Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Înfrîngeri, frîngeri, frînturi: linia dialectică fracturată şi linia globală (Desen & Design)


Bogdan Ghiu

19.02.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pornind de la pictura (arta) proletcultistă sau, mai exact - pentru că proletcultismul ţine mai ales de istoria literară, de manifestarea aceluiaşi fenomen în/ca literatură -, de la pictura realist-socialistă - termen mai specific.
 
Aşa arată, ca (în) pictura (arta) realist-socialistă, orice ideal care se propune spre realizare concretă, sau, mai exact, cel puţin în parte, spre "descriere" ca fiind deja, măcar în parte, realizat, beneficiind de un început de "transpunere în realitate" care, tocmai, trebuie susţinut, încurajat să se extindă, să se "propage". Redundanţă: a-l propaga ca pe o idee de realitate pentru a-l ajuta să se propage în realitate. Performativ istoric pur.
 
Idealurile utopice în general arată ca (în) arta realist-socialistă (proletcultistă). Arta realist-socialistă dezvăluie o imagine a idealurilor utopice în general.
 
Există două feluri de idealuri: idealuri utopice, care pretind a fi transpuse, real-izate; şi idealuri "regulatoare" (în sens kantian), care nu pretind a fi realizate (prin "transpunere"), ci adoptate, urmărite "asimptotic", deşi nici măcar asta nu se poate spune, pentru că ele nu ţin de o materialitate, nu îşi hibridează utopic natura ideală de ideal, ci rămîn, ca idealuri, pur ideale.
 
Idealurile utopice sînt retro-hybrice (termen nou): presupun nu înălţarea, ci coborîrea. Sînt nişte idealuri "utopizate", adică corupte de ideea de realizare. Idealurile utopice sînt contra-idealuri, sînt idealuri "revoluţionare" în sensul că meta-revoluţionează îmsăşi ideea de ideal.
 
Utopia este pretenţia de/la realizare a idealului.
 
Ideea de idealuri utopice, ca idealuri propriu-zis revoluţionare, care revoluţionează însăşi ideea de ideal şi, prin ea, ideea de realitate, leagă realism-socialismul de design, în general. Designul se prezintă ca o utopie realizată.
 
Linia unificatoare a designului este o meta-linie (arhi-linie, hiper-linie) epistemologic transversală, care are pretenţia, se laudă "în fapt", ca "exemplu viu", că reuşeşte să unească, să lege utopic idealul de realizarea lui, să sară prăpastia ontologică dintre idealitate şi contingenţă, să anuleze cu graţie, "fără violenţă", "diferenţa ontico-ontologică". (Meta-)linia designului realizează idealul, dar fără revoluţie, nu în mod sîngeros, prin ruptură, ci, tocmai, prin negarea oricărei rupturi. Ea întrupează frumosul menit a lua locul politicului pentru că mai bun, mai performant decît acesta. Designul este minciuna politică a capitalismului, care se pretinde victorie, tocmai, victorie asupra politicii ca politică de realizare a unui ideal, adică victorie asupra comunismului (ca) mult prea politic.
 
Designul e capitalist, unifică, leagă, pretinde că este posibil să sari, să anulezi diferenţele fondatoare fără să ucizi, adică să realizezi utopiile într-un mod ne-politic, "post-politic", estetic, să vindeci politicul de el însuşi prin parousia frumosului.
 
Utopiile, la rîndul lor, sînt de două feluri: utopii de desen/design şi utopii de culoare. Primele sînt progresiste şi voluntariste, cele din urmă, regresive.
 
În sînul aceleiaşi familii a utopiei de desen/design, apare însă diferenţa dintre angularitatea (continuitate prin ruptură, prin îndoire) a desenului-design social al liniei realist-socialiste şi continuitatea curb-fluidă a designului fals integrator, "post-politic", caracteristic capitalismului.
 
Comunismul e angular, capitalismul, hiper-linie unificatoare, care este de fapt o linie-erou care uneşte straturile şi regnurile fiinţei înseşi într-o mare sărbătoare (de sine) a triumfului unificării paşnice, deci, implicit, meta-, asupra înseşi ideii politic-angulare de revoluţie, de imposibilă unificare comunistă prin linii şi unghiuri drepte, colţuroase.
 
Politica artei, arta politică stă în cultivarea, în continuare, a angularităţilor de tot felul împotriva liniei fals blînd-unificatoare, care de fapt închide, anulînd orice exterior, fie şi al idealităţii prin deja-realizarea lui.
 
Avangardele "istorice" sînt nodul imposibil (imposibila înnodare laolaltă, sinteza imposibilă) dintre liniile istorice şi ale istoriei, care nu întîmplător s-a soluţionat fie pe linia continuă a designului ca ideal estetic (capitalist) deja realizat, fie pe linia frîntă a designului ca ideal etic-politic (comunist) de realizat.
 
Revoluţia nu e, poate, ruptură (după care să vină, care să cheme, inevitabil, ideea capitalistă de camuflare a politicului prin rezolvare estetic-post-politică), ci frîngere, îndoire, angularizare a liniei: linia self-contradictorie, ca dialectică în mers şi în act. Linia dialectică ca post-design, ca "rupere" în segmente a liniei fals unificatoare a designului.
 
Revoluţia avangardelor (ca avangardă) a fost imposibilă pentru că, în loc să se manifeste ca linie dialectică, obligatoriu frîntă şi a-sintetică, s-a visat ca design, ca sinteză curb-unificatoare, ovoidal-conţinătoare) deja împlinită, lăsînd frumosul să ia locul politicului mascându-l.
 
Linia dialectică fracturată e desen, nu design. Designul nu poate să nu devină arhitectură concret-globalizatoare: linia dialectică fracturată trebuie să rămînă artă, străbătînd teritoriul şi incluzînd, prin frîngeri, frînturi de exterior.
 
LEXIC NOU: după desen versus design, linie dialectică versus linie globală.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer