Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pentru o dietă culturală sănătoasă limitaţi consumul de junk


Ioana Bâldea Constantinescu

16.05.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
E foarte ciudat cum o carte care m-a clătinat serios zilele trecute m-a făcut să mă gândesc puţin la ce înseamnă, la noi, jurnalismul cultural. Problemă grea. Ştiu. Te doare capul. Şi pe mine m-a durut.

De fapt, încă mă doare puţin, aceasta fiind, probabil, unica explicaţie pentru care scriu acest text cu potenţial inflamabil. Cealaltă explicaţie, cea cu "pentru că sper să se mai schimbe lucrurile", e, momentan, prea firav locuită de fiinţa aceea mică şi cenuşie din mitologia greacă. O ştiţi, avea ea cuib pe fundul unei anume cutii, care s-a deschis cu tam tam... În sfârşit.

Jurnalismul cultural e, aşa, un teritoriu foarte democratic. Ceea ce e un lucru bun. E, în fond, loc sub soare pentru toată lumea. Ce e mai puţin fericit e faptul că, pentru un public asaltat de ofertă, distincţia dintre o cronică avizată şi un exerciţiu, mai mult sau mai puţin ditirambic, de părerologie e din ce în ce mai blurată. Se scrie mult, de multe ori în regim fast food, se citeşte pe diagonală, "să iasă ştirea repede", se fac interviuri cu întrebări la indigo pentru doi până la cinci invitaţi, se lansează într-un online sau print total nevinovate recompilări ale unor comunicate de presă mixate cu truisme şi aşchii înţepătoare de lemnoşenii care infestează limbajul şi sufocă, fără drept de apel, cea mai silfidă intenţie de opinie, de filtru personal. De ce să nu fim sinceri, merge. Pe o piaţă culturală mică, orice diseminare e bună şi creatorii de eveniment, autorii, artiştii de toate soiurile trăiesc prea intens frustrarea dansului pe întuneric, a operei care se strecoară anonim pe sub genele ochiului public, majoritar pironit fără speranţă în Bravo, ai stil!. Sau altele asemenea. Gen.

Nu prea fac mofturi, ca urmare. Ceea ce... e trist. E foarte trist. E trist cât de puţine outlet-uri culturale gourmet avem. E trist că se fac confuzii între autor şi narator. E trist când vezi oameni valoroşi expuşi tirului întrebărilor unor pseudojurnalişti anemic documentaţi, care mestecă opiniile altora şi nu au, în raport cu opera în cauză, digestie proprie. E trist comentariul sec, e trist blatul artistului cu personajul care îi analizează creaţia. De cele mai multe ori, artistul dă share pe Facebook şi se bucură de "presă". Se tag-uieşte în poză. Dă like şi ador. Dar presa aceea are, prea des, o lipsă consistentă de background, de viziune, de atât de necesară detentă, de argument, de întrebare miezoasă, care să dezvăluie un răspuns neaşteptat. Nu e vina nimănui şi e vina tuturor. Artistul lasă de la el. Cititorul nu e, neapărat, obişnuit cu mai mult. Se creează un dezechilibru metabolic, întreţinut de toată lumea. În urma cronicii foşneşte un ambalaj plăsticos căruia nimeni nu i-a citit, dintru început, cu atenţie eticheta.

Să ne înţelegem, pentru mine o cronică nu e o demonstraţie a faptului că autorul l-a citit pe Bakhtin sau că ştie să aplice principiile lui Paul de Man pe text. Nu e nici o colecţie de preţiozităţi prea puţin ancorate în secvenţa analizată. După cum un interviu nu e o înşiruire de întrebări absconse sau o şarjă orgolioasă în intimitatea actului de creaţie. Urăsc, însă, cu patimă, povestirea subiectului cărţii, sub pretextul recenziei, întrebările reciclate, copiate şi recopiate indiferent de omul căruia îi sunt adresate, narcisismul jurnalistic (acel "ne pricepem la toate" de prea puţine ori susţinut de informaţie reală), lipsa de supleţe discursivă, camuflată de locuri comune, lipsa de opinie proprie, camuflată de citat, lipsa de curaj (care vine, de multe ori, tot din lipsa de background), camuflată de elogii sterile şi călduţe sau de tăcerile care se aştern peste "operele grele."

Veţi întreba, poate, pe drept cuvânt, cine e de vină. Noi suntem. Noi toţi. Autori, jurnalişti şi public. Autorii, pentru că vor repede şi mult. Jurnaliştii, pentru că nu se distanţează ferm de tabloidizarea culturală. Publicul... Ei, aici e o problemă. Publicul e victimă şi sursă a necazului. Într-o ţară cu 42% analfabeţi funcţionali (ştiu, am mai vorbit despre procentul acesta şi vorbesc din nou şi voi mai vorbi pentru că mă îngrozeşte!), cu o piaţă de carte micronică, sistem educaţional în picaj, media literacy în proporţie... exotică şi o lipsă acută de tradiţie în jurnalismul cultural, publicul e un concoct de nevralgii sociale şi frustrări personale. Cum spun mulţi dintre colegii mei, zici mersi dacă au auzit de Balzac şi nu te aştepţi să ştie cine e Baudrillard. Tot un B, nu? Ei bine, nu. Aceasta, în sine, e o atitudine elitist disperată, care deschide drumurile celor care nu fac distincţia între pulp şi must read. În rest, nu rezolvă nimic. E un martiriu gratuit.

Poate că va suna a lozincă ruginită, dar numai noi îl putem desfiinţa pe "merge şi aşa". Promovându-i pe cei cu adevărat valoroşi, scriind, relatând şi intervievând cu conştiinţă, făcându-ne documentarea minuţios, oferind produsul nostru cel mai bun. Mai rafinat. Mai creativ. Învăţând publicul să citească eticheta. Să ridice ştacheta. Să fie mai mofturos. La fel cum artistul ar trebui obişnuit să nu mai confunde jurnalistul cu propriul PR. Nu există doar interviuri promoţionale. Unele sunt doar interviuri. Punct. O altă mâncare de peşte.

Eu cred că, dacă pe etichetă sunt multe E-uri şi conţinutul nu are gust, publicul ar trebui încurajat să nu mai cumpere şi gata. Să nu mai încurajeze semidoctismul, să nu-i mai creadă pe cei care se pricep la tot şi la toate decât dacă sunt, cu adevărat, strălucitori. Poate că vom avea o piaţă mai mică, într-o prima fază. Dar poate că ea va deveni, în acest fel, mai sănătoasă.

P.S. Tocmai am terminat de citit o carte minunată. Încă nu mă încumet să scriu despre ea. Mi se pare aproape indecent. Simt nevoia să o las să se decanteze. Nu-mi doresc să scriu o cronică pe repede înainte. Îmi doresc să mă bucur de fiecare rând şi să corup, poate, un cititor sau doi. Dacă aş reuşi să-i fac să intuiască măcar toate lumile înspre şi dinspre care se poate naviga între paginile acelea, aş fi aşa fericită... Mai citesc. Mai gândesc. Revin.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer