Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Tuşe la un portret ne(de)finit


Radu Părpăuţă

06.02.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Radu: Hai să trasăm măcar cîteva tuşe la portretul lui.

Emil: Mda! Un portret închipuit din amintiri, dar şi imaginar. Înţelegi ce vreau să spun?

Radu: Nu prea, dar... în fine. Noi, studenţii, îi spuneam Puiuţu sau Prischi, dar numai între noi. Pe faţă îi ziceam "dom' profesor Priscornic". Numele mic era Romulus. Era de fel de pe la Cîmpulung Moldovenesc. La înmormîntarea lui au mers Emil şi Iulian (vor mai fi fost şi alţii din grupul la care mă raliam şi eu uneori). Prin zonă "priscornic" se spune la "ţîrcovnic", cel care, printre altele, are grijă de prescorniţă, vasul în care se păstrează prescurile, dar şi de "priscornic", cruciformul care se imprimă pe prescuri. Prin '90, într-o gazetuţă studenţească a apărut un text tîmpiţel mîzgălit probabil de un studenţaş cu acnee întîrziată. Articolul se voia a fi un fel de portret al profesorului Priscornic, însă textul n-avea nici haz, nici vreo legătură cu persoana celui numit. Doar "se făcea mişto" pe seama numelui Priscornic, cel mai facil mod de a face glumiţe, tot aşa cum pe atunci, în revista România Mare se rînjea mihohoit pe seama unor nume precum Doina Cornea-Iuhasz sau Virgil Măgureanu-Asztalos. Dar, mă rog, toţi sîntem prostuţi la o anumită vîrstă. Necazul este că unii rămîn aşa.

Bogdan: Nu era de la Cîmpulung Moldovenesc. S-a născut la Putila, un sat mare românesc aflat astăzi pe pămîntul Ucrainei. Acolo a fost casa copilăriei... Mare, nouă odăi, cu zidurile dinspre grădină îmbrăcate pe de-a-ntregul în trandafiri albi. O armonie era grădina aceea. Un rai. Se întîmplă că părinţii lui Romulus erau oameni bogaţi: Eugen şi Romualda Priscornic. Tatăl - notar public, absolvent de Drept la Viena. Prin munca şi faima lui de jurist ridicase o gospodărie trainică - grajduri cu vite, cai lipiţani de rasă pură, cu care se plimbau în trăsură sau în sănii elegante, cinci servitori pentru grădină şi bucătărie, pămînturi întinse, plus încă două case şi mai mari. Într-una găzduiau chiar o întreagă Judecătorie importantă a întregului ţinut.

Emil: Mi-a vorbit de mai multe ori de casă, de grădina aceea.

Bogdan: Eh, grădina casei părinteşti de dincolo de graniţă! Cum să nu şi-o amintească toată viaţa? O sută treizeci de tulpini de trandafir - agăţători, care îmbrăcau casa, pitici sau tufe parfumate. Bujori, margarete albe şi roşii, crini, salvie, lalele, garoafe, cafeluţe, flocs, nu-mă-uita, gura-leului. Da, a fost raiul pe pămînt pentru micuţul Romulus şi aşa a rămas pînă la moarte. Apoi veranda largă, înveşmîntată toată în caprifoi... În spate, spre un rîuşor limpede, acea steingarten, adică grădina de piatră, cu frînturi de stînci ornamentale, pe care creşteau specii rare de plante. Tatăl lui le comanda direct de la Viena, primindu-le-n lădiţe, primăverile, apoi îngrijindu-le singur-singurel, fără nici un ajutor din partea mamei, fiindcă-i plăcea să-i bucure pe toţi cu frumuseţea grădinii sale. Pentru toate avea vreme tatăl lui, Eugen Priscornic. Îngrijea florile îmbrăcat în costum, c-o pălărie albă cu boruri largi.

Emil: Îmi povestea şi mie de ţăcănitul foarfecei de grădină a tatălui, dimineţile, cînd mama deschidea larg fereastra de la picioarele copiilor - Livia, Cornelia şi Romulus - şi o lumină răcoroasă intra în odaia copiilor care se trezeau. Atunci auzea de afară ţăcănitul: Ţac-ţac... Ţac-ţac. Aşa, rar. Tata lucra la grădină zîmbind, fluierînd lieduri nemţeşti...

Bogdan: Iar mama Romualda, o femeie luminos de frumoasă, îl privea cu drag de la fereastră. Ea era cu douăzeci de ani mai mică decît tatăl. Îl venera pur şi simplu....
Şi, uite, au pierdut totul într-o singură zi. Casele, pămînturile, animalele. Totul. Era 29 iunie 1940, chiar de sfinţii Petru şi Pavel. Un hotar nemilos a fost tras peste noapte. Soldaţii sovietici păşeau încolonaţi pe uliţa mare, cu pantalonii ăia bufanţi stupizi, cu fanfara înaintea lor. Mai întîi s-a auzit bubuit de tobă, la capătul uliţei largi. Apoi trompetele. Cîţiva ofiţeri călări, cu nădragi bufanţi, şapca largă mai cît roata carului, ciubote butucănoase kirzovîie (aşa vor afla mai tîrziu că se cheamă) şi uniformele acelea de pîslă, verde-murdar, nemaivăzute pînă atunci. Era ora 5.30 dimineaţa şi micuţul Romulus, trezindu-se primul, se uita la coloanele militare. "Cine sînt oamenii ăştia?", murmura tatăl încruntat, ridicîndu-se din pat şi mergînd spre fereastră. În spatele călăreţilor au apărut nişte maşini. Apoi, cîteva tunuri, trase prin praf. Soldaţi murdari, zdrenţăroşi, unii dintre ei doar nişte bieţi copii, de vreo 16 ani. Şi muzica. Oh, muzica aceea rusească, tărăgănată şi parcă descheiată obscen la toţi nasturii, alunecînd şerpeşte pe dinaintea ferestrelor. Nimeni nu pricepea ce se-ntîmplă. Oamenii ieşeau pe uliţi, căscînd încă. N-aveau nici cea mai vagă bănuială despre ce avea să li se spună public după numai cîteva ore - anume, că mai au trei zile de stat în casele lor. Atît! Că trebuie să împacheteze şi să-şi părăsească locuinţele. Se uitau prostiţi unii la alţii şi nu le venea a crede. Cedarea Bucovinei de Nord?!... Ce-o fi şi asta?

Lucia: Nu puteau pricepe.

Bogdan: Da, nu puteau pricepe. De ce? Pentru că aşa se hotărîse. Scurt. Pur si simplu, peste trei zile, aici nu mai trebuia să fie România. Nu mai era casa lor. Se închidea graniţa. Gata. O linie grosolană, trasată în grabă cu un creion bont de tîmplărie pe-o hartă de campanie, de-un general pe nume Molotov.
De atunci, viaţa nu a mai fost la fel. Au lăsat tot şi au venit în România, la Rădăuţi.

Emil: Bogdane, ţie, ca nepot, ţi-a povestit Prischi episodul cu rîsul pe drumul spre Rădăuţi?

Bogdan: Cum să nu! Unchiului Romulus i-a rămas pregnant în minte acest episod... Atunci cînd au trecut hotarul românesc, undeva, pe la Brodina, a început deodată să plouă. Erau cu toţii în căruţă, sub cerul liber, fără nici o apărare în faţa şuvoaielor ploii ce cădeau potop, lovind frunzele copacilor, iarba, pămîntul, drumul nesfîrşit. Şi mergeau. Mergeau încet, mai departe. La căruţă fusese înhămat un mînzoc înstelat de doi ani, neînvăţat încă la ham. Caii lipiţani şi toate animalele fuseseră confiscate de ruşi încă din prima zi. Tot drumul, şaptezeci de kilometri pînă la Rădăuţi, tatăl Eugen avea să meargă pe jos, ţinînd căluţul acela nedeprins cu hamul de căpăstru. Lui Romulus aşa avea să-i rămînă în minte tatăl: înalt, cu ochi albaştri şi mustaţa vrabie, trăgînd căluţul de căpăstru. Apa le şiroia copiilor prin păr, pe ochi, pe obraji, prin haine, erau toţi uzi pînă la piele. Şi nici nu mai aveau unde să se adăpostească de acum, nu mai avea nici un rost să facă asta. Aşa că mergeau. Nu mai aveau nimic de pierdut. Ploaia trecea prin pături, prin covoare, prin plapumele stivuite atent de mama lor în căruţă, prin toată averea lor mişcătoare, pe care potopul o inunda fără milă.
Atunci, în mijlocul acelei nestăvilite ploi de vară, tatăl Eugen a ridicat braţele spre cer şi deodată a rîs! Un rîs homeric, amplu, din toată fiinţa lui. Ca şi cum ar fi rîs direct către Dumnezeu. Şi copiii, fără veste, au început să rîdă împreună cu tatăl, molipsiţi de strania lui veselie. Romulus stătea ghemuit, ciuciulete, undeva în spatele tuturor. Se uita în urma căruţei, la culorile care curgeau din pături, din covoare, din plapumele mustind de apele ploii. Se scurgeau culorile din ele, pe drum. Şiruri prelungi, albastre, roşii, galbene, verzi, violet... Iar lui Romulus îi plăcea să privească culorile acelea. Urcau un deal, mînzul cel înstelat abia mai trăgea. Unde se duceau ei? Erau cu toţii acolo, loviţi de ploaie şi de soartă - şi rîdeau. Lăsau totul în urmă, pentru totdeauna. În urma lor, pe drum, rămîneau culorile.

Emil: S-ar putea scrie un roman despre refugiul lor în România. În anii războiului au stat la Rădăuţi. Spre sfîrşitul acestuia au fost trimişi, într-un vagon pentru vite, la Sînnicolaul Mare, în moţul României, cum zice Bogdan. Aspră le-a fost viaţa! Trăiau mai mult prin beciuri, ca sobolii. Bombardamente erau tot timpul, se băteau ca chiorii: românii, ungurii, ruşii, nemţii. Tatăl Eugen s-a îmbolnăvit de pneumonie şi în două săptămîni a murit. În '45 voiau să-i repatrieze. Mama Romualda a mers la o comisie cu inima cît un purice, că vor fi trimişi în Uniunea Sovietică. Nu voia cu nici un preţ să-şi vadă fetele necinstite şi trimise în Siberia. Dacă vor fi repatriaţi, pregătise cianură pentru copii. I-ar fi otrăvit pe toţi, apoi s-ar fi otrăvit şi ea - era hotărîtă. La comisie erau doi ofiţeri, unul rus şi unul român. La întrebările în ruseşte ale ofiţerului rus, mama Romualda a susţinut sus şi tare în româneşte că ei sînt din Rădăuţi. Rădăuţi, Rădăuţi, Rădăuţi, a tot repetat, pînă ce i s-a dat un petec roz de hîrtie - exceptarea de la repatriere.
Cu petecul acesta de hîrtie în buzunar au trăit mai departe. Şi-au refăcut viata, au muncit, s-au aşezat la casa lor, înapoi, în partea de Bucovină românească. S-au stabilit la Cîmpulung. Au trăit greu. Mai ales în primii ani. Maşina Singer, pe care mama Romualda a primit-o ca dar de nuntă de la soţul ei, le-a salvat viaţa. A cusut zi şi noapte, ca să aibă copiii ce mînca. Aşa şi-o amintea Romulus: aplecată asupra maşinii de cusut Singer, tighelind şi apropiind lampa să vadă mai bine. Cum a reuşit să-i crească? E o minune şi pentru el. Toţi cei trei copii au fost întreţinuţi la şcoli ca printr-o minune, într-adevăr. Romulus a făcut facultatea de limba rusă - aşa poate va mînca o pîine mai albă, a zis mama Romualda.

Liviu: Nu ştiu de unde venea porecla Puiuţu. Colegii de catedră au scos pe Puiu din Romulus? Nu-mi amintesc. În orice caz, domnul profesor Priscornic semăna cu un puiuţ pricăjit şi pierdut în spaţiu: slab, mititel, cu ochelari cu multe dioptrii, ce-i imprimau o expresie dezorientată, şi gălbejit, fiindcă era fumător înrăit. Fuma ţigară de la ţigară, de ziceai că are două furnale în piept, nu doi plămîni.
Fuma şi în timpul orelor de curs. Se întrerupea din vorbit şi rămînea deodată cu mîna ridicată, cu ţigara între degetul mijlociu şi arătător. Rămînea aşa, nemişcat, numai ţigara fumega, pînă îşi preciza el ideea în cap; parcă deodată cu încolăcirile fumului, căci fumul se liniştea încetul cu încetul, nu mai făcea volute, ci o lua, subţire şi clar, drept în sus. Atunci trăgea brusc un fum cu înfrigurare, semn că şi-a fixat ideea, şi începea să vorbească.

Radu: Da, aşa mi-l aduc aminte şi eu - mereu cu ţigara în mînă! Cînd se întîlnea cu cineva cunoscut, muta ţigara în mîna stîngă şi dădea mîna cu dreapta. Iar ţigara o ţinea în mîna stîngă, depărtată de trup, ca şi cum s-ar fi temut să nu cadă scrumul pe interlocutor. Cu doamnele făcea la fel. Trecea ţigara în mîna stîngă, ţinînd-o departe de trup, iar cu dreapta apuca mîna doamnei să o sărute. Ţinea mîna acesteia îndelung în mîna lui, ridicată sus-sus, nu i-o săruta imediat. Făcea mai întîi complimente alambicate, amestecate cu accese de tuse tabagică şi cu un rîs pîrîit, de gard de nuiele rupt de avîntul unui porc rătăcit. Vă puteţi închipui cît de jenată era doamna Negru, de pildă, care era o rusoaică înaltă, cu vreo două capete peste figura rîzătoare, suptă, de toxicoman vietnamez, a lui Puiuţu, trăsnet de frumoasă şi elegantă ("Măi, pe Svetlana poţi s-o îmbraci şi cu-n ţol, că tot bine arată", zicea Rodica, colega noastră). Era nevoită să stea minute bune cu mîna sus, căci Puiuţu i-o înşfăca şi i-o ţinea în dreptul nasului, în timp ce-i îndruga complimente exagerate ("Ardeam, ardeam, ardeam... de nerăbdare să vă văd cum luminaţi culoarele universităţii noastre..."). Iar doamna Svetlana Negru ("Să nu vă aud că-mi ziceţi Ţvetlana, mă cheamă Svetlana", ne zicea burzuluit, adică numele venea de la "svet" - "lumină", nu de la "ţvet" - "floare"), o femeie voluntară, temperamentală, era silită să aştepte - ţeapănă, jenată - ca Puiuţu să-şi isprăvească repertoriul de complimente zaharisite şi să-i sărute apoi, în sfîrşit, vîrful degetelor. Poate că era şi o doză de maliţie în gestul lui Puiuţu, aşa cum ţinea strîns mîna doamnelor şi se uita la ele în sus, prin ochelarii cu multe dioptrii, cu privirea aceea de U Thant, dacă mai ştie cineva cine a fost acesta, sau, dacă vreţi, de orbete năucit, ieşit bezmetic la lumina soarelui. Cine mai ştie?!

Bogdan: Chiar aşa era. Uneori te exasperau amabilităţile lui.

Ovidiu: Eh, exasperau! Pe mine nu m-au exasperat. Dimpotrivă. Îl respect pe Profesor şi îi sînt dator pentru că a făcut un gest pe care puţini l-ar fi făcut (şi în orice caz nici unul din cunoscuţii solicitaţi): fără să fim în relaţii amicale, doar intersectîndu-ne foarte rar la universitate, ne-a primit la el, pe mine şi pe soţia mea, cînd am venit în Iaşi imediat după revoluţie, în garsoniera lui confort 1, dar garsonieră totuşi, cu lucruri, cu mobile (ne-a lăsat să le depozităm în uscător, pe balcon), fără să pretindă nimic, nici măcar recunoştinţă.

Lucia: Politeţea lui, asta mă fascina. Vedeţi, erau anii aceea ai proletarizării forţate şi, în consecinţă, ai mitocăniei galopante şi generalizate în final. El însă nu. Avea întotdeauna o atitudine calmă, aş zice nobilă, dar mă sfiesc, o atitudine atentă mereu cu sine însuşi şi oarecum detaşată.

Radu: Cred că am greşit vorbind de "complimente zaharisite". Erau mai degrabă vetuste, cumva orientale, antebelice.

Bogdan: Era un boem, un visător. Nu-i păsa de bani, de oamenii care voiau să-l înşele. Fiul lui Remus e medic, avea o farmacie pe lîngă gară. I-a fost alături toată viaţa. Doar că, spre sfîrşitul vieţii, a apărut un alt fiu, pe nume Florin. Am fost de faţă cînd a sunat cineva la uşă: "Bună ziua, sînt Florin". Nenea Puiu a zîmbit din pragul uşii şi se uita puţin cam circumspect. Florin crescuse. "Aaaa, Florin, seervuus! Poftim, intraţi..." Acest fiu venise cu soţia lui. Aveau amîndoi ca ocupaţie "închistratul ouălor". De-atunci, Florin n-a mai părăsit "garsoniera părintească", din Centrul Civic, ba cred că a şi moştenit-o, în defavoarea celuilalt fiu bun, doar fiindcă a fost mai "insistent" la acte. Poate şi azi închistrează ouă acolo, cu nevasta din Moldoviţa, printre cărţile Profesorului şi tablourile de mare valoare, primite-n dar de la mari pictori ai ţării. Cine ştie?! N-am mai fost acolo de hăt vreme.

Liviu: Nu l-am văzut în viaţa mea nervos, supărat. Doar uneori, cînd Cici, maimuţica urlătoare, chiar îl scotea din minţi (dar ea oricum nu contează în aceasta proză - hi-hi!). Cred că a avut vreo trei-patru neveste, poate mă înşel.... şi a rămas lector pînă la sfîrşitul vieţii. Nu l-a interesat niciodată cariera.

Bogdan: Da.

Radu: Era cam afemeiat. Eram la o reciclare, recicălire îi ziceam noi, şi aveam o colegă cam grăsuţă, simpatică de altfel, vorbăreaţă, permisivă. Cred că era cu un an mai mică ca mine. Într-o pauză, la o ţigară, Puiuţu îi zice cu un zîmbet larg: "Cînd vorbeam de Anna Karenina, de kruglaia, krepkaia, slovno tocenaia şeia (adică de gîtul plin, puternic şi armonios), mă gîndeam la dumneavoastră". "Vai, dom Profesor, ce şucar sînteţi!" fremăta gagica din umerii durdulii.

Emil: M-ai întrebat cîndva, ţin minte: "Măi, mi se pare că dom' profesor a îmbătrînit prea repede. De ce oare?" "Băi, Radule - ţi-am răspuns - da' ia închipuie-ţi ce înseamnă să te desparţi de patru ori, cîţi nervi, cît consum."

Radu: Da, da. He-he, ţin minte.

Liviu: La mine a fost mai naşpa, că soţia mea şi-a dat lucrarea de diplomă cu el. Ceva cu Leonid Andreev. Mergea la el acasă cu lucrarea şi Puiuţu îi făcea tot felul de apropouri. Zîmbind, fireşte. Ultima dată a trebuit să se ducă cu copilul nostru în braţe la el, să se protejeze. Se temea. Mi-a spus de chestiile astea mult timp după aceea.

Bogdan: N-avea de ce să se teamă. Nu era el genul ăsta, de mascul violent. În nici un caz! Nici nu cred că era afemeiat. Efectiv nu putea să refuze.

Emil: Se despărţea atît de firesc de ele, cu toate a rămas bun prieten, să fiu al dracului, dacă mint! Vorbea într-o zi cu toate trei sau patru la telefon. Vorbea enorm la telefonul ăla. Nu aşa, era prieten bun cu soţiile lui.

Liviu: Tu mergeai des pe la el, Emile. Cred ca pe tine te iubea dom' Profesor cel mai mult, deşi vă certaţi mereu.

Emil: Îl provocam, de fapt. Am fost la nişte băute împreună. Luam cam toate crîşmele la rînd pe traseul Universitate-Fundaţie. Eram mulţişori. Nu vreau să-i pomenesc acum, ca să nu le stric casele, he-he!

Radu: Erau nişte beţii astrale. Am fost şi eu la cîteva. O, tempora! Ce discuţii! Credeţi că mai ţinem minte la bilanţul unei vieţi de chestiile de la serviciu, de plictiseala cotidiană, de porcăriile şefului? Nu. Cărţile citite, discuţiile, astea le ţinem minte!

Liviu: Să nu uităm nici cursurile. Eu am făcut cu el Dostoievski văzut prin prisma lui Bahtin. M-a sedus imediat ideea polifoniei vocilor din roman. Şi acum cred că în romanul polifonic, fără un centru ideologic clar, se află cu adevărat palpitul vieţii.

Emil: Cu adevărat "tare", cum ziceam noi în jargonul studenţesc, era Puiuţu la asociaţiile de idei năucitoare şi la trimiterile către autori pe care nu-i prea găseam prin cursurile universitare de atunci. Sigur, spun o banalitate, dar realmente ne deschidea mintea - asta făcea.

Bogdan: Mi-a schimbat mintea, da, el m-a făcut cumva să dau la a doua facultate, de filosofie, deşi n-a fost de acord să dau. Te influenţa discret, pe-undeva pe dinăuntru, căci n-ar fi vrut să lase-n urmă oameni cu acelaşi stil de viaţă ca al lui. Era un boem.

Radu: Nu lipseau nici anumite "şopîrliţe" îndreptate spre regimul comunist, pe care ni le arunca aşa, în treacăt, uşor, ca un fluturaş de badminton. De exemplu, mulţi dintre noi ştiam din familie cîte ceva despre colectivizarea făcută cu anasîna, iar pe atunci începuseră să apară "dezvăluiri" oficiale despre acei ani, adevăruri spuse cu jumătate de gură. Puiuţu însă, prin una din şocantele lui asociaţii de idei, spunea lucrurilor drept pe nume, scurt şi cuprinzător, despre hoţia colectivizării şi distrugerea clasei ţărăneşti. Însă imediat relativiza toate cele spuse, bagateliza totul printr-un rîs final, binecunoscutul lui rîs de gard de nuiele, după care întorcea uşor firul discuţiei în terenul iniţial, ca zborul fluturaşului de badminton, spre Pămînt desţelenit, ştiţi, romanul puternic ideologizat al lui Şolohov.

Lucia: Cred că, dincolo de propria lui fire, viaţa şi întreaga istorie a familiei lui îl învăţaseră să se comporte astfel.

Liviu: I-am fost şi eu student. Vorbea odată, zîmbind în doi peri, despre avîntul partidelor comuniste din ţările capitaliste, ajungea pe urmă la dictatura generalilor din Grecia şi trecea brusc la profesorul Gavras, colegul lui de catedră, care venise în România din Grecia (făcuse şi-un stadiu prin Rusia, pare-mi-se). Şi Puiuţu încheia, chipurile, înţelegător, aşa cum justifici prostiile unui copil: "E el diliu - zîmbea cu toată gura Puiuţu - dar e băiat bun". Şi termina cu acel rîs inimitabil, care voia să spună: "Dar v-am spus despre diliul ăsta doar aşa, într-o doară".

Bogdan: Nu intra în conflicte cu nimeni şi avea un şarm deosebit. Aud şi-acum în cap acel "seeervuuus!" ceremonios cu care saluta la CUI pe toata lumea. Într-adevăr, mutînd ţigara în cealaltă mînă, ca să mai poată lua un puf dintr-un inhalator antiastm. Cînd eram copii şi venea la noi la Cîmpulung-Bucovina, n-avea bagaj. Aşa pleca mereu. Zicea că merge la o plimbare şi, pe la gară, se gîndea "ce-ar fi să-l vizitez pe...", chiar dacă omul locuia la sute de kilometri de Iaşi. Şi se-ntorcea chiar şi dup-o săptămînă, spre disperarea prietenei lui mult mai tinere numită Cici, cu chip de maimuţică simpatică, care-l preţuia mult, deşi era cam ţipătoare uneori pentru gustul meu. Avea prieteni tainici prin ţară, avea şarm, cum am zis. Cu felul ăla de-a săruta mîna doamnelor, ţinînd-o îndelung într-a lui, m-a cazat pe mine într-un cămin studenţesc, singur într-o imensă sală de lectură (mare lucru pe vremea aia) - doar fiindcă i-a vorbit ales unei doamne administratoare uriaşe cu părul "permanent". Nu şi-a folosit pilele universitare.

Lucia: L-am cunoscut şi eu prin '67-'68 şi i-am remarcat şarmul imediat. Cînta sentimental la chitară. Era tot cu ţigara în mînă, dar cînta frumos. Ne-a însoţit într-o excursie cînd eram studentă. A aflat că i s-a născut băiatul şi a dat de băut la tot autocarul!

Radu: Par poate nişte picanterii ce spunem aici, dar nu sînt. Noi tragem nişte tuşe ale caracterului lui.

Liviu: Ţin minte cînd am venit într-o noapte la el şi în cameră erau Emil, proaspăt coleg de catedră cu Prischi atunci, Ovidiu şi un poet Sergiu.... nu mai ştiu cum. Iar dom' Profesor, îi eram student, stătea cochet în cadă, picior peste picior, în sacoul său cadrilat, citind ceva în rusă. A ridicat ochii din carte şi m-a poftit firesc: "Seeervuus, intră!"

Lucia: Daaa... L-a crescut maică-sa, legendara Romualda, cu maşina aia Singer, marcă nemţească, cu picioare de fier împletit, cu pedală din fontă, dar el nu a avut nimic din maşina asta solidă, poate doar inscripţia ei aurită. Sau poate că sufletului lui i-a fost dat să deţină acele bijuterii fabuloase, pe care evreii le-au ascuns, în vremea nazistă, în maşina Singer, cum spune legenda. Soliditatea lui Prischi era... imponderabilă: ca sărutatul fulgurant al vîrfului degetelor, ca seeervuuusul lui urmat de puful antiastm..., ca înţelegerea polifonică a oamenilor nefiniţi şi nedefiniţi... Cu Prischi aveai sentimentul că viaţa e generoasă, veşnic scăldată de soare.

Radu: La înmormîntarea lui Puiuţu, cum spuneam, au mers Iulian şi Emil. Eu aveam să aflu abia după o lună de moartea profesorului. Şi ei au aflat tîrziu, chiar în ziua înmormîntării. Iulian a condus maşina pe drumul spre Cîmpulung cu mult peste viteza legală. "Ce poliţai din lume poate să-mi spună că n-am voie să merg la înmormîntarea lui dom' Profesor, băi?" Culmea este că nu i-a oprit poliţia pe traseu, însă, cu toată impetuozitatea îndurerată a lui Iulian, n-au mai ajuns la înmormîntare. Puiuţu fusese îngropat cu vreo două ore înainte de a ajunge ei. Aşa-i, Iulian?

Iulian: Ha-ha, am lovit un coşcogea pietroiul pe şoseaua spre Suceava. Mergeam cu 130 de km la oră şi am făcut praf două roţi. Pe lîngă Emil, mai era şi Ghiţă Burlacu, tot din gaşca noastră. Cînd am ajuns cu greu - oh, erau nişte noroaie groaznice - la mormîntul lui proaspăt, am fumat cîte o ţigară să-i facem în ciudă, dedicîndu-i şi un limerick englezesc (Prischi tot visa să-şi facă la Cîmpulung o casă de weekend, dar n-a mai apucat): "Era un pensionar numit Priscornic / Care să plece-n weekend era dornic / Şi nu oriunde, ci la Cîmpulung / Unde şi-ajunse, cît era de lung".

Bogdan: Da, glodurile din cimitir... A fost înmormîntat tot în sacoul lui bej cadrilat, cu care citea în cadă. Am stat o noapte la priveghi, cu mătuşa mea Carmen. Ţin minte că mama-mare i-a îndreptat nu ştiu cum buzele şi nenea Puiu parcă ne zîmbea. Astea nu-s imagini literare, nu-mi bat capul cu aşa ceva. Era un glod adînc în cimitir, toţi ne-am întors acasă cu picioarele ca nişte boturi de glod, rîzînd de ce-a îngăimat foarte lapidar popa. Asta-mi amintesc.

Liviu: Iarăşi rîsul! Ca şi cel de pe drumul exodului spre Rădăuţi.

Radu: Ciudat! Prischi mi-a povestit o anecdotă cu noroaie a lui Heinrich von Kleist. Îi plăcea mult umorul ei negru. Un condamnat la moarte era condus la spînzurătoare de cîţiva soldaţi şi de un capucin, care să-l împărtăşească pe osîndit. Pe cîmp erau nişte noroaie groaznice, iar osînditul se plîngea lui Dumnezeu că, pe o vreme atît de rea şi de urîtă, trebuie să parcurgă un drum atît de trist. Dar capucinul: "Taci, nemernicule, ce te tot plîngi atîta? Nu te gîndeşti că noi trebuie să ne şi întoarcem prin noroaiele astea satanice?" Şi - adăuga Prischi - condamnatului, care simţise pe pielea lui glodurile drumului, nu i se mai părea atît de stupidă spusa capucinului.

Bogdan: "Emulii" lui elogioşi şi zgomotoşi n-au fost la înmormîntarea lui. Unul motiva că i s-a stricat maşina, altul că e plecat în concediu, altul, proprietar de editură mi se pare, că nu l-a lăsat iubita. Eu şi bunica mea îi aşteptam.

*
Radu: Din cînd în cînd caut hîrtiuţa cu pătrăţele, ruptă dintr-un carneţel, pe care Profesorul Priscornic şi Emil, ambii duşi din această lume, mi-au scris biletul "de învoire". Am petrecut împreună cu Emil o noapte la Profesor. Nici nu îndrăznesc să vorbesc în amănunt despre dulceaţa discuţiei de atunci, de aburul prieteniei care te învăluia. Ar însemna să le destram. La un moment dat le-am spus: Ce mă fac eu cu soţia? Lasă că te învoim noi, mi-au zis. Şi Prischi, cu veşnica lui ţigară, ţinută la tîmpla stîngă, s-a apucat să scrie acest bileţel. E scris în maniera absurdă din Însemnările unui nebun de Gogol. Am contribuit cu toţii la "biletul de învoire". Se informează că în data 86 martobrie, ora uvnuqgj 349, persoana mea zarazilsia SPIDOM (s-a molipsit de SIDA) şi are nevoie de un consult minuţios. Urmează explicaţii fără noimă, ca scrise de nişte doctori nebuni, şi nişte semnături aiuristice. Apoi Prischi a îndoit biletul şi mi l-a înmînat ceremonios, în felul lui greu imitabil.
Recitind azi textul haios, am sentimente greu de desluşit, imprecise ca un fum de ţigară încolăcit şi apoi pierdut în văzduh. De bună seamă că petecul acesta de hîrtie poartă o nostalgie în el, deţine ceea ce japonezii numesc mono no aware, o stare care s-ar putea traduce aproximativ prin tristeţe a lucrurilor. Un personaj din Sembazuru (Stol de păsări albe e tradus titlul), romanul lui Yasunari Kawabata, e convins că o ceaşcă de ceai shino poartă straniu amprenta rujului de buze al Doamnei Ôta, moartă cu mulţi ani înainte. Miros "bileţelul de învoire" şi simt emanarea transparentă a fumului de la ţigara lui Prischi de acum un sfert de veac.

Notă: Am folosit şi mărturii ale apropiaţilor lui Puiuţu, dar în totul textul este o ficţiune.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer