Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Arhitectura, utopie şi mit, cetatea ideală, oraşul


Bogdan Ghiu

12.02.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
[...]
 
Prin ea însăşi, arhitectura este epică, narativă, epopeică. Numai că spunînd şi percepînd "spaţiu" - şi "om" -, noi sîntem deja arhitecţi, ne comportăm deja ca nişte arhitecţi. Arhitectura este prin ea însă narativă, dar nu în sensul de a spune o poveste-despre, ci în sensul de a crea, de a constitui construcţia însăşi ca poveste.
 
Oraşele noastre, în schimb, rezultă. În înţelepciunea ei, aceea de a nu vrea să-şi trădeze, adică să-şi "depăşească" memoria (îngropînd-o ca fundament şi fundaţie sub formă de subconştient), arta ne reaminteşte permanent farmecul şi necesitatea acestei situaţii, aceea de a fi depăşiţi de oraşele noastre, care nu pot fi construite, nu sînt nişte construcţii. Ideea ideală de cetate - nu putea să nu rezulte, să nu iasă aceea de cetate ideală - a vrut să rezolve această ofensă ontologică adusă pretenţiilor constrictive (constrictive, da: ideile-forţă sînt în primul rînd constrictive) ale ficţiunii auto-constructive a omului constructor raţionalizînd haosul, arbitrariul, deci imanenţa oraşului, prin alinierea oraşului, adică a lumii şi a înseşi ideii, insuportabile, de deschidere, întîlnire, hazard, devenire inferior "ontice", la ideea de plan şi de ordine, de armonie superior "ontologice".
 
Aşa s-a ajuns, după cum anunţam deja, la ideea de cetate ideală, adică la însăşi ideea de utopie. Cetatea însăşi, ca atare, e ideală, vizează o idealizare. Există, s-a ajuns la utopie pentru că însăşi arhitectura este o utopie, în primul rînd ca utopie negativă, de depăşit, a existenţei pre-spaţiului, a unui spaţiu aşa-zis ne-construit şi ne-constituit. Ideea de utopie este o meta-utopie de sine. Cetatea ideală sau oraşul ideal, imaginate ca un corectiv, creează iluzia (adică susţin meta-utopia) existenţei lumii date ca lume imperfectă şi pe aceea a posibilităţii, fie şi doar ideale, de fapt în primul rînd ideale, a "îndreptării" ei imaginare. Şi aşa, după ce, prin "fundaţie" şi "fundament", se născuse memoria, se naşte, acum, imaginarul.
 
Utopia se auto-limitează şiret: nu pretinde că poate fi construită efectiv, ci doar că poate oferi un "ideal regulator" (cum ar fi spus Kant), ca un fel de umbră critic-nostalgică, de fapt ca o aură a "datului", faţă de care trebuie să tînjim, în loc să ne simţim, rabelaisian, mulţumiţi şi atenţi doar la construirea etică de sine. Utopia - la fel ca şi arhitectura - reprezintă o fugă de sine, o "externalizare" tehnică a datoriei de autoconstrucţie etică.
 
Oraşele, din fericire, nu pot fi, însă, construite, ci rezultă din întîlnirea, de multe ori conflictuală, a multiplicităţii ideilor şi planurilor de construţie.
 
Arhitectura e naraţiune în sensul că vrea să imprime sens şi să "facă lume", adică să constituie o poveste (care este în primul rînd o meta-poveste despre sine ca forţă creatoare, ca elan demiurgic), dar şi în sensul că trebuie povestită, că dă de povestit, că devine "suport" pentru creaţia deschisă de poveşti. Arhitectura SE povesteşte. Arhitectura nu e constituire a spaţiului, spaţiul e deja arhitectură, dar arhitectura "propriu-zisă", ceea ce numi "arhitectură", vine să se "adauge" în acest continuum şi să re-marce prin arhitecturalizări supraimprimate potenţialul arhitectural al oraşului, al lumii-oraş.
 
[...]
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer