Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Cântece simple

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre tata de Andrei Păcurar clasa a 11-a B


Alexandru Ivănoiu

16.03.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Sunt două ipoteze mari şi late. Prima, existenţa noastră pe pământ nu are niciun sens. A doua, existenţa noastră are un sens bine stabilit. A doua se ramifică în alte două. Sensul prestabilit este în curs de desfăşurare şi e pe axa lui normală sau sensul este vag, iar întâmplările curente marchează devierea de la sens. De la 14 ani m-a bântuit o idee. Ideea se referă la ultimele două ramificaţii. Anume, cine este carne de tun şi cine nu."

Asta spunea tata în 2003, la vârsta de 42 de ani. Tata, Grigore Păcurar, teolog şi matematician şi-a petrecut cea mai mare bucată din viaţă încercând să afle rostul nostru pe pământ. În restul vieţii s-a îndrăgostit, s-a căsătorit, a înşelat şi a crescut 2 copii cu celălalt pilon al vieţii mele, mama, Cristina Păcurar. Nimic neobişnuit până aici. Nimic neobişnuit nici în rest.

Fuga tatălui meu după răspunsuri s-a desfăşurat între doi mari poli opuşi: teologia şi matematica. Pentru părinţii lui era important ca şcoala unde urmează să-l dea să fie în apropiere. Aşadar, tatăl meu, creştin fiind, a fost dat la şcoala catolică şi, deci, obligat să se convertească. Uneori cred că dezinteresul bunicilor mei a adâncit frica tatălui meu de a nu avea un rost pe pământ. Liceul pe care l-a terminat a fost unul cu profil real. La vârsta de 19 ani tatăl meu era adânc înrădăcinat în cele două extreme făcându-i liniştea sufletească imposibilă. Mama povestea că la prima lor întâlnire el a vorbit jumătate de oră despre cum Dumnezeu nu are cum să existe şi altă jumătate de oră despre cum există prea multe coincidenţe pe acest pământ. A terminat teologia, a refuzat să devină preot aşa că a dat la medicină. Cât era la medicină era într-o plină perioadă în care nega existenţa lui Dumnezeu sub orice formă a Sa. Mama spune că înainte de ultimul examen l-a văzut pupând o iconiţă de buzunar. S-a făcut chirurg cardiovascular pentru că spunea că în acest domeniu oricât de bun eşti te joci cu Dumnezeu.

Fără să exagerez, tata a fost un medic cardiovascular extraordinar. Totuşi avea un joc macabru. Înainte de unele operaţii se ruga, înainte de altele nu. La mijlocul carierei calcula rata probabilităţii de a fi fost ajutat de Dumnezeu în raport cu rugăciunile sale. Când resuscita pacienţii zicea că îl invită pe Dumnezeu la el în viaţă şi Acesta refuză sau vine. Uneori intra în biserică şi-L înjura liniştit în gând. Alteori făcea canoane ca să fie iertat pentru blasfemii. Când nu făcea asta era un tată şi un soţ aproape perfect. Nu ştia mereu cum să rezolve problemele adolescentine ale surorii mele mai mari, dar încerca. Îşi respecta responsabilităţile, deci cumva avea o ordine în viaţă.

Prin '90 bunica a murit de cancer intestinal. De atunci, tata a tăcut. Singurul lucru pe care l-a menţionat a fost că omenirea încă nu e suficient de deşteaptă. Eu cred că pe de-o parte simţea atât că Dumnezeu l-a pedepsit cât şi că ştiinţa nu-i suficient de avansată. Întotdeauna am zis că tata e un personaj. Acum un an s-a îmbolnăvit de cancer intestinal, la fel ca bunica. A început să o ia pe arătură şi tot ce spunea era că el a fost carne de tun. Spunea că numai unul din cei 129 de pacienţi a avut o viaţă demnă de salvat, restul carne de tun. N-a vrut să spună care. Atunci i-am spus că asta înseamnă că nu a fost carne de tun. El, încăpăţânat fiind, a negat şi a zis că pacientul ăla urma să-şi revină oricum. Tata este încă în spital şi este cât de cât stabil.

În concluzie, eu nu cred că oamenii sunt carne de tun. O să caut la rândul meu să aflu care este rostul omului pe pământ. Scrie într-o carte pe care ne-a obligat educatoarea să o citim că rostul este acela pe care şi-l face fiecare. Sună cam învechit, dar e adevărat într-o anumită măsură. Cea mai grea parte în a avea un tată bolnav de cancer nu este când ştii tu asta, este când toată lumea ştie asta şi se comportă diferit. Aşadar, dragi colegi, mă folosesc de acest eseu să vă rog să mă luaţi drept un alt coleg, nu unul cu un tată muribund.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer