Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Cuvântul editorului la Bucureşteni risipiţi


Silvia Colfescu, pe marginea unei cărţi de Dan Casassovici

10.05.2017
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dan Casassovici
Bucureşteni risipiţi. Am plecat care, când şi cum am putut
Editura Vremea, 2016



Citiţi un fragment din această carte.

*****

Cuvântul editorului

L-am cunoscut târziu pe autorul acestei cărţi, deşi numele lui nu-mi era necunoscut. Şi nu e de mirare, dacă ne gândim că în lista sa de prieteni figurează câteva nume ale unor buni prieteni ai mei şi, mai mult, o vară îndepărtată a lui îmi e naşă de cununie. Aşa se întâmplă în Bucureşti.

Cercurile de tineri, alcătuite pe temeiuri de rudenie, de ani petrecuţi în aceeaşi şcoală, de interese comune (în cazul lui Dan Casassovici unul dintre acestea a fost baschetul) se intersectează, se ating tangenţial, se cunosc... măcar din auzite.

Aşa se întâmplă astăzi, aşa s-a întâmplat dintotdeauna. Şi tinereţea este mereu veselă, amintirile din copilărie sunt veşnic frumoase. Tinereţea e făcută să se bucure, nepăsătoare la urâtul din jurul ei.

Am avut, ca mulţi bucureşteni de seama mea, o tinereţe frumoasă. Poate mai mult decât cea a tinerilor din ziua de astăzi, care mi se par mai puţin deschişi decât cei din vremuri care ofereau mai puţine deschideri, mai pretenţioşi şi mai posomorâţi totodată. Parcă erau mai amuzante timpurile în care în Bucureşti nu existau discoteci, în care tinerii se întâlneau în fiecare sâmbătă la unul sau la altul, în care trataţia rituală consta din felii subţiri de pâine unse cu pastă de anşoa, iar la party-uri, care pe vremea aceea se numeau "ceaiuri" sau "bairamuri", se bea vin la kilogram, celebrul Murfatlar cu corăbioară. Pe atunci abia ieşeam din copilărie, pe pick-up-uri se învârteau discurile mari de aluminiu, pe care le cunoşteam sub numele de Thorens (iar mai târziu au apărut magnetofoanele Tesla, instrumente scumpe, cărate cu respect de la un ceai la altul), se dansa până dimineaţa, băieţii aruncau fetele în stânga, în dreapta, peste cap, veselia nu cunoştea margini.

Unii dintre noi umblau pe munţi, cărând în spate rucsacuri imense, alţii mergeau la mare cu cortul, dormeau la gazde ieftine sau pe plajă, pe unde apucau, mulţi făceau măcar un sport, baschet, volei, iahting, canotaj. Şi citeam cu furie, discutam nopţi întregi despre cărţi, râdeam cu orele de păţaniile din Ilf şi Petrov, ne amuzam din orice. Ne simţeam bine între prieteni. Lăsam deoparte faptul că părinţii multora dintre noi pierduseră totul, că bunicii unora muriseră în lagăr sau mai zăceau încă în închisoare, că ziua de mâine putea să aducă o nouă veste rea. Eram tineri. Până foarte de curând, măcar în ceea ce mă priveşte, un mod oarecum schizofrenic de a gândi marca aceste amintiri, care străluceau viu pe fondul cenuşiu al vieţii din acei ani, ca nişte pietricele colorate aruncate pe un teren arid, fără legătură cu nimic din jur.

După 1989, am început să mă preocup de realităţile sumbre ale anilor '50 şi '60, să citesc maldăre de dosare ale proceselor din epoca de "instaurare a comunismului", să mă înfior de grozăviile care umpleau mii de pagini, să selectez documente şi să alcătuiesc culegeri în care, împreună cu colegii mei, încercam să adunăm mărturiile cele mai grăitoare, zugrăvind exact coşmarul prin care au trecut atâţia oameni. Am aflat nenumărate fapte, am întâlnit o mulţime de oameni, întruchipări ale unei rezistenţe aproape supraomeneşti în faţa unor chinuri neomeneşti, mi s-a povestit despre urmăriri, lupte în munţi, carcere, torturi, omoruri. Citeam şi ascultam ca şi cum aş fi citit şi ascultat povestiri dintr-o altă lume. Nicio clipă nu m-am gândit că tinereţea mea veselă, cea a rudelor şi prietenilor ceva mai vârstnici decât mine, s-a suprapus peste acest tablou de coşmar.

Acum câţiva ani, mi-a căzut în mână cartea lui Gabriel Liiceanu Dragul meu turnător. Pe măsură ce întorceam paginile, detaliile se îngrămădeau, unul lângă celălalt, ca nişte piese de puzzle. Viaţa unor tineri de calitate, oameni care nu ameninţau pe nimeni, care nu făceau rău nimănui, fusese disecată şi observată ca viaţa unor insecte puse sub lupă. Lipsa de respect pentru demnitatea umană atingea neruşinarea supremă.

Şi atunci mi-am amintit.

Noaptea de vară în care un grup de prieteni a plecat târziu de la un bairam şi, pentru că nu aveau buletinele la ei, miliţia le-a administrat o bătaie care a lăsat-o pe una dintre fete fără toţi dinţii din faţă.

Interdicţia de a discuta la şcoală ceea ce auzeam acasă. Pernele puse de mama pe telefon când veneau musafiri cu care părinţii discutau în şoaptă. Felul în care bunicul tăcea când venea vorba despre lagărul în care fusese închis. Pietricelele viu colorate şi-au găsit locul în acel puzzle întunecat. Şi i-am văzut pe copiii şi tinerii care fusesem. Ca adunaţi într-o barcă luminată, veseli şi prea puţin conştienţi de ce se întindea în jur, pluteam pe întinderi nesfârşite, tăcute, negre şi fetide, în care colcăiau monştrii.

De aceea l-am rugat pe Dan Casassovici să scrie într-o carte de ce a plecat din România. Ca să se înţeleagă că poţi avea o copilărie şi o tinereţe frumoasă, aproape în orice condiţii. Tinereţea lui a fost la fel de frumoasă ca a mea, ca a multora dintre noi. A reuşit să învingă piedicile care se puneau celor din clasa lui socială, a reuşit să înveţe, şi-a găsit o slujbă cu oameni între care s-a simţit bine. Dar a ştiut că numai atât i se va permite. A ştiut că libertatea e departe de lumea în care trăia. Şi, cu siguranţă, a fost conştient de întinderea întunecată pe care plutea barca lui.
Ca şi atâţia alţii, care au plecat când, cum şi unde au putut.

Pentru că tinereţea e frumoasă, dar omul mai are nevoie şi de altceva.

(Silvia Colfescu)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer