Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De la cer până la poarta din fundul grădinii / Lungul drum al rufelor către noapte


Ana-Maria Androne-Bouman

15.04.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
De la cer până la poarta din fundul grădinii

Atelierul de tâmplărie era mereu descuiat, cel mai adesea uşa era deschisă la perete. Oricine era binevenit. Doar rar, iarna mai ales, tataie încuia uşa ca să nu intre frigul sau dacă avea de efectuat vreo operaţiune complicată şi cu unelte periculoase, la care eu l-aş fi încurcat. În rest, eram aproape tot timpul în atelier, făcând paturi sau mese pentru păpuşi, din resturi de la materialele lui şi patru cuie.
- Nu îţi dai cu ciocanul în degete, nu-i aşa? Că ne omoară mă-ta mare.
- Nu, nu, îl asiguram eu cu convingere, dându-mi cu ciocanul în degete şi sărind într-un picior de durere.

El se făcea că nu observă, eu mă făceam că nu mă doare cu adevărat. Treaba mergea ca unsă. La fel şi relaţia noastră de colegi de atelier.
- Te iubesc, zicea el, dând la rindea, cu tonul cu care îmi zicea caută-mi şi mie în ladă o daltă îngustă.
- Eu te iubesc de la poarta din fundul grădinii până la cer, îi spuneam eu, verificând dacă picioarele mesei sunt egale.

El râdea. Iarna, când focul din soba improvizată dintr-un butoi încingea adormitor atelierul, tataie îmi cocea mieji de nucă pe capacul butoiului fierbinte. Mă lăsa să sparg eu nucile la menghină şi pe tejgheaua lui încărcată uneltele erau aliniate ca ustensilele unui chirurg care îşi ia prânzul pe masa de operaţii.

Când nu-mi dădeam cu ciocanul în degete tâmplărind, veneam doar în vizită să văd ce face. Eram o doamnă elegantă de la Bucureşti şi mă chema Doamna Fârlaifus şi vindeam sacoşe. Intram încetişor în atelier, cu turbanul de biserică al lui mamaie, rujată şi cu sandalele ei cu puţin toc şi îi vindeam sacoşe pe care le ţineam pe un braţ, expuse. Tataie cumpăra o sacoşă cu 10 frunze de salcâm, negociam, îi dădeam şi una cadou. O dată, când nu l-am găsit în atelier la una din vizitele mele comerciale, i-am lăsat mesaj cu creta albastră de tâmplărie pe uşa dulapului cu şurubelniţe: Sunt doamna Fârlaifus. Am fost. Nu v-am găsit. M-am dus.

Am găsit dulapul urcat în pod de tata, acum câţiva ani. Mesajul meu rămăsese, dar o parte din el s-a şters, semn că şi cuvintele, ca pisicile, când nu mai au stăpân, pleacă în lume şi nu se mai întorc niciodată.

Lungul drum al rufelor către noapte

Şi iarna şi vara rufele se spălau în copaia de lemn, pe care tataie o aducea din pod, dis-de-dimineaţă, în căsuţa de aur. Bunica dedica o zi pe săptămână acestei operaţiuni. Rufele se lăsau la înmuiat încă din zori, în apa încălzită pe sobă. Bunica rădea cu răbdare săpun de casă direct în copaie, pe o răzătoare veche, ruginită. Fiecare gest avea durata şi mica lui ceremonie. Eu o urmăream de la distanţă, copiind în ligheanul emailat pe care mi-l dăduse mamaie pentru păpuşi, gesturile ei. Bunica aducea cu găleata apă de ploaie, strânsă în nişte butoaie de lemn puse direct sub streaşină şi acoperite, când nu ploua.

Rufele aşteptau murdare şi cuminţi să le mai mângâie bunica pe cap, pentru că în timp ce activitatea principală a zilei era spălatul de rufe, ea mai făcea printre picături alte activităţi, punea de mămăligă, dădea de mâncare animalelor. Revenea în căsuţă, unde copaia trona în mijlocul camerei, sprijinită pe două scaune întoarse cu faţa în jos, şi mai freca puţin hainele ude, ca şi cum îşi dorea ca ele să nu se simtă neglijate. După lungi aşteptări care mă chinuiau ca aşteptarea creşterii aluatului când mamaie făcea gogoşi sau cozonaci, începea spălatul. Mă uimea mereu răbdarea oamenilor mari. Cum puteau ei sta atât în aşteptarea începutului şi ce fel de ceas interior aveau de ştiau mereu când începe de fapt începutul? Bunica se spăla pe mâini, îşi sufleca mânecile şi îşi afunda mâinile până la cot în apa tulbure de săpun. Copaia semăna cu un sat inundat. Dâre colorate de rochii şi pulovăre formau reliefuri sub apă, unele urcau la suprafaţă ca să ia o gură de aer, altele coborau în adâncuri, culorile se amestecau sub mâinile bunicii care frământa la ele ca la o cocă magică. În cameră mirosea a săpunul de casă care nu avea parfum, dar inspira atâta curăţenie, că parcă particulele de praf rămâneau suspendate în aer, oprindu-şi mişcarea lentă şi permanentă, cu teamă să nu maculeze acele clipe pure. Camera mi se părea că miroase ca părul lui Dragoş, pe care bunică-sa îl spăla cu săpun de casă, era ceva sec, simplu şi ireproşabil în mirosul acela. Eu ziceam că gata, bunica a terminat de spălat, dar niciodată nu avem dreptate. După fiecare apă aruncată în curte cât mai departe de animale şi legume, urmau alte spălări şi rufele deveneau tot mai identificabile, apa tot mai clară, mâinile bunicii tot mai senine, ca palmele Maicii Domnului din icoana de deasupra patului. Spre finalul zilei, bunica începea storsul. Devenea zmeoaică. Se lua la trântă cu rochiile şi şorţurile şi pulovărele de lână, le răsucea, le obliga să nu mai stropească, părea o luptă cu sânge transparent din care bunica ieşea mereu frântă, dar victorioasă. Rufele erau în sfârşit scoase din casă şi agăţate pe sârmă, ca într-o expoziţie cu piei de animale vânate. Să vadă lumea ce lei ucisese bunica toată ziua. Pe sârmă, rufele redeveneau obiectele de mai înainte. Păreau puţin copleşite, dar semănau din nou cu rochiile, pantalonii şi pulovărele casei.

Iarna era cel mai frumos. Seara târziu, înainte de masă, mamaie intra precipitată în casă cu un braţ de rufe şi anunţa:
- E ger deja. Bine că n-am uitat de rufe pe sârmă.
De parcă rufele riscau să facă vreo pneumonie uitate pe sârmă afară. Şi ce îmi plăcea cel mai mult era că le aducea îngheţate bocnă, ca pe nişte statuete subţiri. De-abia avea loc să intre pe uşă ţinând în braţe o rochie surprinsă de îngheţ cu mânecile desfăcute ca într-o cădere liberă sau o pereche de pantaloni bărbăteşti care puşi pe pat stăteau în picioare, sprijiniţi de perete, ca pantalonii omului invizibil. Le luam în braţe şi dansam cu ele, simţind răceala şi rigiditatea lor pe piele. În câteva minute se topeau şi redeveneau nişte rufe ude, puse la uscat pe sobă sau în cuier, iar în cameră mirosea incredibil a ger şi săpun de casă şi părul lui Dragoş, în toată lumea mea ceva mai curat nu cred că exista.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • Felicitări!
    Cornelia Topală, 16.04.2017, 12:18

    Frumos text! Și tare duios! Am lăcrimat... Mulțumesc!

    • RE: Felicitări!
      Ana Androne, 15.06.2017, 20:47

      Va multumesc mult pentru aprecieri si feed-back. Cred ca orice text despre o copilarie (la bunici) are succes, pentru ca multi se regasesc in el.

Spacer Spacer