Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Bulionul (partea a II-a)


Carmen Botoşaru

17.10.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citeşte prima parte a povestirii Bulionul.


- Terciuleee, nu sări-n mine, că sar şi eu în tine! recitam eu, ca să treacă timpul mai repede şi să mai alung din plictiseala amestecatului în bulion, dar veselia îmi pierise şi mă simţeam la capătul puterilor, trăgeam, din când în când, cu urechea la chilomanul pe care îl făceau copiii şi jinduiam după joacă.

În stradă se auzea nea Costică pornind caii - diii, diii, diiia -, erau doi, murgi, cu coama şi coada negre, cu ochii umezi şi blânzi, înhămaţi la o căruţă veche - lumea îi zicea Costică Ciobanu', pentru că avea stână, unde strângea oile sătenilor şi se îngrijea de ele cât era cald afară, de primăvara devreme şi până toamna târziu, avea şi câţiva argaţi tineri, nişte copii încă, de-abia le dăduseră tuleiele, luaţi de la familiile nevoiaşe, care, neavând cu ce să hrănească atâtea guri, de cum creşteau un pic ţâncii, nu-i mai trimiteau la şcoală, aşa că rămâneau neştiutori de carte, ci îi dădeau la muncă, nea Costică îi ucenicise în ale oieritului şi îi punea la treabă de când crăpau zorii şi până se lăsa întunericul, şi erau, sărmanii, îmbrăcaţi în nişte jerpelituri jegoase şi puţind a oaie, slabi şi jigăriţi, iar nea Costică le zicea: Las' că vă-ngrăşaţi la iarnă, când n-o-ţi avea altă grijă decât să băgaţi în voi şi să staţi lângă sobă! Hai, la treabă cu voi, să nu vă văd că staţi degeaba! Argaţii se temeau de nea Costică şi îl ţineau de chitros, se ştia că era zgârcit şi că, deşi avea ceva avere, iar copii nu avea, că nevastă-sa era stearpă, umbla îmbrăcat cu nişte salopete vechi de nu li se mai cunoştea culoarea, căruţa nu se gândea să şi-o mai înnoiască, chit că arăta ca o droagă, iar argaţilor nu le plătea nici o simbrie, ci doar le dădea să mănânce şi le făcuse loc de dormit într-o colibă, la stână, pe nişte laviţe tari, fără saltele, dar el zicea că mare bine le face că îi ţine pe cârca lui şi că ce norocoşi sunt, că uite, chiar dacă sunt vai de mama lor, tot s-a ales ceva de ei, că la barza chioară îi face Dumnezeu cuib.

Câteodată, nea Costică umplea căruţa cu toţi copiii care ne nimeream să ne jucăm în uliţă - Hai, copchii, suiţi-vă-ţi iute, nu mă mai ţineţi în loc, că am treabă şi acu' te trezeşti că apune soarele! - şi ne plimba până la colţul străzii, hurducăindu-ne straşnic prin toate hârtoapele, iar noi râdeam în gura mare, ne îmbrânceam unii pe alţii, ţipam şi noi la caii care-şi fluturau coamele, fluieram şi chiuiam, fiecare în legea lui. La colţ coboram, de voie-de nevoie, şi-o luam înapoi spre casă, întrecându-ne la alergat. Nea Costică îşi vedea de drum, mergea la stână să mulgă oile şi să ia laptele, în nişte bidoane mari, din aluminiu, să-l aducă în sat oamenilor care aveau oile date la cioban.

Avea şi tataia Bujor oi, nu ştiam câte, poate zece, douăzeci, poate mai multe, iarna le ţinea în fundul curţii, în saivanul împrejmuit cu ţarc -eu mă miram când le vedeam cum ling bolovani mari de sare-, iar vara, din laptele pe care îl lua o dată la săptămână, făcea brânză, care ieşea tare ca piatra pentru că îi punea şi cheag - îl păstra în beci, la răcoare şi întuneric -, iar apoi o aşeza la saramură, rânduri-rânduri, în putini, pentru iarnă. Pieile de miel le argăsea, apoi le ducea la cojocar, care făcea din ele iupe şi bunde călduroase sau căciuli brumării şi negre. Lâna era plină de ţărână şi ciulini - oile erau tunse la începutul verii şi mi se păreau tare caraghioase, aşa chele cum ieşeau din foarfecele ciobanului -, trebuia întâi spălată la gârlă, frecată zdravăn între podurile palmelor, limpezită şi pusă la uscat, apoi scărmănată, după care o parte, cam jumătate, rămânea în saci, pentru umplut plăpumi şi perne, şi cealaltă parte era toarsă cu fuiorul, făcută sculuri, apoi gheme şi iarna, la gura sobei, mamaia Anica lucra din firele mai groase sau mai subţiri, albe-gălbui sau gri, ilice şi flanere, şosete şi buşi, fulare şi mănuşi cu un deget sau răsucea lâna pe suveici şi ţesea la război cuverturi simple sau cu vergeaua, nici nu avea altceva de făcut, când afară hăuia vântul aspru de Bărăgan, iar zăpada cădea bogată, acoperind satul şi ţinându-i pe oameni în case, la hibernat. După ce ningea zile în şir, tataia Bujor, cu o lopată mare, din lemn, făcea poteci până la grajduri şi cotineţe, ca să poată să le dea de mâncare animalelor, până la fântâna din curte - găleata era din tablă argintie, legată cu un lanţ gros şi luuung-lung, că fântâna era foarte adâncă, şi cu o cumpănă care scârţâia ori de câte ori scotea apă -, până la magazia cu lemne şi cărbuni şi până la poartă, iar restul de zăpadă rămânea, înaltă, de-o parte şi de alta a cărării, până venea soarele şi o topea. Cum se îndrepta un pic vremea, ieşeam din case, la săniuş sau la făcut oameni de zăpadă -rostogoleam câte un bulgăre, până ajungea să fie uriaş, apoi încă unul, mai mic, şi încă unul şi mai mic, care era capul, îi puneam o oală spartă drept pălărie şi îi înfigeam o mătură în bolovanul de la mijloc, nasul era din morcov, iar ochii şi nasturii erau din cărbuni. Omul de zăpadă îl aşezam întotdeauna în faţa ferestrei odăii în care dormeam şi, în fiecare dimineaţă, primul gând era să văd dacă omul mai era sau s-a topit. Când soarele începea să aibă putere, omul începea să se sluţească, se lăsa şui, pe-o parte şi, unul câte unul, nasturii îi cădeau, nasul la fel, pălăria îi venea din ce în ce mai strâmb, până nu mai rămânea din el decât un cocoloş de zăpadă care nu mai semăna a nimic.

Vacanţa de iarnă zbura iute, nici nu ne dumiream când a trecut, doar câteodată se întâmpla, când era viforniţă, să se oprească şcolile, atunci era mare bucurie şi seara, în faţa televizorului, după 1001 de seri cu Mihaela, aşteptam Telejurnalul cu sufletul la gură, ca să auzim dacă mai stăm acasă şi cât timp. În serile senine, după ce ningea, cerul era uimitor - nu am mai văzut niciodată, nici înainte şi nici după aceea, nicăieri, asemenea puzderie de stele, doar prin poveşti mai auzisem să existe un astfel de cer -, eu eram mică precum un pitic, cineva mă ţinea de mână, mergeam pe mijlocul uliţei, nu ştiu de unde veneam aşa târziu, pe întuneric, iar eu priveam în sus şi mi se părea ameţitoare bolta...

Dar ce aşteptate erau vacanţele de vară, şi pentru că erau mai lungi, şi pentru că era cald şi puteam să facem o grămadă de lucruri, să mergem la gârlă şi să ne scăldăm în apa limpede, să ne jucăm cu păpuşile - cărora le făceam rochiţe din cârpe aduse de mamaia Anica de la Coana Mare, croitoreasa satului, sau le pregăteam mâncare, ciorbă din gândaci de Colorado, pe care îi adunam din tarlaua de cartofi -, sub nucul din curte, unde aşterneam preşuri şi întindeam tot felul de jucării, din care încropeam o gospodărie mică, aşa cum văzusem că aveau părinţii sau bunicii noştri, doar că a noastră era de jucărie, ori ne alergam la leapşa sau la atinsa - când oboseam prea tare, ziceam padă voie sau piua şi încremeneam în loc - ne jucam de-a v-aţi-ascunselea, baba-oarba, ţările, şotronul şi câte şi mai câte, ne căţăram în duzi sau în zarzărul de la poartă, făceam plajă printre rândurile de viţă de vie sau fugeam pe câmp şi adunam braţe de maci din lanurile înalte de grâu verde, ne plimbam cu şareta veterinarului - care venea să facă injecţii la găini şi la porci - până la şosea, ne cumpăram îngheţată de la vânzătorul ambulant, aproape în fiecare zi, venea în sat după-amiaza şi trecea cu căruţa încet, pe mijlocul drumului, strigând: Îngheţată, îngheţată, a sosit îngheţataaa..., iar noi alergam într-un suflet şi pe un leu primeam un cornet scurt de napolitană subţire, în care era un boţ de îngheţată gălbuie, roz sau vernil, care se topea repede, ni se scurgea pe mâini, până spre coate, cât ai zice peşte. Sau făceam şi noi treabă, după puterile noastre, ne plăcea mai ales să mergem la brutărie, să luăm pâine, era o pâine rotundă şi mare ca o roată de căruţă, rumenită bine, miezul era îndesat, iar coaja era groasă, ne plăcea când mamaia Anica ne tăia din pâine felii groase de un deget, le stropea cu apă şi pe deasupra presăra zahăr mult, nouă ni se părea că sunt cele mai gustoase prăjituri din lume.


- Terciuleee, nu sări-n mine, că sar şi eu în tine! ameninţam eu fiertura, încercând să uit de zăduful jarului şi de urât. Focul nu mai ardea, dar dogoarea era stăruitoare, jarul avea putere încă şi bătea în fundul ceaunului, aşa că mamaia Anica îmi spusese să mai amestec, să nu care cumva să las făcăleţul din mână, că stricăm bunătate de bulion taman acum, când e să fie gata. Eu mă sileam să mai găsesc putere în mine, că ştiam că era aproape terminată treaba şi că urma să scap curând de corvoadă. După ce se domolea flacăra, bulionul mai stătea aşa, pe jar, preţ de câteva clocote, după care mamaia Anica arunca o găleată de apă peste jarul care sfârâia, acoperea ceaunul cu un capac uriaş şi lăsa bulionul să se răcească, până a doua zi de dimineaţă, când îl puneam amândouă - prin pâlnie, în care împingeam grosimea care nu voia să curgă altfel, cu un beţişor subţire - în sticle de un kilogram, pe care mamaia Anica le fierbea apoi, tot pe pirostrii şi tot la foc de ciocani şi coceni, într-o oală mare-mare, în care încăpeau mai mult de zece sticle deodată. După ce aşeza sticlele de bulion pe raft, în beci, în săptămâna următoare mamaia Anica făcea săpunul, care, tot aşa, îi lua o zi întreagă de muncă.

La sfârşitul lui august se făcea clacă pentru înşiratul tutunului, mergeam cu toţii la câmp - femei, bărbaţi, copii - şi adunam tutunul, fiecare după puteri, frunze mari, verzi, care erau aduse acasă şi trântite în şopron, iar apoi, câteva zile, pe preşuri întinse la umbră, femeile stăteau jos şi înşirau, ca mărgelele pe aţă, frunzele de tutun, una câte una, şiraguri-şiraguri, care erau pe urmă întinse pe gard şi lăsate la soare să se usuce, iar în dreptul lor mirosea, ameţitor, a tabac. Tataia Bujor nu fumase niciodată, dar Mitică, bărbatul Radei, fuma mult, ţigări Mărăşeşti, fără filtru, câte un pachet pe zi, adică un leu şi cinşpe bani, încă de când avea doişpe-treişpe ani, după cum povestea chiar el, aşa că încerca tot el şi tutunul nostru, ca să vadă când era gata, uscat, să fie strâns de pe gard şi dat la stat. Mai întâi îl sfărâma între buricele degetelor, îl mărunţea aproape ca pe nisip, apoi îl înfăşura, strâns, în hârtie de ziar pe care o lipea cu scuipat, iar când dădea foc ţigării, se făcea mai întâi o vâlvătaie mare la capăt, dar care se stingea imediat şi rămânea doar tutunul arzând molcom, sfârâind încet ori de câte ori Mitică trăgea adânc din ţigară, şi mirosind iute-aromat.

Îmi plăcea să o ajut pe mamaia Anica în gospodărie, iar în zilele cu treabă multă, seara, frântă de oboseală, adormeam devreme, pe loc, buştean. În ziua în care o ajutasem pe mamaia Anica să facă bulionul, tot aşa, adormisem odată cu găinile, de cum pusesem capul pe pernă şi, în scurt timp, se făcea că aveam pe mine fuste multe, înfoiate, una peste alta, lungi şi creţe, de urechi îmi atârnau cercei uriaşi, rotunzi, eram îmbrobodită cu o basma roşie, înflorată şi cu ciucuri bogaţi, înnodată la spate şi lăsată mult pe frunte, acoperindu-mi sprâncenele; în cozile lungi până la brâu, groase şi negre-lucioase aveam împletiţi bănuţi de aur, la gât aveam o salbă, tot din bănuţi de aur, aşezaţi pe trei rânduri, simţeam răceala ei pe pielea înfierbântată de foc, iar dinţii, şi sus, şi jos, îi aveam tot din aur. Eram ţigancă vrăjitoare, stăteam turceşte, chiar pe pământ, şi îmi răsfiram degetele şi mişcam palmele în cercuri deasupra unui ceaun, aflat la foc, pe pirostrii, cu fiertură clocotind mânioasă şi pe care eu o îmblânzeam, rostind tărăgănat şi misterios, cu voce groasă, aproape şoptită:
- Terciuleee, nu sări-n mine, că sar şi eu în tine!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer