Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Epistola (partea a II-a)


Carmen Botoşaru

31.10.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citeşte prima parte a povestirii Epistola.

Tot plecată fiind de acasă, mai întâi la liceu, apoi la facultate, nu avusese când să se mai ucenicească pe lângă maică-sa în treburile casnice. O ajuta doar, câteodată, fără să fie prea îndemânatică totuşi, la înfăşurat sarmalele, la tocatul legumelor; în Ajunul Crăciunului, stătea lângă sobă şi toca legumele şi carnea pentru salata de boeuf sau înfăşura sarmalele după ce maică-sa pregătise compoziţia; o amuzase mereu faptul că, atunci când punea sarmalele în cratiţă, pentru fiert, maică-sa le număra. "De ce numeri, mamă, sarmalele?" o întrebase. "Mmmm... nu ştiu de ce, aşa e bine, aşa făcea şi mama mea, de la ea ştiu..."

Acum stătea în bucătărie, era cald şi bine, învârtea carnea în foaia de varză opărită şi se gândea la el, zâmbind fără să îşi dea seama. Nu prea vorbise cu el despre mâncare; nu avuseseră timp de asta; sau aşa i se părea ei. Erau atâtea multe alte lucruri pe care le aveau de spus şi de făcut... În plus, le plăcea mult şi să tacă. Ei, mai ales. Uneori stăteau lungiţi în pat, încolăciţi, tăcând. Şi îi mai plăcea să-l privească; tot tăcând.

Gândindu-se întruna la el, se hotărâse brusc să îi spună şi lui, în glumă, cât de gospodină a devenit instantaneu. L-a întrebat dacă vrea să îi oprească sarmale pentru când se vor vedea, iar el i-a răspuns că da, vrea, vrea orice e făcut de ea. Ei îi plăcuse mult răspunsul ăsta şi, deşi o banalitate poate, o tulburase şi o făcuse să simtă altfel decât până atunci. Se mirase şi se speriase puţin, dar parcă era şi o bucurie nouă, pe care nu o cunoscuse decât poate demult şi o uitase.
***

Nu ştia să îşi exprime sentimentele; sau nu avea curaj. Orice astfel de situaţie o punea în mari încurcături. Uneori simţea că trebuie să vorbească, dar limba îi rămânea proptită de cerul gurii, maxilarele i se încleştau dureros. Încremenea aşa. Era, probabil, o deprindere foarte veche, de când maică-sa îi spunea întruna, repezit şi pe ton aprins: "Să nu-ţi aud gura!" O spunea de-atâtea ori că nici nu mai avea răbdare să articuleze cuvintele cum trebuia, aşa că ieşea un fel de "s'n'ţau gu'a". Şi gura ei nu se auzea; tăcea, închizând în ea cuvinte, cu sentimente cu tot. Poate că mult mai de folos i-ar fi fost ca maică-sa să o educe să nu mai simtă: "Să nu te mai prind că simţi!". Da, ar fi fost mult mai bine, iar acum i-ar fi fost mult mai uşor, cu siguranţă.

Totuşi, era derutant că, după atâta instrucţie în urma căreia trebuise să înveţe să tacă, tot maică-sa o smucea de umeri, altădată, ţipând la ea: "Vorbeşte!!! Deschide gura aia şi zi!!!". Aşa încât nu mai ştia când trebuia să tacă şi când să vorbească.

Dar nu îşi bătea nimeni capul cu ea. Era uşor de ignorat de către toţi; era un copil urâţel, tăcut şi nepretenţios, o fetiţă pipernicită şi fără culoare, fără vreo dulceaţă în făptură, mereu cu un aer serios şi care nu venea bine vârstei ei, aşa că nu o vedea nimeni. Nici îmbrăcămintea nu o făcea vizibilă, hainele erau întotdeauna ieftine, din materiale proaste şi în culori terne; nu purtase niciodată, în copilărie, roz, galben, roşu, portocaliu. Nici nu i se cumpăraseră lucruri pentru că erau frumoase şi voia maică-sa să o gătească, ci pentru că îi erau necesare.

Profesorul de vioară o botezase Mutulică; odată, printr-a cincea sau a şasea, o certase că nu studiase la vioară şi o tot întreba, insistent: "De ce n-ai studiat la vioară?"; ea tăcea, furioasă dar timidă, şi se tot trăgea câte un pas înapoi, pe măsură ce profesorul înainta ameninţător, mai în glumă mai în serios, către ea, repetând întrebarea: "Mutulică, de ce n-ai studiat la vioară?" Încolţită, aproape prinsă într-un ungher al clasei, spusese răstit, ca să scape: "De-aia!" Ceea ce păruse o obrăznicie, fusese de fapt un fel disperat de a se apăra; dar numai ea ştiuse asta.

Ura şi iubea vioara. O ura pentru că o făcea să se simtă neputincioasă; până târziu, când a dat la Conservator şi nu a luat examenul, s-a simţit aşa. Studia când foarte mult, ore întregi, chiar şi câte şase-şapte într-o zi, când puţin, când nu avea chef sau era prea obosită; dar probabil că îi lipsea totuşi talentul; deşi profesorul de vioară o îndemna "să dea mai departe", spunându-i ei şi spunându-le şi părinţilor că e sensibilă şi talentată, că are o fire artistică şi că ar fi păcat să abandoneze muzica. O iubea pentru că o făcea să se simtă altfel decât restul lumii. Era felul ei de a vorbi, de a spune totuşi ceva. Într-o vreme.

Dar chiar şi acum, uneori, rar, o apuca cheful să cânte. Mai întâi îşi tăia unghiile scurt, aproape din carne, şi apoi lua vioara, se chinuia o grămadă de timp să o acordeze, după care cânta din memorie Bach.

***

În frigider mai erau două beri, la cutie. Le adusese el şi rămăseseră nebăute. În seara în care citiseră poeziile lui Sorescu şi râseseră în gura mare de combilizonul lui Sandu Sfoiag şi de muierea-i Gligorina, de blestemele Bălii. Şi de alţii, de toţi din Lilieci.

Desfăcu o bere. Păcănitul trezi pisoiul, pe Moşu, care, rotund, dormea pe canapea. Îşi aprinse şi o ţigară, mai mult de dragul fumului albăstrui care îi amintea de el şi de seara de poezie.

Cum s-a putut întâmpla asta? Dar de fapt ce s-a întâmplat? Ieri-alaltăieri erau împreună, dorindu-se, îmbrăţişându-se, iar acum ea era aici, singură, doar cu amintirea lui, ştiind, fără să-i fi spus nimeni, că nu o să-l mai vadă niciodată. Niciodată... o speria cuvântul ăsta.

După atâta timp - îi era frică să numere anii - în care nu simţise iubirea, într-o dimineaţă se sculase cu certitudinea... mmm... cu certitudinea?... da, nu trebuia să îi lipsească curajul să recunoască: cu certitudinea că iubeşte. A ştiut pentru câteva momente că bucuria asta care îi trezise simţurile în zori de zi trebuia să fie fericirea. Şi-a spus în sinea ei că nu trebuia să tacă, era unul din momentele acelea de smuceală, în care trebuia să aibă curaj şi să asculte de îndemn: "Vorbeşte!!! Deschide gura aia şi zi!!!"

Aşa că deschise gura şi zise timid, dar cu speranţă: "Cred că încep să te iubesc."

Nu primise nici un răspuns.

Ceasurile trecuseră, greu, din ce în ce mai greu, se făcuse aproape seară. Din bucuria de dimineaţă nu mai rămăsese nimic. Nici pe chipul ei, pe care îl simţea acum îmbătrânit şi obosit, nici în inima ei, care, nu ştia de ce, bătea ciudat, când încet-încet, potolit-molcom, când tare de parcă ar fi fost cuprinsă de o emoţie mare. Era parcă o durere, aproape fizică, pe care încerca să o ia în râs. Îşi spunea că prea mult şi-a dorit iubirea şi că de-aia, poate, i se păruse dimineaţă că o trăieşte, în sfârşit. I s-o fi părut... I s-o fi părut?

De trei ani era despărţită de soţul ei. De ce îi veniseră în minte, tocmai acum, lucrurile astea? Cum începuse şi când înstrăinarea lor? Nu divorţaseră, dar asta era doar amânarea unei formalităţi. Îl iubise la început, înainte de a se mărita cu el. Pe urmă, crezuse că îl iubeşte, dar îl descoperise în scurt timp altfel decât cum îl ştia sau credea ea că îl ştie.

Sufletul ei renunţase să mai spere la iubire. După despărţire însă, i se trezise parcă pofta de o iubire ca în filme, cum îi plăcea ei să spună. Dar nu se prea gândea la asta.

***

Acum însă era altceva... Ştia foarte bine, nu avea nevoie de argumente, nu se înşela, nu se îndoia, simţea... Şi tocmai acum, când, în sfârşit, parcă începuse pentru prima dată să respire, adânc şi cu nesaţ, tocmai acum, presimţirea asta apăsătoare, sumbră, aşteptarea asta grea, îngrijorarea asta surdă. Nu mai putea nici să citească. Începuse mai multe cărţi, câteva erau de la el, dar orice ar fi citit, de-abia desluşea sensurile; cuvintele erau parcă undeva departe de înţelegerea ei. Iar în faţa ochilor şi a gândurilor stătea el; mereu el, privind-o tăcut.

La fel, când mergea cu tramvaiul, se uita pe geam fără să vadă pe unde trecea şi ce se întâmpla afară, pentru că în minte i se rostogoleau de-a valma gânduri şi, când şi când, simţea o durere în piept, ori o emoţie îi străpungea stomacul. Atunci închidea ochii şi încerca să se liniştească spunându-şi că avea să treacă şi asta. Cum au trecut multe peste ea. Cum treceau multe peste ei toţi, cei din jurul ei. Şi chiar dacă părea singură, ori se simţea mai mereu aşa, nu era; fiecare suflare de-acolo, de lângă ea, sau de oriunde din lumea asta, avea istoria sa, cu de toate, bune, rele, veselii, necazuri sau zvâcniri de fericire.

Toţi aveau o istorie... A ei începuse într-un orăşel pierdut în câmpie, cu destul de mult timp în urmă ca să se poată spune azi despre ea că trecuse, deja?, de prima tinereţe.

Oraşul ei natal era mic-mic, prăpădit, sărăcăcios, necunoscut, cu un nume ciudat. Vara erau călduri înăbuşitoare şi mult-mult praf; mai ales că străzile erau, cele mai multe, neasfaltate. Iarna era zăpadă multă şi băteau vânturi tăioase de-ţi străpungeau oasele şi puternice de adunau troiene imense, mai ales pe lângă stâlpi şi garduri, de nu mai puteai înainta, decât încovoiat şi vârându-te în zăpadă până la genunchi. Uneori se întrerupeau şi şcolile de-atâta viforniţă sau ger şi ce se mai bucurau, ei, copiii...

Dacă o luai de la un cap la altul al oraşului, la picior, într-o oră te duceai şi te întorceai. Capetele erau gara şi podul. Oamenii chiar aşa ziceau: "Mă duc pân' la pod", asta însemnând celălalt capăt al târgului. Când era ea copilă, de-o parte şi de alta a bulevardului, singura stradă importantă, erau magazine joase şi umede, întunecoase, unele din ele aveau podeaua dată cu petrosin sau aşa ceva, că era maro-negricioasă şi mirosea greu. Ei îi plăcea; şi acum îi plăceau mirosurile astea înecăcioase, ciudate, de motorină, benzină, acetonă.

Magazinele erau băgate unele în altele, pe afară nici nu ştiai unde se termina unul şi începea celălalt. Doar în centrul cel nou începuseră, încet-încet, să apară clădiri care se voiau moderne, construite parcă peste noapte; toate erau la fel, cenuşii şi colţuroase, fără nimic special în arhitectura lor, fără nimic care să le distingă una de cealaltă. Blocuri de locuinţe - cutii de chibrituri, cum le ziceau localnicii - cu magazine la parter. Totuşi, unele din ele adăposteau lucruri atrăgătoare pentru ochiul ei de copil; misterios şi ispititor era Select-ul, cu tot felul de pânzeturi colorate, strălucitoare ori mate, aspre ori diafane, aşezate frumos, într-o ordine perfectă. Dintre magazinele vechi, îi plăcea mult Antilopa, în care puteai să intri şi să şezi pe scaune moi, îmbrăcate în catifea kaki, cu ape. Înăuntru, vitrinele erau numeroase şi cu tot felul de pantofi şi sandale, toate mărimile, modelele, culorile. Ea mergea cu maică-sa, care alegea încălţări pentru amândouă; pe ea nu o întreba dacă îi plăceau sau nu; dar nici ea nu zicea nimic, nici că da, nici că ba. În sinea ei şi în secret avea preferinţă pentru pantofii de lac, albi, cu baretă, cu botul rotund. Dar nu spunea. Răspundea doar, cuminte, la întrebările: "Te strâng? Ţi-s largi? Ia mergi niţel şi vezi, mergi bine? Te ţin? Ţi-s comozi? Ar trebui mai mari? Mai mici? Unde-ţi ajunge degetul mare?". Câteodată, câte-o vânzătoare mai limbută şi mai zeloasă intervenea şi ea, de capul ei, de parcă o întrebase cineva ceva sau îi ceruse cineva vreo părere: "Se mai lasă, doamnă, că-s de piele" ori " Trebuie să-i luaţi un pic mai mari, doamnă, că-i copil, îi creşte piciorul repede, trebuie să-i aibă şi la primăvară, nu?" Maică-sa nici n-o băga în seamă pe vânzătoarea binevoitoare, nu asculta, nu răspundea nimic, îşi vedea de măsurători şi evaluări şi făcea cum ştia ea că trebuia. Fusese mândră şi fericită când îi cumpărase nişte sandale bej, cu baretă care se încrucişa la spate şi venea pe deasupra gleznei, încheindu-se pe picior. Mult de tot îi plăcuseră sandalele alea şi le purtase cu mare drag; era printr-a şasea, parcă... Îi fusese teamă că se vor strica şi le purtase cu mare grijă, mult timp, vreo două-trei veri, până ajunsese să-i atârne uşor călcâiul pe-afară, umplându-se de praf; şi tot nu le-ar fi lepădat; dar nici ele, dragele, nu se rupeau ca să se-arunce singure din picioarele ei.

Maică-sa îşi cumpăra pantofi cu toc înalt-înalt şi gros; model serios; ei i se păreau bolovănoşi şi nu îi plăceau. Mai mereu erau negri şi lucioşi, simpli. Ei i-ar fi plăcut cu tocurile înalte, dar subţiri, elegante. Nu erau mai scumpi şi nu înţelegea de ce maică-sa îi prefera pe-ăia urâţi sau poate nu neapărat urâţi, dar oricum neutri, doar practici.

Cea mai mare bucurie era când, la întoarcerea de la cumpărături spre casă, se opreau să mănânce prăjituri. În centru era o cofetărie tare ciudată ca formă, faţă de toate celelalte clădiri din oraş; era rotundă. Ciuperca i se spunea. Nu era foarte înaltă, dimpotrivă, părea mai scundă - şi poate chiar era sau doar aşa o vedea ea pe-atunci -, faţă de construcţiile dimprejur, dar era spaţioasă, iar mesele şi scaunele erau de un roşu aprins. Mesele erau din pal melaminat lucios, te puteai vedea în oglinda lor; iar scaunele erau rotunde, din piele. Întotdeauna era aglomeraţie, iar la prăjituri era coada cea mai mare. Sucurile erau la un raion separat; nu erau cine ştie ce sortimente; cel mai mult îi plăcea Cico, mai mult decât Quick-Cola sau citronada colorată într-un galben strident, nefiresc şi în care pluteau bucăţele minuscule, amărui, de coajă de lămâie. Şi mai era şi al treilea raion, cu pateuri, ştrudele, buşeuri şi alte patiserii.

Foarte familiar îi era magazinul alimentar de la gară, Feroviarul. Era aproape de casă. Acolo mergea să cumpere pâine şi alte mărunţişuri. Tot acolo era s-o strivească lumea şi s-o calce în picioare când, pe vremea cartelelor, mulţimea nestăvilită şi înfometată, după o aşteptare de ore întregi, dăduse buluc peste tejghea, când venise maşina cu pâine. Norocul ei fusese că, taman când simţea că era pe cale să leşine, o femeie zbierase: "Staţi, oameni buni, că striviţi copilu-ăsta" şi o scosese afară din coadă, mai mult moartă decât vie. Nu îşi mai amintea dacă, până la urmă, luase sau nu pâine atunci.

De-acolo lua şi ţigări pentru taică-său. Tejgheaua era înaltă şi bombată, un fel de vitrină, în care erau puse la răcit sticle cu bere şi suc. De-abia, de-abia ajungea să dea banii şi să ia ţigările, întinzând mâna cât putea ea de mult. Deşi ştia bine ce ţigări fuma taică-său, ce-o apucase pe ea odată că, în loc să îi ia fără filtru, se gândise că e mai puţin periculos pentru sănătatea lui dacă-i lua aceleaşi ţigări, dar cu filtru. Taică-său nu o certase, dar le fumase rupându-le filtrul.
va urma


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer