Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Cântece simple

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Eu tot nu cred că am fost îndrăgostit de ea


Alexandru Ivănoiu

23.02.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Aproape toată lumea vedea mult potenţial în ea. Venise la facultatea de jurnalism de undeva de pe lângă Constanţa. Nu mai ştiu ce zodie era, dar aducea foarte mult a berbec. Era inovatoare şi plină de viaţă de cele mai multe ori. Alteori era tristă din motive minuscule. Spunea că e interesată de tot felul de subiecte, îi plăcea să sape pentru orice poveste pe care o scria. Îţi plăcea s-o asculţi. Chiar şi atunci când vorbea de lucruri care te întristau. Avea un stil de a scrie şi de a vorbi care atrăgea. Era frumoasă. Nu avea frumuseţea aia de revistă. Era, nici nu ştiu, adevărată.

Într-o zi a zis că cel mai mare vis al ei este să deţină un chioşc cu vederi poştale. Îi plăcea să-şi imagineze că le dădea trecătorilor câte o vedere fără să-i pese dacă o păstrează, o dau mai departe sau o aruncă.

Eu aveam senzaţia că tot interesul ei faţă de oameni era artificial. Credeam de multe ori că modul în care vrea să caute adevăr era o formă foarte subtilă de disperare. Mă întrebam mereu cum ceva ce pare atât de adevărat poate produce ceva atât de artificial. De multe ori o vedeam superficială în scrierile ei. Totuşi, când scria despre oameni parcă scria despre ea. Uneori scria fără milă, alteori plină de compasiune. Toate astea se întâmplau acum 20 ani.

Am avut norocul să devin ceea ce numesc oamenii "unul care a reuşit în viaţă". Eu nu simţeam că am reuşit, doar aveam bani. Aveam suficient de mulţi bani să cumpăr un chioşc de cărţi poştale. Aşa că am făcut-o. Nu pentru că m-am gândit intens la asta timp de 20 ani, ci pentru că lucrurile îşi schimbă importanţa când se află sub influenţa timpului. Un copil care ştie să cânte la vioară la doar 5 ani este un fenomen. Unul care ştie la 23 în urma unor studii este ordinar. Un bătrân care învaţă să meargă pe bicicletă este mult mai înduioşător decât un copil. Aşadar, un gest făcut la 20 ani distanţă de ultima convorbire cu o persoană are savoarea lui.

Am căutat-o în lista de prieteni şi am văzut că lucrează la o revistă de artă contemporană. Am invitat-o la o cafea cu pretextul unor discuţii despre trecerea timpului. Ne-am văzut la metrou la Ştefan cel Mare. Ieşirea din metrou era fix cu spatele la chioşcul pe care i l-am cumpărat. Când am văzut-o am descoperit că povestea cu timpul e adevărată. Dacă la 19 ani arăta adevărată, la 39 adevărul era dureros. Toate momentele când viaţa i-a arătat adevăruri pentru care nu era pregătită au marcat-o. Nu ştiu cum să explic toate astea folosind cuvinte. Cred că ăsta e unul dintre motivele pentru care nu mi-a ieşit cu jurnalismul. Copilul care punea prea multe întrebări avea acum prea multe răspunsuri. Avea certitudini pe care nu putea să le ducă. Am început să tremur. Îmi era frică. Mă văzuse şi îmi zâmbea. Era un zâmbet artificial. Stăteam cu actul de proprietate al chioşcului în mână şi mă întrebam ce se întâmplă acum.

Aveam 39 de ani şi întrebarea care m-a marcat la prima facultate mă răscolea din nou. Cum poate ceva atât de adevărat să producă ceva artificial? M-a salutat. Doamne, ce voce urâtă avea. Am salutat-o. Mi s-a spart vocea. A râs de mine că sunt emoţionat. A urmat o conversaţie artificială, exact ce vezi în filme că se întreabă oamenii când se văd după mult timp. Nu ştiam să-i formulez nimic din ce simţeam aşa că luam texte prefabricate ca să întreţin o conversaţie.

Am înţeles că nu eram gata pentru adevăr. Că nimeni nu e gata pentru adevăr. I-am lăsat actul de proprietate în mână şi am fugit. Aveam 39 de ani, un copil, soţie, o situaţie materială bună şi fugeam pe bulevardul Ştefan cel Mare de o fostă colegă de facultate.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer