Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Turcia lui Erdogan Între visul democraţiei şi tentaţia autoritară


Ahmet Insel, traducere de Geanina Tivdă

15.03.2017
Editura Corint
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ahmet Insel
Turcia lui Erdogan Între visul democraţiei şi tentaţia autoritară
Editura Corint, 2017

Traducere din limba franceză de Geanina Tivdă


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Intro

Ahmet İnsel s-a născut în 1955, la Istanbul. A crescut în cartierul cosmopolit Kurtuluş, într-o familie turcă, musulmană şi kemalistă. A studiat la Universitatea Paris 1 Panthéon-Sorbonne, unde şi-a început şi cariera de profesor, la catedra de economie. Din 2007, conduce departamentul de economie al Universităţii Galatasaray din Istanbul. Economist şi politolog de renume, Ahmet İnsel este unul dintre fondatorii Editurii Iletisim. Este autorul mai multor cărţi despre istoria recentă a Turciei: La Turquie entre l'ordre et le developpement (1984), La Turquie et l'Europe, une relation tumultueuse (1999), Dialogue sur le tabou arménien (coautor) (2009).

Ilustraţie copertă: Un soldat turc supraveghează un miting organizat împotriva candidaturii lui Tayyip Erdoğan la preşedinţia republicii, 14 aprilie, Ankara. (c) Burak Kara / Getty Images

Cuvânt înainte

Volumul Turcia lui Erdoğan oferă nu numai o evaluare istorică, dar şi o perspectivă strategică despre evoluţia unui stat în căutarea permanentă a echilibrului politic, religios, economic şi militar.

Explicarea rolului Turciei, la nivel global, reprezintă un demers util, necesar, la acelaşi nivel de urgenţă geopolitică, precum deciziile actualei administraţii a Statelor Unite ale Americii.

Autorul transmite un mesaj evident. Trăim momente critice, la răscrucea deciziilor în relaţiile internaţionale în care Turcia este un jucător cheie. Împreună sau separat?

În ultimii 50 de ani această interacţiune mai mult a regresat decât a progresat. După cel deal Doilea Război Mondial, un ministru de Externe ungar observa că trăia în singurul stat din lume înconjurat de unguri. Astăzi, Turcia este singurul stat complet înconjurat de probleme de insecuritate. Într-un moment sau altul, într-o direcţie geografică sau alta, aceste probleme se pot transforma în situaţii de criză sau de conflict cu impact global.

La sfârşitul anului 2016, Turcia nu avea ambasadori în Siria, Israel şi Egipt; a trebuit să-şi recheme trimişii diplomatici din Moscova şi Bagdad; nu poate naviga sigur în Marea Neagră şi nici nu poate executa zboruri la frontiera cu Siria, de teama represaliilor ruse; are un dialog incert cu Iranul datorită războiului sirian; nicio formă de comunicare cu Armenia şi o cooperare din ce în ce mai dificilă cu Statele Unite ale Americii şi cu Uniunea Europeană.

La izolarea Turciei au contribuit mai mulţi factori: potenţialul de contaminare a conflictului sirian, tensiunile sectare din regiune, polarizarea politică în plan intern şi absenţa unor decizii ale comunităţii internaţionale privind creşterea încrederii între statele din regiunea în care se află Turcia.

Deşi Turcia a făcut eforturi susţinute pentru a normaliza relaţiile cu principalii "actori" politici regionali, există încă numeroase probleme. Pierderea a patru milioane de turişti ruşi a paralizat industria turcă a turismului, iar intervenţia agresivă a Rusiei în Siria a blocat posibilităţile armatei turce de a se mişca liber la propriile frontiere. În iunie 2016, Erdoğan a transmis două scrisori către liderul de la Moscova, exprimând regretele părţii turce privind incidentul din noiembrie 2015 (doborârea avionului de luptă rusesc la frontiera siriană) şi oferind plata unor compensaţii către familia pilotului decedat.

Surprinzătoare nu este atât poziţia Ankarei, cât acceptul lui Vladimir Putin pentru reluarea cooperării între cele două state. La 27 iunie 2016, câteva ore înainte de anunţul privind "încălzirea" relaţiilor cu Rusia, Turcia şi Israel au confirmat normalizarea dialogului bilateral, întrerupt după raidul forţelor speciale israeliene asupra flotilei de sprijin turceşti care se îndrepta, în 2010, spre regiunea Gaza.

În aceeaşi perioadă, oficialii turci au anunţat o serie de evoluţii pozitive în ceea ce priveşte reluarea relaţiilor economice cu Egiptul - suspendate după lovitura militară din 2013 şi atitudinea categorică a preşedintelui Erdoğan în legătură cu preluarea puterii la Cairo de către generalul Abdel Fatah elSisi.

Recent, miniştrii de Externe ai Rusiei, Iranului şi Turciei au stabilit direcţiile principale privind iniţierea unui proces de pace, stabil, în Siria. Ministrul de Externe turc a subliniat că Ankara şi Moscova trebuie să coopereze pentru a găsi o soluţie politică în Siria, sugerând că Turcia îşi va nuanţa poziţia, susţinută vehement în ultimii ani, prin care pacea siriană era strâns legată de schimbarea regimului de la Damasc. În locul înlăturării lui Bashar alAssad, Ankara se orientează spre scopuri mult mai moderate, anume retragerea kurzilor din nordul Siriei şi securizarea frontierei turce în zonele controlate de Statul Islamic din Irak şi Siria (ISIS).

Dincolo de aceste evoluţii pozitive, autorul subliniază impactul dramatic asupra procesului decizional intern şi extern din Turcia, generat de puciul militar împotriva preşedintelui Erdoğan. Tentativa de lovitură de stat din iulie 2016 a complicat relaţiile dintre Turcia şi statele din spaţiul euroatlantic, generând un nivel ridicat de antipatie reciprocă. Liderii politici turci au reacţionat furios la sprijinul limitat primit din partea statelor occidentale după încercarea de schimbare prin forţă a regimului de la Ankara. Procesul de integrare europeană a fost descris ca fiind "muribund" atât în Turcia, cât şi în Europa. Ceea ce era considerat un instrument de transformare a Turciei a devenit astăzi o sursă de reproşuri reciproce pentru opinia publică europeană şi turcă.

În 24 noiembrie 2016, Parlamentul European a votat o recomandare privind "îngheţarea temporară" a negocierilor cu Turcia, iar preşedintele Recep Tayyip Erdoğan a vehiculat ideea unui referendum privind un posibil "Trexit", sugerând că Turcia ar putea abandona aspiraţiile europene pentru aşi îndrepta privirea spre Organizaţia pentru Cooperare de la Shanghai (OCS), alături de Rusia, China şi republicile din Asia Centrală.

Cu toate acestea, fie din perspectiva statutului de membru al NATO, fie din perspectiva de stat aflat în proces de aderare la Uniunea Europeană, Turcia continuă să reprezinte o extensie necesară a Europei şi a Statelor Unite ale Americii în Orientul Mijlociu. Stat musulman sunnit, Turcia poate juca un rol semnificativ în regiune dacă Europa aspiră, iar SUA doreşte să consolideze o prezenţă relevantă - strategică şi de securitate - într-o zonă a lumii în care instabilitatea poate deveni, oricând, o problemă globală.

Autorul subliniază, corect, degradarea treptată a imaginii Europei, dar şi a SUA din perspectiva preşedintelui turc, chiar cu ceva timp înaintea tentativei de lovitură de stat. În discursul public, Erdoğan apreciază politicile UE "nesincere" şi "lipsite de onestitate" în relaţia cu Ankara, iar extrădarea lui Fethullah Gülen de către americani un gest necesar pentru ai elimina pe "gülenişti".

După iulie 2016 aceste sentimente sau amplificat dramatic în mediul politic din Turcia. După cum se evidenţiază în volum, relaţia cu UE este mult mai complicată decât o arată discursurile politicienilor, iar autorul prezintă o radiografie clară a acestui tablou. Chiar dacă ar dori un "divorţ" politic, după douăzeci de ani în care sau regăsit în aceeaşi uniune vamală, Turcia şi UE au economii interdependente dificil de separat.

La sfârşitul anului 1990 prin dezvoltarea acquisului comunitar în mai multe domenii, Turcia a devenit un partener important al companiilor europene, pe o piaţă globală în plină dezvoltare. În consecinţă, în ultimii 10 ani, Turcia a înregistrat o rată ascendentă de creştere economică, dar şi o disciplină fiscală impresionantă.

Cifrele economice, atent evaluate de Ahmet Insel, sunt clare şi "inevitabile" pentru politicieni. Cea mai importantă destinaţie a exporturilor Turciei este Europa (50%), schimburile comerciale ridicându-se la aproximativ 140 miliarde dolari pe an. Investitorii cei mai importanţi din Turcia sunt companii din UE (70-75%), iar băncile europene asigură finanţarea sistemului de sănătate şi a infrastructurii din Turcia.

Concluziile volumului sunt evidente şi se impun a fi citite cu atenţie deosebită mai ales de cei care doresc să cunoască în profunzime Turcia şi perspectivele sale europene.

Turcia şi Europa nu au ajuns nici pe departe la capătul liniei, tensiunile sunt, în continuare, la un nivel ridicat, mai ales după votul din Parlamentul European, privind "îngheţarea" negocierilor de aderare. Retorica publică rămâne combativă şi, dacă nu apar nuanţări de parcurs, sar putea ca aceasta să aibă efecte semnificative asupra parteneriatului strategic între Europa şi Turcia.

Aici este însă punctul de inflexiune. Atât din punct de vedere strategic, cât mai ales din punct de vedere economic, cele două părţi sunt mult prea interdependente pentru aşi permite întreruperea completă a legăturilor.

Chiar şi cei mai ardenţi critici ai guvernului de la Ankara subliniază că nu este în interesul Europei ca negocierile de aderare să eşueze, deoarece o Turcie preocupată doar de problemele sale interne ar genera politici regionale mult mai complicate decât sunt ele astăzi.

Având în vedere ambiţia neoimperială a Rusiei, precum şi starea de incertitudine datorată instalării unei noi administraţii la Washinghton, Europa trece prin momente dificile. Nicio premisă analitică privind viitorul sau perspectivele relaţiilor bilaterale nu poate fi considerată astăzi certă.

Nu este în interesul Europei ca Turcia să se "mute" pe axa rusă, să devină instabilă sau să intre în criză economică. Aşa cum rezultă şi din volumul Turcia lui Erdoğan, există totuşi ştiri bune. Şi anume faptul că între cele două scenarii extreme - integrare sau separare - există un spaţiu foarte larg pentru diferite tipuri de asociere. Situaţia va depinde foarte mult de realităţile economice, precum şi de rezultatele alegerilor din Europa, în 2017. Esenţial este ca atât la Ankara, cât şi în întregul spaţiu euroatlantic, să se înţeleagă necesitatea de a merge înainte împreună, în orice formă comun acceptabilă. Chiar dacă ambele părţi consideră că nu se va atinge vreodată destinaţia finală, momentele de oprire pentru evaluarea următoarei etape a călătoriei sunt preferabile oricărei intenţii de delimitare totală, iar volumul Turcia lui Erdoğan subliniază această perspectivă.

(Cristian Diaconescu)


Prefaţă pentru ediţia în limba română
Lovitura de stat - "un mare dar de la Dumnezeu"

Atunci când această carte a fost publicată în Franţa, în aprilie 2015, autorul a ales să-şi concentreze analiza asupra perioadei cuprinse între momentul venirii la putere a Partidului Justiţiei şi al Dezvoltării (AKP), care a avut loc la sfârşitul anului 2002, şi alegerea liderului său, Recep Tayyip Erdoğan, în funcţia de preşedinte al republicii, în vara anului 2014. Această alegere se înscria în continuarea domniei fără alternanţă a AKP, dar constituia, de asemenea, o schimbare majoră în sistemul politic turc. Se presupunea că Tayyip Erdoğan, devenit preşedinte al republicii, ar fi trebuit să rămână neutru şi deasupra partidelor politice, conform regimului parlamentar prevăzut de constituţia în vigoare. Dar el a anunţat că, odată cu alegerea sa prin sufragiu universal, o premieră în Turcia, în realitate regimul devenise prezidenţial. Aşadar, se deschidea un nou capitol în istoria domniei AKP şi, în sens mai larg, în istoria Turciei. "Noua Turcie" a cărei naştere o anunţa Tayyip Erdoğan de câţiva ani încoace prindea consistenţă. Când noul preşedinte a început să conceapă şi să-şi pună în aplicare politica în vederea schimbării regimului cu orice preţ şi prin orice mijloc, sa instalat rapid instabilitatea. Din acel moment, Turcia a alunecat treptat spre haos. Punctul culminant al acestui proces a fost lovitura de stat eşuată din iulie 2016.

Transformând acest eveniment într-o oportunitate pentru a declanşa o amplă operaţiune de epurare ce se extinde la pături mult mai largi decât puciştii şi susţinătorii lor, Tayyip Erdoğan vizează eliminarea oricărei forme de opoziţie faţă de proiectul lui pentru o Turcie supusă în mod docil şi deplin dorinţei sale de putere totală islamist-naţionalistă.

Aceasta nu a fost o lovitură de stat reuşită, precum cea din 1980, care a aruncat Turcia într-o spirală infernală, caracterizată de represiune, arestări, interdicţii, concedieri şi confiscări, ci o lovitură de stat eşuată. Tentativa de puci militar din noaptea de 15 iulie 2016 a fost sângeroasă. Puciştii erau foarte hotărâţi, dar în mod limpede au fost prea puţini sau au fost abandonaţi în ultimul moment. Au fost repede învinşi, după câteva ciocniri care au costat totuşi viaţa a peste 250 de persoane. Nicio organizaţie politică sau a societăţii civile nu a manifestat vreun sprijin faţă de autorii loviturii de stat, toate au condamnato ferm. Ieşirea în stradă a mii de cetăţeni, în principal partizani ai AKP, împotriva militarilor pucişti a dat lovitura de graţie scopurilor acestora.

Deşi eşuată, această lovitură de stat a avut totuşi efecte devastatoare pentru democraţia turcă, şi aşa instabilă. Dacă lovitura de stat ar fi reuşit, ar fi dat probabil naştere unei dictaturi sângeroase şi ar fi aruncat ţara într-un război civil. Cu siguranţă Turcia a evitat ce era mai rău, dar la trei luni de la eşecul acestei încercări funeste, starea generală a libertăţilor şi a respectării drepturilor omului seamănă cu cea a unui regim pucist.

"Este un mare dar de la Dumnezeu!" În aceşti termeni a calificat Recep Tayyip Erdoğan lovitura de stat din 15 iulie, la câteva ore după declanşarea acesteia. Într-adevăr, acest puci eşuat, care-l avea drept ţintă principală, a devenit o mană cerească pentru el. Ia permis să declanşeze o vastă operaţiune de eradicare a comunităţii Gülen, asociaţii săi la putere vreme îndelungată, dar care iau devenit duşmani din momentul dezvăluirilor legate de faptele de corupţie din anturajul apropiat al lui Erdoğan şi al câtorva miniştri, făcute în decembrie 2013 de poliţişti şi judecători apropiaţi acestei confrerii. Din 15 iulie 2016 şi mai ales din momentul declarării stării de urgenţă după câteva zile, epurările continuă fără încetare şi vizează orice persoană care a avut vreo legătură cu diferitele organizaţii ale comunităţii Gülen - şcoli şi universităţi, ziare şi posturi de televiziune, asociaţii şi fundaţii, întreprinderi şi bănci -, fără a face vreo deosebire între pucişti şi simpatizanţii confreriei sau între cadrele acestei comunităţi şi simplii donatori sau beneficiari.

De mai bine de doi ani Tayyip Erdoğan visa la o astfel de epurare, dar nu reuşea din cauza procedurilor juridice care protejează funcţionarii şi a legilor care garantează libertăţile fundamentale. Este adevărat, de asemenea, că infiltrarea masivă a acestei confrerii, cu multiple faţete şi cu adevărat destabilizatoare, în justiţie şi în poliţie constituia un obstacol în calea voinţei lui Erdoğan de a anula influenţa güleniştilor asupra instituţiilor statului. Din momentul proclamării stării de urgenţă, aproximativ 120.000 de funcţionari au fost concediaţi sau suspendaţi fără o hotărâre judecătorească, printr-o simplă decizie administrativă sau printr-un decret-lege. 35.000 de oameni au fost închişi. Cei mai mulţi dintre ei sau trezit cu conturile bancare îngheţate sau cu bunurile confiscate. Dar represiunea nu sa oprit la cercurile mişcării Gülen.

Utilizând imediat motivele ce justificau promulgarea stării de urgenţă într-o campanie generală de luptă împotriva terorismului, puterea a declanşat o vânătoare de vrăjitoare al cărei cerc de victime se extinde de la o zi la alta. Sub presiunea explicită a şefului statului, guvernul foloseşte din plin starea de urgenţă, pentru a reprima masiv opoziţia kurdă şi, pe scară ceva mai largă, pe toţi suspecţii de serviciu ai puterilor autoritare - scriitorii, jurnaliştii, profesorii, avocaţii şi militanţii drepturilor omului. Zeci de ziare şi de posturi de televiziune şi de radio sunt interzise sub pretextul "complicităţii cu o organizaţie teroristă" sau "ameninţării securităţii statului". În aproape jumătate din cele 102 primării conduse de partidul prokurd, primarii aleşi sunt lăsaţi fără mandat şi băgaţi la închisoare. În locul lor în funcţia de administratori judiciari au fost numiţi subprefecţi. Mai mulţi deputaţi ai Partidului Democrat al Popoarelor (HDP), inclusiv cei doi copreşedinţi, sunt închişi şi ceilalţi deputaţi ai acestui partid care formează al treilea grup parlamentar sunt ameninţaţi cu arestarea iminentă.

Pe o perioadă lungă se instalează un regim de contralovitură de stat. Starea de urgenţă, proclamată iniţial pentru trei luni, este prelungită din nou şi Tayyip Erdoğan vorbeşte despre o durată necesară de cel puţin un an pentru aşi atinge scopul. În toamna anului 2016, Turcia se află exact în situaţia pe care o descrie Giorgio Agamben în cartea sa Starea de excepţie: "Starea de excepţie este un prag incert între absolutism şi democraţie" (Giorgio Agamben, Starea de excepţie (Homo sacer, II, 1), traducere de Alex. Cistelecan, Editura Idea Design & Print, Cluj, 2008). Riscul de a transforma excepţia în regulă şi permanentizarea ei într-un mod absolutist este de acum un pericol real în Turcia.

Scurtul episod democratic din iunie 2015

Pentru a înţelege adevărata semnificaţie a acestui "dar de la Dumnezeu", trebuie să ne întoarcem în urmă cu doi ani. Scopul principal al lui Tayyip Erdoğan era acela de a instaura foarte repede un regim prezidenţial, bazat pe principiul unităţii puterilor în stat. Dar a întâmpinat o reticenţă puternică din partea societăţii, inclusiv în rândurile propriului partid. A sperat să obţină sprijinul kurzilor, motiv pentru care a accelerat negocierile cu Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) şi cu liderul său, Abdullah Öcalan, prin intermediul deputaţilor HDP. În 28 februarie 2015, în timpul unei conferinţe de presă organizate în comun, cu mare pompă, la palatul Dolmabahçe din Istanbul, membri ai guvernului şi deputaţi ai HDP au dat publicităţii două texte care defineau cadrul general al unui acord. Deşi naţionaliştii turci au denumit această înţelegere drept o trădare, se părea că rezolvarea conflictului kurd şi încheierea păcii erau iminente.

Spre surprinderea membrilor AKP înşişi, două săptămâni mai târziu, Erdoğan a dispus încetarea bruscă a acestui proces şi a negat existenţa vreunui acord, afirmând, împotriva oricărei evidenţe, că întâlnirea cu presa fusese organizată fără ca el să fie informat. Cu ochii aţintiţi asupra sondajelor electorale pe care le comandă săptămânal, el şia dat seama că "procesul de pace" îi îndepărta pe alegătorii săi naţionalişti care se îndreptau spre partidul de extrema dreaptă MHP şi că alegătorii kurzi simpatizau din ce în ce mai mult cu HDP. Iar alegerile legislative erau prevăzute pentru iunie 2015. Deşi constituţia îi impune o poziţie strictă de neutralitate, Erdoğan a condus personal campania AKP şi a încercat să transforme aceste alegeri într-un referendum în favoarea regimului prezidenţial şi să obţină o majoritate calificată pentru a schimba constituţia după cum dorea. Dar în seara zilei de 7 iunie 2015 sa produs înfrângerea electorală. AKP sa clasat în frunte, cu 40% din voturi, dar a pierdut, pentru prima dată din 2002, majoritatea parlamentară. Mobilizarea kurzilor în jurul HDP pentru a constrânge puterea să reia procesul de pace, curentul de simpatie pe care liderul lor, Selahattin Demirtaş, a reuşit să-l creeze în rândul tinerilor, şi comportamentul de vot adoptat de o mică parte a alegătorilor CHP pentru a bloca drumul proiectului lui Erdoğan au permis HDP să obţină 13% din voturi şi 80 de mandate de deputaţi. Pe de altă parte, ascensiunea partidului de extremă dreaptă a slăbit AKP în fiefurile conservatoare din Anatolia centrală. Erdoğan dispare timp de trei zile şi, după ce se întoarce, pune în aplicare o strategie pentru "reluarea alegerilor". Termenul de "reluare" este folosit în mod explicit pentru a transmite limpede că în 7 iunie fusese o greşeală. Aproape zilnic repetă faptul că, în absenţa unui guvern solid şi stabil, situaţia va degenera în haos. "Eu sau haosul" devine un fel de litanie rostită până la saturaţie. Ca să formeze o coaliţie, Erdoğan prelungeşte cât de mult poate negocierile între preşedinţii AKP şi CHP. Când încercarea lui Ahmet Davutoğlu, prim-ministrul ce părăseşte funcţia, şi a preşedintelui AKP de a obţine o majoritate guvernamentală eşuează, contrar uzanţelor, preşedintele republicii refuză să propună preşedintelui CHP ca un al doilea grup parlamentar să-şi încerce şansa. După ce a folosit toate mijloacele pentru a depăşi termenul legal de formare a unui guvern, Erdoğan anunţă organizarea de noi alegeri.

Trebuie să recunoaştem că opoziţia faţă de AKP este divizată în trei părţi, între extrema dreaptă ultra-naţionalistă MHP, partidul de centru-stânga, CHP, şi partidul prokurd, HDP. Aceste trei grupuri ale opoziţiei parlamentare se deosebesc între ele prin diferenţe ideologice şi culturale mult mai mari decât cele care le disting de AKP. Incapacitatea lor de a găsi o soluţie care să pună AKP în minoritate în Parlament imediat după alegerile din 7 iunie 2015 explică, de asemenea, forţa AKP. Alegătorii săi, în schimb, formează un bloc în jurul şefului lor şi au un obiectiv simplu şi clar - să păstreze puterea prin toate mijloacele - şi o ideologie agresivă - să asigure hegemonia islamist-naţionalistă. Forţa principală a lui Tayyip Erdoğan a constat în transformarea mişcării sale politice într-un partid dominant în cursul exercitării puterii şi în ocuparea unui spaţiu amplu în tabăra de dreapta, precum şi, concomitent, a unor zone atât din tabăra de extremă dreaptă, cât şi din cea de centru-stânga.

Contextul în care se desfăşoară campania alegerilor din 1 noiembrie 2015 este foarte diferit de cel din urmă cu cinci luni. Reluarea furibundă a politicii represive şi a violenţei în chestiunea kurdă, alimentată de noua strategie de insurecţie urbană a PKK, prin care sa declarat autonomia câtorva oraşe cu majoritate kurdă şi sau constituit forţe de autoapărare, şi sângeroasele atentate sinucigaşe ale unor membri ai ISIS ce vizau militanţi ai stângii turce şi kurde, permit AKP să exploateze la maximum tema securităţii naţionale şi a instabilităţii politice. Acuzând HDP că reprezenta o emanaţie a PKK, agitând pericolul unei noi ameninţări kurde ce se naşte în Siria, Erdoğan reuşeşte să obţină din nou o majoritate parlamentară confortabilă în 1 noiembrie 2015. Dar tot îi lipsesc vreo zece deputaţi ca să modifice constituţia.

Aşadar, fereastra uşor întredeschisă în iunie 2015 pentru o normalizare democratică şi o eventuală alternanţă la putere sa închis brutal şase luni mai târziu. Din vara anului 2015, Turcia sa adâncit într-un nou episod de violenţă extremă în gestionarea chestiunii kurde, având drept corolar represiunea accelerată împotriva oricărei forme de opoziţie democratică din ţară. Ca reacţie la strategia PKK de a importa în câteva oraşe cu majoritate kurdă din Turcia experienţa războiului urban practicat la Kobané, în Kurdistanul sirian, sa format un bloc naţionalist în jurul puterii, îndeosebi cu sprijinul MHP. Forţele de securitate turce lansează o represiune foarte severă împotriva încercărilor de insurecţie urbană a PKK. După câteva luni de luptă în timpul iernii 2015-2016, cartiere întregi au fost distruse în anumite oraşe kurde, mai ales centrul vechi din Diyarbakir. Starea de asediu, impusă săptămâni la rând în mai multe localităţi kurde, şi conflictele armate declanşează din nou exodul a zeci de mii de persoane. Bilanţul pierderilor de vieţi omeneşti este foarte ridicat atât în rândul insurgenţilor, cât şi al populaţiei locale şi al forţelor de ordine. În acelaşi timp, temerile cauzate de chestiunea kurdă consolidează blocul naţionalist în jurul AKP şi îi îndeamnă pe tot mai mulţi turci să asocieze tensiunile din ţara lor cu problema kurdă din Siria şi Irak. Constatăm efectele acestei noi situaţii atât în strategia PKK, cât şi în sprijinul larg de care se bucură guvernul AKP în favoarea politicii sale de implicare militară în Siria şi în Irak în toamna anului 2016. Dar alimentată de frica obsesivă născută din chestiunea kurdă, accelerarea derivei autoritare a puterii lui Erdoğan este deopotrivă o reacţie la creşterea izolării Turciei pe scena internaţională. Discursurile belicoase ale lui Erdoğan la adresa Occidentului, în general, şi a Uniunii Europene, în particular, au condus la pierderea întregului prestigiu internaţional pe care Turcia şi mai ales preşedintele ei îl obţinuseră în anii 2000.

Care este obiectivul celui pe care partizanii săi îl numesc de-acum înainte Reis ("Şeful", în limba turcă)? Profitând de efectul de mană cerească al puciului eşuat şi de instalarea unei coaliţii islamist-naţionaliste cu partidul ultra-naţionalist MHP pentru a eradica mişcarea politică legală kurdă şi PKK, Erdoğan a putut găsi în sfârşit ocazia de aşi realiza visul regimului prezidenţial. Un proiect de mare amploare de amendare a constituţiei, ce urmăreşte să facă din preşedintele republicii şeful partidului majoritar şi şeful guvernului, este depus în parlament la jumătatea lui decembrie 2016 şi referendumul este prevăzut pentru iunie 2017. Obiectivul aproape explicit al lui Reis este construirea unui stat-partid şi, prin fuziunea între "şef" şi naţiune, să supună societatea voinţei unui singur om şi planurilor sale, specifice naţionalismului etno-religios, conservator şi autoritar. Într-un cuvânt, lovitura de stat eşuată ia oferit lui Tayyip Erdoğan o imensă oportunitate să avanseze în proiectul său de fondare a "noii Turcii".

În concluzia acestei cărţi descriam, în urmă cu doi ani, cele trei capcane întinse "noii Turcii" a lui Erdoğan. De atunci, faptele au arătat că aceste capcane, combinate, acţionează din plin şi că tentativa de lovitură de stat nu este străină de ele. Astăzi, Tayyip Erdoğan incarnează un veritabil paradox. El a devenit principalul, ba chiar singurul factor ce asigură menţinerea majorităţii parlamentare a AKP şi, prin urmare, stabilitatea guvernului, dar prin modul în care guvernează şi prin proiectul său asupra societăţii, reprezintă totodată unul dintre principalii factori de instabilitate politică, socială şi economică a Turciei în anii ce vor veni. Din acea fatidică noapte de 15 iulie 2016, Turcia a intrat definitiv pe o nouă traiectorie. Ceea ce se află în curs nu este o derivă autoritară, ci încercarea de a instaura, în mod violent, un regim dictatorial şi de coloratură islamist-naţionalistă. Îşi vor atinge scopul Tayyip Erdoğan şi tovarăşii lui? Este foarte probabil. Dar cu ce preţ? Indiferent dacă reuşeşte sau eşuează planul lor, Turcia a intrat într-o zonă de turbulenţă accentuată, deopotrivă socială, economică şi politică, în discordanţă chiar cu cei paisprezece ani de exercitare a puterii de către AKP. Această turbulenţă poate fi fatală, din punct de vedere social şi politic, pentru Turcia, aşa cum există ea astăzi.

(Ahmet İnsel, Istanbul - Paris, decembrie 2016)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata De ce nu dispare teatrul?, Eugen Păsăreanu (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Un bărbat pe nume Ove, Fredrik Backman, traducere de Andreea Caleman (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Basarabia decapitată, Valentina Sturza (2.0/5 - 1 vot)
Sageata Nuda Veritas. Din crimele comunismului, Nicolae Stroescu-Şovarna (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Răni deschise 5 (II), Solomon Marcus (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Cronici de atelier
Sageata Semnal editorial
Sageata Carte de Humanitas Fiction
Sageata Generaţia Polirom


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer