Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Richard Meier (2)


Augustin Ioan

21.02.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Şi, cum spuneam săptămâna trecută, vine idolul nostru la Bucureşti, ne explică fain frumos cum este cu lumina albă în a sa Biserică a anului 2000, de la Roma şi pleacă, toţi ştabii, la masă. De unde l-am luat de odihnit Radu Teacă şi cu mine, să îi arătăm Bucureştii. Doar două vorbe aici, despre biserică. Am mai scris despre rolul Sfântului Ioan Paul II în arhitectura religioasă catolică din timpul pontificatului său. Printre toate celelalte, a ridicat un număr semnificativ de biserici noi la Roma, pentru a marca Jubileul mileniului, în 2000, printre care şi aceasta, undeva în sudul Romei, într-un cartier de blocuri, muncitoresc. Diagrama geometrică separă trei cercuri / sfere / ceruri de pătratul, situat mai jos, al celor lumeşti (funcţiunile parohiale, şcoală). Iar, din cele trei sfere, arhitectul a păstrat trei petece, aşezate lateral şi nu deasupra, cum se face (i.e. cupolă). Căci, de suntem demni de ceruri, ele vor fi fiind de jur împrejurul nostru, nu doar deasupră-ne. Şi, peste tot, în transparenţa sticlei, vedem lumina albă, de care a vorbit arhitectul şi la Bucureşti.

Radu era şi mai topit decât mine după Meier, îi cam tremurau mâinile de emoţie că îl are în dreapta pe însuşi tata lor. Eu îi şopteam din spate la ureche tot felul de lucruri care se spun străinilor care vizitează federaţia de cătune şi târguri numită Bucureşti, iar aceştia, deja anesteziaţi de jet lag, oboseala conferinţei, mesele excesive şi prea multele feţe văzute, îşi blestemă - în gând - clipa când au acceptat să vină încoace. Şi, după ce i-am arătat Leviatanul (i.e. Casa Republicii, a.k.a. Palatul Parlamentului), dăm colţul bloacelor şi intrăm la Antim. Era ora vecerniei: prin rozasă, atipică bisericilor ortodoxe, intra o lumină ca mierea, până pe iconostas. Un cor de, probabil, studenţi la teologie, cânta dumnezeieşte, la propriu. Ce mai! Dacă regizam toate circumstanţele astea şi nu ieşea mai bine rezultatul. Care a fost acela că domnul Richard Meier, în trench coat-ul său gris, lung, a stat pierit şi s-a uitat la spaţiul făcut vizibil de lumină, de aroma fumegoasă a tămâii şi de vocile monodice ale tinerilor, fără să zică vreun cuvânt, preţ de vreo jumătate de oră.

La ieşire, i-am spus: ei, cum e cu lumina albă? La care dânsul a spus, dând din cap: Indeed. Şi atât. Am mai bătut eu câmpii cu demolările şi translatările, ne-am fotografiat fiecare cu fiecare în pridvor, apoi am plecat spre hotel cu bietul nostru maestru, care nu ştia că ne are discipoli. Nici acolo n-a scăpat. În hol, Radu Teacă l-a rugat să arunce o privire pe portofoliul său, Meier l-a răsfoit politicos, i-a zis câteva cuvinte bine simţite (şi, adaug, binemeritate) românaşului nostru, care îl asculta pierit de emoţie, apoi a plecat în camera sa şi asta a fost tot. Radu m-a lăsat şi pe mine oareunde, declarându-mi că, de atunci înainte, nimeni nu va mai sta pe locul din dreapta în maşina sa (dar a schimbat-o repede, pe alta mai pricopsită).

Povestea noastră e aproape gata, dar mai există un final. La câtăva vreme după aceea, am primit, şi eu şi Radu, câte un album cu opera lui Richard Meier, fiecare cu câte o dedicaţie bine simţită, personalizată. Maestrului nostru îi plăcuse vizita, locul, lumina. Măcar atât am putut şi noi să facem pentru cel care ne-a învăţat, fără să ştie, cum să proiectăm...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer