Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pentru o teorie a practicii şi o etică a edificării


Augustin Ioan

16.05.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
La noi, discuţia despre spaţiu în general şi despre cel sacru în special nu a depăşit încă "heideggereza" criticată de Rorty şi nici, mă tem, "eliadeana" sau "noiciana" - devenite în timp alte limbi de lemn ale arhitecţilor români fascinaţi de subiect. Din acest auto-hipnotizator discurs despre spaţiul urban şi despre casă, extrem de bine intenţionaţii şi distinşii colegi ai mei de breaslă nu se pot desprinde, fie şi numai pentru că o altă perspectivă atât de flatantă la adresa propriei profesiuni nu se configurează încă (nu în spaţiul intelectual autohton) şi pentru că, de partea lor, filosofii români nu sunt încă interesaţi a participa la naşterea ei. De altfel, referinţele directe, explicite la arhitectură şi spaţiu organizat ale filosofilor europeni ai secolului al XX-lea nu sunt nici ele atât de numeroase încât să nu fi putut fi antologate - în versiuni, e drept, prescurtate - într-un volum Rethinking Architecture, Routledge (1997) al cărui editor, Neil Leach, a produs ulterior încă unul dedicat explicit arhitecturii est-europene şi chiar, ca studiu de caz, celei româneşti: Architecture and Revolution, Routledge (1999), volum la care am avut privilegiul să particip şi eu. Într-un anumit fel, este straniu că o artă cu o asemenea forţă de a îşi face simţită prezenţa şi de a amprenta (dacă nu chiar modifica radical) societatea nu este mai prezentă în studiile filosofice şi, în genere, interdisciplinar-umaniste. Ca un corolar, de ce asemenea studii lipsesc cu totul la noi?

Cazul arhitecturii în raporturile sale cu filosofia şi cu teoria literară, ca surse privilegiate de concepte şi teorii operaţionale şi în câmpul arhitecturii, este unul pe care probabil doar artele plastice (mai cu seamă arta abstractă şi performance) şi muzica (mai cu seamă muzica fără text) îl mai împărtăşesc. Dar, mult mai ambiguu decât în cazul acestor arte non-referenţiale, cazul arhitecturii este de asemenea şi mai complex, dată fiind dimensiunea ei socială. Discuţiile despre "limbajul arhitecturii", readuse în prim plan odată cu semiotica, rămân apanajul unor schimburi savante de puncte de vedere.

Lucrurile stau şi mai dramatic atunci când este vorba despre metalimbajul arhitecturii. Dacă stabilitatea limbajului însuşi înlăuntrul domeniului nu este sigură, de îndată ce se face trecerea la metalimbaj, trebuie făcut apel la discursul filosofiei sau al teoriei literare, conceptele fiind fie împrumutate din aceste şi alte domenii (inclusiv jargonul ştiinţific), fie împărtăşite cu alte arte aflate în situaţii similare (de exemplu cazul "contrapunctului" în compoziţia arhitecturală şi în cea muzicală). Or, o seamă de arhitecţi şi chiar unii filosofi, de felul lui Derrida, şi-au pus în chip explicit problema unui discurs despre arhitectură care să îşi inventeze un meta-limbaj propriu, care să nu mai fie condamnat apriori la o stare secundă în raport cu humanioarele. Este posibil ca arhitectura - la nivelul teoriei, criticii, esteticii domeniului - să inventeze concepte proprii?

Deconstrucţia a mers chiar mai departe şi a sugerat că ar fi posibil ca acest meta-discurs nu doar să fie cu putinţă de localizat conceptual pe tărâmul propriu al domeniului, dar el să se petreacă în chiar interiorul limbajului arhitectural. Cu alte cuvinte, cred deconstructiviştii, este posibil ca zidind / ansamblând în spaţiu să comentezi de fapt despre ziduri şi ansambluri, despre spaţiul arhitecturii. Acest meta-discurs cu mijloacele discursului (în felul în care teoria literară scrie despre literatură folosind limbajul verbalizat ca vehicul) ar trebui să poată fi "înţeles" fără "traducere" obligatorie în limbaj verbalizat, adică fără a chema în limbă ceea ce este /ar trebui să poată fi/ strict al spaţiului. Într-adevăr, unele "construcţii" aparţinând deconstrucţiei sunt în acelaşi timp text şi metatext; astfel se intensifică de fapt o direcţie începută deja de postmodernişti, care, zidind, foloseau auto-referenţialitatea (trimiterile la tradiţia arhitecturii, citatul, colajul în Postmodernism istoricist) sau chiar auto-ironia (capitelurile "despletite" în bătaia vântului trimit la Vitruvius şi la legendele sale despre apariţia ordinelor clasice, bunăoară). În unele cazuri, casa-metatext nu poată fi înţeleasă decât împreună cu casa-text, pe care o "comentează" şi în absenţa căreia ea ar fi lipsită de "înţeles"; este cazul extinderii Colegiului DAAD al Universităţii din Cincinnati, Ohio, care este cuplată cu casa care o generează, i.e. vechea clădire a colegiului; acest ansamblu ciudat este de altfel un personaj frecvent al tezei de faţă.

Filosofia spaţiului şi mai cu seamă a spaţiului organizat de arhitectură, urbanism, landscape architecture şi landscape art este încă un domeniu minor al Filosofiei înseşi, dar unul aflat în expansiune în perioada post-heideggeriană şi mai ales odată cu post-structuralismul; de asemenea, mai merită spus că acest teritoriu al filosofiei este din ce în ce mai des nu doar vizitat, ci chiar informat, amplificat nemijlocit de arhitecţi (Norberg Schulz, Frampton, Perez-Gomes din generaţia mai vârstnică, sau Greg Lynn, Maria Theodorou sau Neil Leach din cea care îmi este congeneră). Cum inter-regnul acesta nu este extrem de populat, nădăjduiesc ca parcurgerea lui în ambele direcţii să producă o mai mare înţelegere a beneficiilor reciproce pe care vizitarea domeniului celuilalt le poate aduce atât filosofului cât şi arhitectului.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer