Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Epistola (partea I-a)


Carmen Botoşaru

24.10.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
De acolo, de unde stătea, pe canapeaua din bucătărie adică, vedea foarte bine uşa de la intrare: era încuiată, vizorul era acoperit, lanţul era pus. Din cameră se auzea cântând Carlos Gardel, the King of Argentine Tango; din când în când desluşea cuvinte, printre multe altele neînţelese: corazon, mano a mano, vida amarga.

Dintr-o dată îşi dădu seama că asta era şi atitudinea ei faţă de tot ce se afla dincolo de uşă. Se simţea de parcă fugise sălbatică din calea oamenilor, se zăvorâse într-un interior secret şi pusese între ea şi restul lumii o uşă pe care nu mai intra demult nimeni.

Când totuşi se întâmpla ca ea să îşi dorească să intre cineva, deşi spunea cu amabilitate şi bucurie "intră, te rog, vreau să intri", uşa rămânea dată de perete pentru un timp; însă mereu (mai devreme sau mai târziu se dovedea asta) era degeaba; refuzul o paraliza treptat şi într-un târziu era nevoită să îl recunoască, să îl accepte, să îl consume ca să îşi regenereze forţele şi, mai ales, speranţele; atunci se târa în gând să închidă uşa, de obicei trântind-o şi fiind sigură, ba nu, aproape sigură, că era ultima oară când face asta. Câteodată, după o asemenea dezamăgire, plângea mocnit, până târziu în noapte, când sfârşea totuşi biruită de somn; alteori, rămânea încremenită, incapabilă să mai vrea ceva şi stătea aşa, cu privirea pierdută în depărtare, fixând un punct fără semnificaţie. De unde lipsa asta de curaj şi abandonul fără lupta? Se tot gândise, analizase, căutase explicaţii şi şi-ar fi dorit cum nu îşi dorea nimic altceva să descopere şi soluţia; cotrobăise prin cotloanele amintirilor, întorsese lucrurile şi pe o parte şi pe alta, derulase în minte întâmplări de altădată şi resuscitase pentru câteva clipe sentimente trecute, chemase în gând personaje de tot felul din viaţa ei trecută şi prezentă, retrăise imaginar bucuriile şi dezamăgirile, realizările şi insuccesele. Rezultatul era doar o rezolvare artificială, o soluţie falsă care nu o ajuta prea mult: reuşise doar să dea impresia celor din jur că, în ceea ce-o privea, totul era întotdeauna în regulă; nu lăsa să se bănuiască mai nimic din nesiguranţele şi frământările ei, o aparenţă bine întreţinută, perfecţionată permanent, dar cu efecte atât de rele pentru ea, ştia asta.

De câtva timp observase că singurul lucru care o mai liniştea era să facă o baie fierbinte. Se gândi că asta ar trebui să facă şi acum. Aşa că se îndreptă spre uşa de la baie, dar, în drum, zări, peste teancul de ziare şi reviste adunate în ultima vreme, cartea pe care el i-o dăduse să o citească. El îi dădea mereu cărţi, pe care ea le citea ca o şcolăriţă sârguincioasă; o bucura tot ce venea de la el şi îi plăcea să îl audă vorbind despre orice. Avea o voce superbă. Dar şi tăceri superbe.

Răsfoi în treacăt cartea, fără să vadă cuvinte, zăbovi asupra ei doar gândindu-se la mâinile lui care au atins fiecare pagină; la ochii negri şi adânci, care au alunecat peste rânduri; la sprâncenele lui, atât de frumos şi ferm conturate, la zâmbetul nesigur, la obiceiul lui de a lăsa capul pe-o parte când trăgea din ţigară. Îşi aminti primele întâlniri. Cum s-au cunoscut, câte au vorbit, cât au râs, cum au băut bere neagră şi au fumat. Fumase şi ea câteva ţigări, vreo cinci chiar, deşi se lăsase de fumat de câţiva ani.

Într-o zi, maică-sa, venită în vizită, o pusese să facă sarmale. Ea gătea rar, nu prea îi plăcea. Când se măritase avea 21 de ani. Era studentă, tocmai terminase anul întâi. Nu ştia să facă mâncare, ghicea reţetele, şi poate de-aia nu îi ieşeau prea gustoase mâncărurile. Soră-sa, care era neîntrecută în ale bucătărelii şi toată lumea o lăuda pentru asta, îi spusese: "Eu nu ştiu cum reuşeşti tu să faci ciorbele astea aşa de limpezi şi de nelegate."

Maică-sa nu o pusese să gătească. Nici nu prea avusese când: liceul îl făcuse în alt oraş şi stătuse la gazdă; la mai multe gazde. Anii aceia, printre atâţia oameni necunoscuţi, într-un loc atât de nou, nu fuseseră deloc uşori. Trecuseră douăzeci de ani de când dăduse examenul la liceu. Douăzeci de ani... Cum? Când?

Îşi amintea exact cele trei probe de teoria muzicii: teorie pură, solfegiu şi dictat. Şi patru probe pentru instrument: game, studii, recital (sonată şi concert) şi citire la prima vedere. Tot aşa precis ştia şi cu ce era îmbrăcată într-una din zile, când bântuia prin curtea multrâvnitului liceu, tot citind la afişele numeroase, lipite pe geamurile clădirii a cărei uşă era încuiată pentru candidaţi şi însoţitorii acestora, chipurile să nu se facă aranjamente pentru examen; avea o fustă maro, în patru clini, bluză galbenă cu năsturei maro, cu dungi tot maro la capătul mânecilor. La examen, toate fetele erau îmbrăcate în bluză albă - a ei avea şi jabou, cu fundiţă neagră - şi fustă neagră - a ei era cloş, de catifea, şi o avea de la sora mai mare.

Dacă nu intra la muzică - aşa spunea toată lumea: "dai la muzică?" -, era pregătită să vină repede-repede acasă şi să dea examen la mate-fizică, cel mai tare liceu, la vremea aia, din urbea natală. Citise şi învăţase întotdeauna la literatură, care îi şi plăcuse mult, la fel ca şi gramatica - logică şi uşoară - şi matematica - unde profu' îi zicea mereu că: "Poţi mai mult!"; nu era sclipitoare, dar se străduia mai mult decât colegii de clasă, care erau, majoritatea, copii de ştabi.

Dar avusese... noroc? Intrase la liceu şi se întorsese victorioasă şi fericită acasă; urma o luuuuungă şi binemeritată vacanţă. Oraşul în care era liceul i se păruse o metropolă, de-a dreptul. Ce de străăăăzi, multe şi ramificate, bune să te rătăceşti oricând; ce de clădiiiiiri înalte şi vechi; ce magazin maaaaaaare-mare în centru; ce ceainării - unde se îndrăgostise de minunata prăjitură Marchiză -, ce filarmonică, ce teatre, ce universitate, ce bulevarde largi, ce de lume, ce necunoscut totul, ce magic, ce fericire....

Fiind aşa o distanţă mare, mergea acasă numai în vacanţele de iarnă, primăvară şi vară. Nici nu a prea avut ea timp să se dumirească în tot acest vârtej de noutăţi, că primul an trecuse deja şi urma să treacă într-a zecea, an foarte greu - aşa părea atunci -, pentru că venea treapta a doua, cu un examen care urma să îi trieze şi să rămână doar jumătate din câţi erau în clasă.

Dar vara aia de vacanţă.... Rămăsese o vară mereu vie în amintirea ei! Acasă era o atmosferă tristă, tristă. Îl găsise pe taică-său bolnav. Maică-sa plângea toată ziua, pe furiş. Ei nu i-a explicat nimeni nimic. Într-un final, când nu mai contenea Salvarea să tot vină la poartă şi când, până la urmă, taică-său fusese dus la spital la capitală, a înţeles singură ce se petrecea. Au fost mai multe drumuri la spital, îşi amintea exact unul din ele, când mersese cu soră-sa, cu trenul; îşi amintea salonul de spital, lung, cu paturi multe şi o chiuvetă mică lângă uşă, aerul încărcat de tot felul de mirosuri amestecate, apăsarea suferinţei care stăpânea întreaga încăpere, pijamalele în dungi pe care le purta taică-său, chipul lui transfigurat, îmbătrânit brusc de dureri, insomnii, temeri. Când plecaseră de la spital, ea şi soră-sa, aşteptând autobuzul să meargă la gară ca să ia trenul înapoi spre casă, văzuseră în geamul unui chioşc nişte pacheţele mici, lunguieţe, argintii, pe care scria ceva cu roşu, în chinezeşte. Curioasă, soră-sa cumpărase unul şi, când îl desfăcuse, izbucnise în râs şi îl aruncase la un coş de gunoi. Îi spusese şi ei, era un prezervativ, dar ea nu prea înţelegea ce e aia, bănuia oarecum, dar habar nu avea cum arăta şi la ce trebuia exact.

Totul se derulase destul de repede. Cancer pulmonar. Metastază craniană. O operaţie la cap, disperată şi fără şanse, făcută de un profesor celebru; mai mult un experiment, credea ea acum, după atâţia ani. Un experiment care costase toate economiile făcute în ultimii ani.

Venise 15 septembrie. Trebuia să plece la liceu. A plecat. Vorbea cu maică-sa la telefon. Dar nu îi spunea mare lucru. Însă ea ştia ce urma să se petreacă. Asculta în fiecare seară Concertul în re major pentru vioară de Brahms şi uvertura la opera Tannhäuser de Wagner. Altceva nimic, doar Brahms şi Wagner, obsesiv. În timp, după mulţi ani, rămăseseră ca madelainele proustiene şi, de câte ori le auzea, îi evocau acea toamna caldă şi infinit tristă. Asculta muzică la un pick-up mic şi vechi, aşezat lângă pat, la îndemână. Plângea înfundat, să nu o audă careva.

Într-o sâmbătă, era 8 octombrie, şi-a luat inima în dinţi şi a plecat de capul ei. Cu acceleratul până în capitală, cu alt accelerat până în localitatea de legătură, apoi cu personalul până acasă. Pe 10 octombrie a murit taică-său.

Nu şi-a explicat niciodată cum avusese acel impuls să plece acasă. Ce presimţire o împinsese? Îl apucase în viaţă; o luase de mână şi îi rostise cu greu numele, înţelegând că ea venise şi că era acolo, lângă el; fusese ca un rămas-bun; apoi agonia ultimelor clipe. Îl auzise, din camera alăturată, cum îşi dăduse ultima suflare.

Nici nu şi-a dat seama bine ce se întâmpla. Ştia doar că, într-una din cele trei zile de priveghi, când era destul de multă lume în cameră, a râs. Dar nu îşi mai amintea cine era acolo, numai de o singură persoană îşi amintea clar, dar care, culmea!, nu avea nici o relevanţă pentru existenţa ei, era o vecină oarecare, de pe strada pe care locuia şi pe care o reţinuse poate pentru că îi atrăsese atenţia faptul că, deasupra buzei, avea un puf colorat închis, ca o mustăcioară moale şi nesigură de adolescent şi lucrul ăsta i se păruse ciudat la o femeie. Nu ştia ce s-a mai întâmplat atunci când ea râsese sau dacă se întâmplase ceva, dacă cineva o văzuse sau o auzise, dacă povestise mai departe altora, cu milă, cu bunăvoinţă sau cu răutate. Chiar şi după mult timp, de câte ori îşi aducea aminte de imaginea asta a ei, râzând de una singură din senin, fără vreun motiv, când taică-său era în camera de alături, în sicriu, îi era ruşine.

Îi rămăseseră clare în faţa ochilor, poate pentru toată viaţa de acum înainte, plecarea spre cimitir, cortegiul pe străzi, claxoanele şi farurile aprinse, mărunţişul aruncat la intersecţii, despărţirea, dâmbul de pământ galben şi cleios, ploaia măruntă la întoarcerea spre casă, mâncarea fadă de varză fiartă, fără carne, pe care o hăpăise aproape nemestecată, după trei zile de nemâncare.
După vreo săptămână se întorsese, tot singură, la liceu.
va urma


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer