Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Trei biserici bucureştene şi împrejmuirile (raza) lor (radiotxt)


Bogdan Ghiu

16.04.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am spus-o şi o gîndesc de mult: adevăratul "geniu [termen "păgîn"] al creştinismului" (pentru a prelua formula din celebrul titlu apologetic al lui Chateaubriand, Génie du christianisme) este unul politic. Creştinismul, ca entitate colectivă, a avut, se ştie şi s-a analizat pe îndelete, marele geniu - imperial - de a nu distruge şi înlocui vechile sărbători păgîne, ci de a le încadra, refuncţionaliza şi resemantiza, conferindu-le o bătaie universalistă şi monoteistă în locul celor locale şi plurale, multiple.
 
Multe dintre bisericile care împînzesc Bucureştiul, acest "Bizanţ după Bizanţ", cum epocal (i-)a spus Nicolae Iorga, altfel spus acest neo-Bizanţ sau chiar trans-Bizanţ, dacă se poate spune aşa, au trecut şi ele, în ultimii ani, prin restaurări şi refaceri, adică printr-o adevărată reînviere.
 
Preferata mea, cu adevărat impresionantă, cu coloanele ei de templu antic "păgîn", altfel spus, tocmai, în cheia a celor spuse mai spus, dovadă vie, strălucită şi, azi, după refacere şi reînviere, strălucitoare, a adevăratului "geniu al creştinismului" (geniu, spuneam, politic), preferata mea, aşadar, o excepţionala realizare, o constituie Biserica Sf. Dumitru-Poştă, din Centrul Vechi, de pe strada Franceză. Duceţi-vă s-o vedeţi, eu trec pe lîngă ea aproape zilnic şi nu încetez s-o admir.
 
Multe biserici bucureştene au fost, prin urmare, refăcute, cele mai multe bine şi frumos. Dacă există însă, aici, un element care ar putea fi pus în discuţie, acesta îl constituie, să nu rîdeţi şi să nu vă miraţi, gardurile, împrejmuirile bisericilor. Cele mai multe sînt deschise sau lipsesc, chiar, cu desăvîrşire, arhitecţii (sau cine vor fi gîndit astfel) avînd inspiraţia de a lăsa spaţiul deschis şi, mai ales primitor şi chiar chemător la sine: adevărată aură în jurul lăcaşelor de cult.
 
Cel mai bun exemplu în acest sens îl constituie Biserica Albă, aflată la "vărsarea", dacă pot spun aşa, străzii George Enescu în fluviul îngust, dar tumultuos al Căii Victoriei. Spaţiul croit în jurul acestei bisericuţe, cu micile lui discontinuităţi, generează, cum spuneam, o deschidere cu adevărat chemătoare la sine, de o blîndeţe şi chiar graţie urbană care face din acel loc, adică din raza Bisericii Albe, un punct unic, calitativ, al Bucureştiului. Treceţi pe acolo, dar faceţi-o, măcar o dată, cu atenţie, şi nu atît la ce se află în jur, ci la voi înşivă, la cum vă simţiţi trecînd, vreme de nu foarte mulţi metri, prin raza blîndă a Bisericii Albe.
 
La polul opus, din păcate, trebuie s-o spun, mi se pare împrejmuirea ca de viloi de baron local pusă între binecunoscuta biserică Boteanu, corect, frumos restaurată, şi restul spaţiului urban. Pare, acum, o biserică privată, privatizată, a cuiva anume şi atît, nu a tuturor. De unde se vede că redarea divinului depinde, totuşi, de calitatea oamenilor. Nu ştiu cine a decis ridicarea gardului din jurul discret-monumetalei biserici Boteanu, căci garduri, dar graţioase, deschise, fără acea opacitate ca de ochi divin orb, înceţoşat, mai există (în cazul Bisericii Amzei, de pildă). Nu ştiu, aşadar, cine a ridicat gardul din jurul Bisericii Boteanu şi mai ales cine a decis "umplerea" lui cu acel imfam plexiglas fumuriu, dar, după părerea mea, a greşit enorm, capital, în primul rînd împotriva Duhului Sfînt. 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer