Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Romanitate


Alexandru-Radu Săvulescu

07.03.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
- Niciodată nu mi s-au părut uşor de sintetizat trăsăturile romanice ale poporului român, nu ştiu de ce.
- Oare fiindcă te afli pe un teren minat, pe care politicul şi-a făcut prea des şi prea mult de lucru?
- Asta fără discuţie. Dar mai e ceva. Ceva profund, complex, greu de intuit. Ceva care nu mă lasă să pătrund până la esenţa lucrurilor nici după ce trec de vălul de fum aruncat de politic.
- Ca de exemplu?
- Sunt anumite lucruri esenţiale care nu par să se lege. Iată unul dintre ele: suntem un popor latin-ortodox.
- E drept, e un paradox, toţi ceilalţi latini sunt într-adevăr catolici. Dar ne-am născut creştini, n-am fost creştinaţi, ca alte popoare.
- Probabil că da. Ce se consideră însă subînţeles e că ne-am născut ortodocşi. Or asta nu-i adevărat, pentru că ortodoxia nu apăruse încă în perioada formării poporului român. Schisma dintre catolici şi ortodocşi a intervenit abia mai târziu. Nici alegerea de către noi a confesiunii ortodoxe n-a fost un proces liniar, ci s-a petrecut în timp, în mod sinuos, cu o serie de ezitări, de avansuri şi de reveniri. De reamintit avatarurile românilor transilvăneni din ultimele trei secole, după ce au parcurs drumul invers, de la ortodoxie la catolicismul de rit bizantin - întâi succesele, cu apariţia Şcolii Ardelene, introducerea alfabetului latin, emanciparea naţională din Transilvania, Unirea într-un singur stat din 1918, apoi persecuţia şi cvasi-desfiinţarea acestei confesiuni în comunism. Un alt parcurs, dar nu mai puţin interesant, a avut Biserica din Moldova, care a oscilat între ortodoxie şi catolicism aproape o jumătate de mileniu, de la înfiinţarea ei, şi până la căderea Constantinopolului, moment când a optat definitiv pentru ortodoxie (rupând toate legăturile care o legau de Roma, renunţând nu numai la grafia latină, ci chiar distrugând toate scrierile de până atunci cu caractere latine, o pierdere, cred eu, ireparabilă, care cu greu poate fi justificată).
- Dar limba noastră este-n totalitate romanică.
- Fără discuţie. Româna are însă şi un mare aport de cuvinte slave - procentajele diferă în funcţie de autor, dar nu coboară sub cincisprezece la sută. Asta ar însemna că cel puţin unul din şase cuvinte româneşti ar fi de origine slavă. Ce mai trebuie însă adăugat aici, în afara aportului lexical, este că limba noastră a preluat chiar şi structuri gramaticale slave, iarăşi ceva unic între limbile romanice.
- Asta ar putea explica într-o oarecare măsură de ce româna e mai de greu de înţeles de popoarele romanice apusene.
- Ar mai fi ceva. Scrierea în română a oscilat între alfabetele latin şi chirilic. La-nceput am folosit alfabetul latin, apoi am trecut la alfabetul chirilic (odată cu introducerea slavonei ca limbă de cancelarie în Muntenia şi Moldova, parţial şi ca reacţie anti-catolică, cum am spus deja), după care am revenit progresiv, mai întâi în Transilvania, apoi în Principatele Unite, iar mult mai recent şi în Republica Moldova, dar şi în Serbia, la grafia latină.
- Cel puţin acum româna se scrie peste tot caracterele latine.
- Nu chiar. Mai există o excepţie, mică, şi nu ştiu cât de semnificativă sau nu: Transnistria. Evident, acolo alfabetul chirilic se foloseşte din motive predominant politice.
- Interesant, ai pomenit de româna din Serbia şi Transnistria.
- În Voivodina, care este o regiune autonomă din Serbia, româna este una din limbile oficiale. Doar că acolo nu se numeşte română, ci vlahă. De altfel, nici în Transnistria, republica separatistă desprinsă din Republica Moldova, unde iarăşi e una dintre limbile oficiale, nu se numeşte română, ci moldovenească.
- Oricum ar fi, originile ei romanice sunt limpezi pentru toată lumea.
- Sunt, dar s-ar putea face mai mult pentru recunoaşterea şi păstrarea lor. E ciudat cum tocmai la noi, Academia Română, forul ştiinţific principal al ţării, a introdus relativ recent o regulă care deşi e motivată nu numai de simplificarea limbii, ci şi de latinitatea ei, în fapt ne-ndepărtează tocmai de etimologia latină, şi ne mai şi creează diverse complicaţii. Conform ei, ar trebui utilizat î din i la începutul cuvintelor - ca la înger (deşi acest cuvânt provine de fapt din latinescul angelus, deci etimologia sa ar fi cu a), şi â din a în interiorul cuvintelor - râu (deşi cuvântul din care provine e-n acest caz rivum, iar etimologia latină ar impune un i). Oricum, nu cred că demonstrăm nimănui (nici chiar nouă) că suntem mai latini dacă românizăm conform acestei reguli cuvinte slave, scriind sârb în loc de sîrb (deşi cuvântul provine din srbi), sau Cernobâl în loc de Cernobîl (cum se transcrie corect în alfabet latin acest nume propriu)...

(Bucureşti, martie 2017)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer