Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Poveştile Petrícicăi

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Visul de preamărire a lui Costea Zbanţ


Ioana Scoruş

16.10.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mai întâi s-a auzit un tunet teribil. Apoi au urmat nişte zgomote care nu semănau cu nici unele cunoscute. Imediat, cerul s-a luminat brusc, dintr-o sursă necunoscută. Văzduhul a fost spart de câteva acorduri care nu au ţinut mai mult de două zeci de secunde. Pe cer a apărut o lumină roşie urmată de alta foarte albă. La urmă, nişte oftături şi nişte „hmmm”-ăieli pe un soi de muzică ce numai muzică nu se putea numi măcar pentru faptul că în Petrícica niciodată nu se auzise aşa ceva. Toate astea se întâmplau în puterea nopţii, într-un august în care nimic de prin curţile oamenilor nu voise să se coacă. Într-un fel ciudat, zgomotele nu erau înghiţite, aşa cum se întâmpla de obicei, de largul mării, ci, din contră, erau mult amplificate, de fiecare om putea crede că nebunia de sunete se întâmpla în chiar curtea lui. Povestea nu a durat mai mult de 10 minute drept care oamenii au crezut că nu a fost vorba decât de un vis. Însă a doua noapte lucrurile s-au reluat cu o şi mai mare intensitate, numai că de data asta luminile colorate au fost mai multe, roşu, albastru, violet şi, lucrul cel mai ciudat, un alb spectral, ca de sfârşit de lume, plus muzica aceea bizară de bum-bum-uri, oftături şi „hmmm”-ăieli care părea să nu mai contenească. Nu se putea decela exact din ce direcţie veneau toate astea, luminile se vedeau pe tot cerul, indiferent în ce direcţie te-ai fi uitat şi se succedau cu o viteză de fulger în plină vară, ceea ce, într-o oarecare măsură, concorda cu realitatea, mai puţin culorile. La fel şi muzica, părea împrăştiată în întreg spaţiul şi nu era de mirare având în vedere viteza reală de propagare a sunetului prin aer.

Oamenilor le-a fost teamă să iasă noaptea din case dar toţi, fără excepţie, s-au gândit mai întâi la o navă extraterestră. Subiectul avea să fie discutat a doua zi încă de la prima oră în cârciuma satului care purta mândra denumire de „La cocoşul galic”, asta conform unei legende care circula prin sat din vremuri imemoriale şi care spunea că înainte de apariţia civilizaţiei Petrícica acolo, pe exact acele meleaguri trăise, muncise şi crease civilizaţia galică. Ţăranii nu aveau de ce să se îndoiască de legendă nu doar pentru că se spune că orice legendă conţine un sâmbure de adevăr, ci şi pentru că atunci când Toma Covrigel, fiul lui Covrig, îşi ridicase casa, la săpături scoase la iveală un colier din monede din fier mâncate de rugină şi o oală de lut spartă cu motive florale, plus un scut metalic şi o lance fără nici un fel de inscripţii, eveniment în urma căruia toţi ajunseră la concluzia că este suficient ca legenda să se verifice.

În dimineaţa aceea bărbaţii iar nu merseră la muncă şi femeile iar nu-şi hrăniră copiii şi animalele pentru că problemele comunităţii întotdeauna erau mai importante ca cele personale. Fiecare confirmă faptul că două nopţi la rând văzură lumini fulgerătoare de diferite culori şi auziră sunete ca de muzică pline de onomatopee nemaiauzite. Prin urmare nu putea fi vorba decât despre extratereştrii aşa că oamenii nu ştiau prea bine dacă să fie sau nu speriaţi dar ce era sigur era faptul că deja se simţeau mândri gândindu-se cum în toată lumea va apărea, prin ziare, fotografia satului având deasupra titrat, cu litere mari, numele Petrícica. Problema care apăru în acest moment era cum se vor fotografia drept care încercară diferite poziţii astfel încât să încapă în fotografie cât mai mulţi, lucru, de altfel, absolut imposibil. Şi ca nimeni să nu se supere, cineva propuse ca în fotografia viitoare să intre numai oamenii de seamă ai satului, lucru care multora nu le conveni pentru că fiecare se simţea important în felul lui. Ideea genială veni de la Brânză a lui Agamemnon care spuse că oricum se vor face o mulţime de poze aşa că se vor putea fotografia prin rotaţie, lucru care avu darul să-i liniştească şi împace cât de cât, până ce Stan realiză că important era şi locul unde avea să apară fotografia respectivă.
- De exemplu, mie mi-ar plăcea să apar într-un ziar din New York, spuse Stan, şi nu în unul din Budapesta.

Dându-şi seama că Stan are dreptate, lumea aproape că se luă la bătaie în încercarea de a-şi disputa locul apariţiei în viitoarele fotografii. Spre seară, o oarecare linişte se aşternuse, după ce fusese făcută o listă cu cine şi unde va apărea şi mai ales de câte ori. Astfel, Dovlecel, Bandito, Stan, Maria Luiza şi Maria Perdita aveau să apară nesmintit atât în fotografiile pentru spaţiul american, cât şi în cele pentru Franţa, Italia şi Mexic. Băşcuţă voia musai în fotografia pentru Israel, Găleată în cea pentru Cuba, Brânză a lui Agamemnon în cea pentru Grecia şi Consuela în cea pentru Spania, lucru pentru care erau dispuşi să renunţe la toate celelalte posibile eventualităţi. Nimeni nu observă, în tumultul şi forfota din ziua aceea, că singurul care nu era prezent la importanta întâlnire de la „La cocoşul galic” era Costea Zbanţ. Cu lista întocmită, fiecare plecă la casa lui şi în două zeci de minute nu se mai auziră zbieretele orătăniilor moarte de foame. Copiii nu zbierau, ei încă se jucau. Nimeni nu se mai miră când în puterea nopţii luminile şi muzicile iar îşi făcură apariţia aşa că se culcară liniştiţi, gândindu-se că a doua zi aveau să se îmbrace în ce avea mai bun fiecare pentru că sigur vestea se răspândise şi reporteri din toată lumea aveau să se înghesuie la porţile localităţii.

Numai că spre dimineaţă, când tuturor le era somnul mai dulce, o avalanşă de zgomote uriaşe strică somnul oamenilor care se repeziră la ferestre cu ochii lipiţi de somn. Luminile se învârteau pe tot cerul şi ce era mai ciudat era albul acela spectral care se rotea nebuneşte în picăţele aruncate pe bolta senină astfel că după numai trei minute aproape că ameţiseră încercând să urmărească fuga picăţelelor pe cer. Totul culmină tocmai când se crăpă de ziuă cu un bubuit neînchipuit, de-ai fi crezut că a venit războiul intergalactic. Apoi, în aburii diafani ai zorilor, se ridică spre cer un fum gros şi se aşternu o linişte de mormânt. Oamenii ieşiră speriaţi din case şi fiecare controlă preşul de la uşă, dar preşurile erau în regulă, cu faţa în sus. Luându-se după fum ajunseră în curtea lui Zbanţ pe care îl găsiră nebărbierit de trei zile şi în pragul disperării, înconjurat de o mulţime de fire, obiecte metalice ca nişte căşti de motociclist cu geamuri colorate şi un glob uriaş strălucitor făcut din sute de oglinjoare. După ce îi privi cu lacrimi în ochi vreme îndelungată, cu ultimele puteri spuse:
- Am vrut să dau discotecă-n sat, am vrut să fiu primul care aduce discoteca la Petrícica, dar s-a ales praful de visul meu.

Abia atunci, făcându-şi cruce, oamenii realizară că şi de visul lor se alesese praful şi că niciodată nu vor apărea în fotografiile din alte ţări, sub poza satului de sub titlul scris cu litere mari care anunţa apariţia extratereştrilor la Petrícica.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer