrăm pe respiraţie, corelăm paşii cu respiraţia, apoi cu mintea gata focusată ajungem în gompa la meditaţia zilnică. Este interesant, exersez ritmul paşilor pe cel al respiraţiei şi invers, dar mă trezesc că după 5 minute le fac de la sine, paşii devin un reflex, iar mintea îmi poate zbura din nou cât vrea.

După ultima meditaţie în gompa, un tip are ideea de a face un cerc mare cu cei de acolo: ne ţinem de mâini, alergăm în cerc spre centru până când cercul se strânge, ne dăm o îmbrăţişare mare în timp ce aclamăm un "la revedere" universal. O îmbrăţişare de rămas bun şi cu cei cu care nu am avut timp să ne cunoştem. Un călugăr filmează impresionat. Totuşi, eu abia aştept să plec de la mănăstire: am aflat şi am învăţat ceva nou - practicarea Budismului nu mi se potriveşte. Iau de aici ce este bun pentru mine - anumite tipuri de meditaţie, iar curiozitatea şi scopul meu sunt atinse: am trăit într-o mănăstire budistă pentru 10 zile. Îl aştept pe Rishi, ghidul meu montan, să vină să mă ia de la mănăstire. Mâine este timpul să merg mai departe spre următoarea mea experienţă: trekking în Munţii Himalaya.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer