Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Antibildungsroman


Ioana Bâldea Constantinescu

23.05.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am avut emoţii.

Mi se întâmplă cu puţini autori. Vodolazkin e, însă, un caz special. Nu am vibrat în mod deosebit la Soloviov şi Larionov, însă Laur mi-a reinventat, cum s-a întâmplat multor cititori, un fel de a privi un timp, de a integra miraculosul într-un cotidian îmbibat de poveste, de a plânge molcom într-o pagină, cu veşnicia în eternă notă de subsol...

Cred că aţi citit, aţi auzit, aţi văzut online şi nu numai destul de multe gânduri despre Aviatorul lui Vodolazkin. Nu am de gând să intru în detaliile tramei. (Da, şi eu urăsc spoilerele...).

Am să vă spun, însă, că pentru mine pariul acestei cărţi atât de discutate în esenţa ei morală e profund literar. E despre identitate. Despre vină. Despre memorie. Despre iubire. Toate văzute ca nişte constructe. Ca artefacte. Ca obiecte de dincolo de eul profund. E un antiBildungsroman (şi lui Vodolazkin i-a plăcut ideea asta, m-a întrebat dacă o poate împrumuta - de ce să mint, m-am simţit de parcă mi-ar fi propus să intru în literatura universală:)). Cum refaci un eu cu o memorie pierdută care se întoarce în valuri anacronice peste tine, dezvelind o insulă a ororilor deloc comparabilă cu insula lui Robinson, paradisul reinventat ca o seara generică de tihnă în familie, cu Mama şi Tata încă majusculi şi neciobiţi în perfecţiunea primară, iubirea în inocenţa unei Eva Prima Pandora nedesprinsă dintr-un tablou de Jean Cousin? Sunt întrebări cărora Innokenti Platonov, inocentul (aparent?) al lui Vodolazkin trebuie să le facă faţă într-un text în care identifici urme de Dostoievski, de Gogol, de Bulgakov, dar şi de Ishiguro, de Orwell, poate şi de Krauss... Rezultatul, însă, e un Vodolazkin pur, în care timpul liniar e istoric, iar cel ciclic e închis în el, în care personajul se cere mereu rescris, reinventat, refăcut de apropiaţii lui pentru a putea rămâne fixat într-un interval care să fie, în sfârşit, al lui. Construcţia e impresionantă, materia ficţională atât de poetic mulată în rama epică încât îţi ţii puţin răsuflarea într-o pagină care te provoacă să suprapui continuu artificialul vitalităţii, autenticul convenţiei. Un poem de Aleksandr Blok despre căderea în spirală, despre uitarea de sine, despre plăcerea prăbuşirii dă titlul acestei cărţi foarte greu de digerat. Sunt pagini groteşti, pagini suave şi pagini de un omenesc manevrat cu o detentă auctorială greu de suprapus imaginii lui Vodolazkin cel mai degrabă reţinut, care zâmbeşte mai mult din ochi şi iubeşte solitudinea.

S-a vorbit mult despre baza reală, istorică a episoadelor de lagăr, despre dezumanizarea greu de acceptat a unor personaje, despre limitele iertării, uneori dincolo de limita plauzibilului. Recunosc că mi se pare cel puţin la fel de impresionantă dezumanizarea secolului XX. Presa vorace, care se hrăneşte din tragedie şi o deformează până la senzaţional, publicitatea, care exploatează un individ vulnerabil mestecându-i în audiovizual biografia fracturată, în sfârşit, clasa politică, imună la etică şi sensibilă exclusiv la poza de poster electoral cu un erou fabricat ad-hoc sunt cercuri ale Infernului contemporan, comparabil, sub aspect moral, celui de pe Insula Solovki. O insulă a Robinsonilor pierduţi din istorie şi alunecaţi într-un timp al lor, dintre lumi, dintre memorii, dintre bine şi rău.

E o carte care se duce greu. Fizic. Uneori îţi e imposibil să mănânci, să dormi sau să funcţionezi în rutina ta, dincolo de pagină (mie aşa mi s-a întâmplat). E bine că e aşa. E bine că autorul are forţa de a te smulge din cotidian. De a inventa întrebări care să devină presante pentru atât de mulţi cititori.

Innokenti Platonov crede că iubirea e dincolo de dreptate. Amândouă i se refuză. Iubirea şi dreptatea sunt parte dintr-un efemer, dintr-o poveste, dintr-un zbor întrerupt de voluptatea căderii. Semn că toţi îngerii căzuţi din cer duc aripi de plumb pe prima pagină a ziarelor de mâine. Dintr-un mâine oarecare. Incert. Ca orice proiecţie. Ca orice vis. Ca orice aterizare lină.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer