Laur

 
Evgheni Vodolazkin s-a născut în 1964 la Kiev, unde şi-a făcut studiile universitare. Este doctor în ştiinţe filologice, specialist în literatura rusă veche. Din 1990 devine cercetător la Institutul Literaturii Ruse (Puşkinskii Dom) din Sankt-Petersburg.
 
A publicat numeroase articole în reviste de specialitate, a contribuit la elaborarea enciclopediei Cântec despre oastea lui Igor şi a Bibliotecii literaturii Rusiei Vechi, precum şi a lucrării Cuvioşii Kiril, Ferapont şi Martinian din Belozersk. În 1992, la invitaţia Universităţii din München, şi-a aprofundat studiile de medievistică occidentală, ţinând şi cursuri de literatură rusă veche. În 1998 a organizat conferinţa internaţională "Cultura mânăstirească: Orient şi Occident". În perioada 1998-2002 a fost (cu întreruperi) bursier al Fundaţiei Alexander von Humboldt, desfăşurând o activitate de cercetare şi publicând în 2000 la München monografia Istoria universală a Rusiei Vechi. Din anul 2012 este redactor-şef al revistei Text şi tradiţie, editată de institutul său.
 
Din 2002 îi apar şi lucrări de ştiinţă popularizată. În paralel, începe să scrie literatură. În 2009 debutează cu romanul Soloviov şi Larionov, care se bucură imediat de succes, fiind nominalizat la premiile Andrei Belîi şi Bolşaia Kniga (Marea Carte). În 2011 publică Instrumentul limbii, o culegere de studii şi eseuri. În 2012 îi apare romanul Laur (Lavr), care este, în 2013, dublu câştigător al celui mai important premiu literar rus, Bolşaia Kniga, şi câştigător al Premiului Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi). Tot în 2013, romanul a fost nominalizat pe lista scurtă la premiile Naţionalnîi Bestseller (Bestsellerul Naţional) şi Russkii Buker (Booker Rus). Este tradus în peste douăzeci de ţări.
 
Sinopsis
 
Personajul central al romanului Laur este un vraci din Evul Mediu. Deşi are darul vindecării, nu-şi poate salva iubita şi ia hotărârea să-şi parcurgă drumul în lume în căutarea izbăvirii, astfel încât ea să trăiască prin el. Viaţa lui devine viaţa unui sfânt. Se îngrijeşte de ciumaţi şi de răniţi, de sărmani şi de neputincioşi, şi, cu cât se sacrifică mai mult pe sine, cu atât îi sporeşte harul. Dar este oare posibil ca prin iubire şi jertfă să mântuieşti sufletul cuiva, chiar dacă n-ai reuşit să-i salvezi învelişul pământesc?
 
Amintind de filmul Andrei Rubliov şi de romanul Numele trandafirului, bestsellerul Laur readuce la viaţă secolul al XV-lea, într-o intrigă străbătând timpul şi spaţiul, cu un personaj complex, care este pe rând vraci, nebun sfânt, pelerin şi călugăr. Cu o scriitură de o simplitate rafinată, trecând firesc de la real la fantastic şi de la cele lumeşti la cele sfinte, cu un spirit liber în religiozitatea lui inteligentă, cu un umor subtil şi o sensibilitate cuceritoare, Evgheni Vodolazkin ne oferă o carte de o mare frumuseţe şi profunzime, pentru a ne spune o poveste tulburătoare, pe care o numeşte "roman neistoric".
 
"Laur nu e un text autoritar. Nu e un îndreptar despre cum să trăieşti. (Nu am acest drept, şi nici nu mi-l doresc.) E un text care pune întrebări şi pentru credincioşi, şi pentru atei în egală măsură. Nu propovăduieşte religiozitatea, ci presupune un interlocutor. [...] În descrierea unei păduri într-o primăvară din secolul al XV-lea, în romanul meu apare o sticlă de plastic. Apare acolo pentru că am vrut să sugerez că nu există timp. Şi asta e ideea esenţială a romanului: există veşnicie, nu timp. Principalul mijloc prin care încerc să exprim acest lucru este limba." (Evgheni Vodolazkin)
 
"Am terminat de citit Laur şi sunt complet fermecat de el - sunt cuprins de un nesfârşit sentiment de fericire că acest roman există." (Zahar Prilepin)
 
"Eroul acestui roman se sacrifică de dragul iubitei sale, salvând o mulţime de oameni care îi apar în cale; şi astfel, dragostea se multiplică şi se amplifică, ajungând până la cititori." (ExLibris)
 
"Sunt lucruri despre care este mai uşor să vorbeşti în contextul unei Rusii străvechi. Despre Dumnezeu, de exemplu. După părerea mea, legăturile cu El erau mai directe pe vremuri. Mai mult decât atât, pur şi simplu existau. Acum natura acestor legături îi preocupă doar pe puţini, şi asta e neliniştitor. Să fi aflat noi, din Evul Mediu încoace, vreun lucru complet nou, care să ne permită să ne relaxăm?" (Evgheni Vodolazkin)

Băiatul este cu siguranţă dăruit, a însemnat odată Hristofor. Prinde totul din zbor. L-am învăţat cum e cu ierburile şi asta o să-i asigure hrana în viaţă. O să-i trec multe alte cunoştinţe, ca să-şi lărgească universul. Să afle în ce fel a fost făcută lumea.
 
Într-o noapte înstelată de octombrie, Hristofor l-a dus pe băiat într-o luncă şi i-a arătat cum se întâlnesc tăriile - cerul şi pământul:
La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. De-aceea le-a făcut, ca să nu crează oamenii că îs fără de început cerul şi pământul. Şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Şi lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte.
 
Iarba se freca mângâioasă de picioarele lor, iar deasupra capetelor zburau meteoriţi. Ceafa lui Arseni simţea mâna caldă a lui Hristofor.
Şi a făcut Dumnezeu soarele ca să lumineze ziua, iar luna şi stelele ca să lumineze noaptea.
Sunt mari astrele? a întrebat băiatul.
Da, în general... Hristofor şi-a încreţit fruntea. Circumferinţa Lunii are o sută douăzeci de mii de faze, iar circumferinţa Soarelui - aproximativ, fireşte, trei milioane de faze. Ele doar par mici, dar adevăratele lor dimensiuni sunt greu chiar şi de imaginat. Suie pe un munte înalt şi priveşte câmpul. Turma ce paşte acolo nu se arată vederii tale ca nişte furnici? Aşa-i şi cu astrele.
 
După aceea, câteva zile vorbiră despre aştri şi prevestiri. Hristofor îi povesti băiatului despre soarele dublu, pe care îl văzuse nu numai o dată în viaţă: apariţia lui la răsărit sau la apus înseamnă ploaie mare şi vânt. Uneori soarele le pare oamenilor însângerat, dar asta se întâmplă din pricina aburilor ceţoşi şi arată că umiditatea este mare. Dar alteori razele soarelui seamănă cu părul (Hristofor mângâie părul lui Arseni), iar norii parcă ard, şi asta e semn de vânt şi de frig. Dacă însă razele se încovoaie uşor spre soare, iar norii la asfinţit se înnegresc - asta înseamnă timp rău. Când la asfinţit soarele e curat, e semn de timp liniştit şi senin. Timp senin înseamnă şi când e lună trei zile, dacă e curată şi subţire. Dacă e subţire, dar ca de foc, e semn de vânt puternic, iar când amândouă cornurile sunt egale şi cornul nordic e curat, e semn că se potolesc vânturile din apus. Dacă se întunecă luna plină, aşteaptă-te la ploi, dacă se subţiază din amândouă părţile - la vânt, coroană în jurul lunii e semn de nenorocire, iar coroană care se întunecă - de mare nenorocire.
 
De vreme ce băiatul e vădit interesat de lucrurile astea, de ce să nu-i spun despre ele, s-a întrebat Hristofor. Odată au ajuns pe malul unui lac, şi Hristofor a spus:
A poruncit Dumnezeu ca râurile să facă peşte care să înoate în adânc, şi păsări care să zboare în tăria cerului. Şi unele şi altele au fost făcute să plutească în stihiile lor. A mai poruncit Dumnezeu ca pământul să facă suflet viu - patrupedele. Până la căderea în păcat, jivinele le-au fost supuse lui Adam şi Evei. Se poate spune că iubeau oamenii. Dar acum - doar în cazuri rare, parcă s-a stricat tot.
 
Hristofor bătu uşurel pe grumaz lupul care se ţinea temător după ei.
Şi dacă stai să te gândeşti, păsările, peştii şi jivinele seamănă în multe privinţe cu oamenii. În asta constă, vezi tu, unitatea noastră absolută. Noi învăţăm unul de la altul. Puiul de leu, Arseni, întotdeauna, e născut de leoaică mort, dar în cea de‑a treia zi vine leul şi îi insuflă viaţă. Asta ne aminteşte nouă că şi pruncul omului, până să fie botezat, e mort pentru veşnicie, dar odată ce este botezat se însufleţeşte. Dar există şi un peşte miriapod. De ce culoare e piatra pe lângă care înoată, de culoarea aceea se face şi el: de e albă - alb, de e verde - verde. Aşa sunt, copile, şi unii oameni: cu creştinii sunt creştini, cu cei necredincioşi sunt necredincioşi. Mai există şi o pasăre, phoenix, care nu are nici soţ, nici copii. Ea nu mănâncă nimic, dar zboară printre cedrii libanezi şi îşi umple aripile de mireasma lor. Când îmbătrâneşte, zboară în înalt şi se aprinde de la focul ceresc. Şi când coboară, îşi aprinde cuibul şi arde şi ea, şi în cenuşa cuibului ei se naşte un viermişor, din care cu timpul creşte iar pasărea phoenix. Tot aşa, Arseni, cei ce primesc chinul pentru Hristos renasc în toată slava pentru Împărăţia Cerească. Şi mai e, în fine, pasărea caladrius, albă toată. Iar cel ce cade bolnav are de aflat de la pasărea caladrius a lui de-o să trăiască ori o să moară. Şi dacă e să moară, caladrius a lui îşi întoarce faţa, dar de-i e dat să trăiască, pasărea, veselindu-se, zboară afară, spre soare - şi toţi au a înţelege că ea a luat boala celui bolnav şi a spulberat-o în văzduh. Aşa şi Domnul nostru Iisus Hristos, urcând pe lemnul crucii a vărsat pentru noi sângele Lui preacurat pentru vindecarea de păcat.
Şi de unde putem să luăm noi pasărea asta, a întrebat băiatul.
Fii chiar tu pasărea asta, Arseni. Doar tu chiar zbori puţintel.
 
Băiatul a încuviinţat dus pe gânduri, şi seriozitatea lui l-a făcut pe Hristofor să nu se simtă în largul lui.
 
Ultimele frunze de pe mal au fost suflate în apa neagră a lacului. Frunzele se rostogoleau la grămadă pe iarba maronie, apoi tremurau pe lacul vălurit. Pluteau tot mai departe. Chiar lângă apă se vedeau urme de la cizmele pescarilor. Urmele erau pline de apă şi păreau veşnice. Lăsate o dată pentru totdeauna. Şi în ele pluteau frunze. Barca pescarilor se legăna nu departe de mal. Cu mâinile înroşite de frig, oamenii trăgeau năvodul. Frunţile şi bărbile le erau ude de sudoare. Mânecile le erau grele de apă. În năvod se zbătea un peşte de mărime mijlocie. Lucind în soarele palid de toamnă, împroşca barca cu stropi. Pescarii erau mulţumiţi de ce prinseseră şi strigau tare între ei. Arseni nu le înţelegea cuvintele. Nu putea să repete nici un cuvânt de-al lor, deşi le auzea clar. Lepădându-şi învelişul înţelesului, cuvintele se prefăceau fără grabă în sunete şi se topeau în văzduh. Cerul era fără culoare, fiindcă îşi dăduse deja toate culorile verii. Mirosea a fum de cuptor.
 
Arseni se bucură la gândul că, ducându-se acasă, vor încinge cuptorul şi vor simţi desfătarea fără seamăn a toamnei. De încălzit se încălzeau ca toţi cei din jur, la negru, adică cu tot fumul înăuntru. După aceea, pereţii izbei erau calzi. Bârnele groase păstrau mult căldura. Şi mai mult o ţinea cuptorul de pământ. Pietrele aşezate lângă peretele din fund al cuptorului se încingeau până la roşu. Fumul se ridica sub tavanul înalt şi ieşea gânditor prin burlanul de deasupra uşii. Fumul i se părea lui Arseni o fiinţă vie. Lipsa lui de grabă era liniştitoare. Fumul trăia în partea de sus, neagră de funingine, a izbei. Partea de jos era orânduită frumos şi luminoasă. Cele două părţi ale izbei, de sus şi de jos, erau despărţite prin polavociniki - nişte scânduri late pe care cădea de sus funinginea. Dacă treaba era făcută cum trebuie, fumul nu cobora sub ele.
 
Încălzitul cuptorului intra în sarcina lui Arseni. Aducea de la magazia de lemne scurtături de mesteacăn şi le punea în cuptor, ca o căsuţă. Între ele îndesa vreascuri. Focul îl aprindea cu tăciuni. Îi scotea din nişte lăcaşuri anume din vatra cuptorului, numite ocelki, în care tăciunii pentru aprins focul se păstrau sub un strat de cenuşă. Învelea tăciunii în frunze uscate şi sufla cu toată puterea. Frunzele îşi schimbau încet culoarea. Arzând deja pe dinăuntru, încă mai părea că nu le pasă de uscăciunea lor, dar cu fiecare clipă le venea tot mai greu şi, dintr-odată, focul le cuprindea din toate părţile. De la frunze, focul se năpustea la vreascuri, iar de la vreascuri la lemnele tăiate. Lemnele începeau să ardă din părţi. Dacă erau umede, trosneau, împroşcând snopi de scântei. În viscolul de foc, copilul vedea pasărea phoenix şi îi arăta către ea lupului care şedea lângă el. Lupul se încrunta la răstimpuri, dar era de neînţeles dacă chiar vedea pasărea. Uitându-se cu neîncredere la lup, Arseni i-a spus lui Hristofor:
 
El stă nefiresc, aş spune încordat. După mine, pur şi simplu se teme pentru pielea lui.
 
Băiatul avea dreptate. Snopii de scântei care zburau din cuptor făceau ca lupul să fie neliniştit. Doar când focul a ajuns să ardă egal, de sfârşit, lupul s-a întins pe podea şi şi-a pus capul pe labe, ca un câine.
Noi suntem răspunzători pentru ceea ce îmblânzim, a spus Hristofor cu ochii la lup.
 
Uitându-se în cuptor, Arseni îşi vedea acolo câteodată faţa. Era încadrată de păr cărunt, strâns într-un ghem la ceafă. Faţa era acoperită de zbârcituri. Cu toată lipsa asta de asemănare, băiatul înţelegea că aceasta era imaginea lui. Doar că peste mulţi ani. Şi în alte împrejurări. Era imaginea cuiva care, stând lângă foc, vede chipul băiatului bălai şi nu vrea ca cel care intră să-l tulbure.
 
Cel care intră rămâne în prag şi, punând un deget pe buze, şopteşte cuiva peste umăr că Vraciul întregii Rusii este ocupat acum. Se uită la flăcări.
Las-o să intre, Meleti, spune stareţul fără să se întoarcă. Ce vroieşti, femeie?
Să trăiesc vroiesc, Vraciule. Ajută-mă.
Dar de murit nu vroieşti?
Sunt care vroiesc să moară, dă lămurire Meleti.
Am un fiu. Ai milă de el.
Uite, acesta? Stareţul arătă spre gura cuptorului, unde în contururile unei flăcări se ghicea figura unui băiat.
Degeaba cazi în genunchi, cneaghină (Meleti e tulburat şi îşi roade unghiile), lui nu-i place asta.
 
Stareţul îşi desprinde privirea de la flacără. Se apropie de cneaghina îngenuncheată şi se lasă în genunchi alături de ea. Meleti, mergând de-a-ndărătelea, iese. Stareţul o ia pe cneaghină de bărbie, se uită în ochii ei. Cu dosul palmei îi şterge lacrimile.
Tu, femeie, ai o tumoare la cap. De-asta ţi se înrăutăţeşte vederea. Şi îţi slăbeşte auzul.
 
El îi îmbrăţişează capul şi îl strânge la pieptul lui. Cneaghina îi aude bătaia inimii. Suflarea de bătrân, îngreunată. Prin cămaşa lui simte răceala crucii purtate pe piele. Duritatea muchiilor ei. Se miră şi ea că bagă de seamă toate astea. Dincolo de uşile închise, Meleti face surcele. Faţa îi e lipsită de expresie.
Crede în Dumnezeu şi Maica Sa Precistă şi vei afla ajutor. Stareţul atinge cu buze uscate fruntea ei. Iar tumoarea ta va da înapoi. Du-te în pace şi nu te mai amărî.
De ce plângi, Arseni?
Plâng de bucurie.
 
Arseni se întoarce tăcut către lup. Lupul îi linge lacrimile.
 

Omul a fost făcut din ţărână. Şi în ţărână se va întoarce. Dar trupul care i-a fost dat pentru timpul vieţii e minunat. Tu trebuie să îl cunoşti cât se poate de bine, Arseni.
 
Astfel a vorbit Hristofor, îmbălsămându-l pe Andron din Novgorod, înainte de a-l trimite pe răposat acasă. Într-o scăldătoare din slobozia Rukina, Hristofor a frecat pielea lui Andron cu răşină de cedru amestecată cu miere şi cu sare. Atins de Hristofor, Andron tremura cu tot trupul şi părea viu. Această impresie era întărită şi de membrul răposatului, parcă nepotrivit de mare pentru statura lui scundă, chiar dacă era voinic. Lui Arseni i se părea că Andron acum-acum avea să se ridice, să-i mulţumească lui Hristofor pentru îngrijire şi să iasă la aer curat. Dar Andron nu s-a ridicat. După încăierarea de peste noapte, zăcea cu ţeasta crăpată şi cu cele dintâi pete de cadavru pe spinare. Pe Andron cel venit de-aiurea îl interesaseră fetele din sat (chiar ieri). Asta fusese pricina încăierării. Azi Andron era pregătit pentru ultimul său drum la Novgorod.
 
În micul trup omenesc (a spus Hristofor), asemeni soarelui într-o picătură de apă, se reflectă nemărginita înţelepciune a lui Dumnezeu. Fiecare organ a fost gândit până în cel din urmă detaliu. Inima, de pildă, hrăneşte tot corpul cu sânge, şi în ea, cum se spune, sunt concentrate simţămintele noastre, uite de ce este ea apărată cu nădejde de coaste. Dinţii mărunţesc şi de-asta sunt din os tare, limba recunoaşte gustul, şi de-asta e moale şi poroasă ca un burete, urechea e făcută în formă de scoică, să prindă sunetele care zboară. De altminteri, urechile clăpăuge (Hristofor şi-a trecut degetul pe urechea lui Arseni) sunt semnul vorbelor de clacă. Dar mai e şi urechea interioară, care nu se vede. Ea duce sunetele de la urechea exterioară la creier, şi creierul preface sunetele în vorbă. La creier merg şi venele de la ochi şi tot creierul preface literele în cuvinte. El e împăratul întregului corp şi se află cel mai sus, fiindcă dintre toate făpturile pământeşti doar omul e raţional şi vertical. Gândirea lui incorporală, aflându-se în corp, se înalţă la ceruri şi atinge perfecţiunea acestei lumi. Spiritul reprezintă ochii sufletului. Când ochii ăştia se vatămă, sufletul ajunge orb.
Ce e acela suflet, a întrebat Arseni.
Este ce insuflă Dumnezeu în trup, e ceea ce ne deosebeşte de pietre şi de plante. Sufletul ne face vii, Arseni. Îl asemăn cu flacăra ce iese dintr-o lumânare pământească, dar care nu e de natură pământească, ea tinde să se înalţe la stihiile de aceeaşi natură cu ea.
Dacă sufletul face să fii viu, înseamnă că îl au şi animalele, nu? Arseni arătă spre lupul care stătea lângă el.
Da, animalele au suflet, dar el e de aceeaşi natură cu trupul lor şi se află în sângele lor. Şi ţine seamă: până la potop, oamenii nu mâncau animale, cruţându-şi sufletul, căci odată cu trupul animalului moare şi sufletul său. Dar sufletul omului are altă natură decât cea a trupului, şi nu moare odată cu trupul, căci sufletul omenesc e din altceva, iar de la Creatorul însuşi e insuflat harul.
Ce e menit trupului omenesc?
Trupul nostru se naşte din ţărână. Dar Domnul, care a făcut trupul din ţărână, o să facă la un loc trupurile noastre descompuse. Că, ştii, doar pare că trupul se descompune fără urmă, că se amestecă cu alte elemente, devenind pământ, râu, iarbă. Trupul nostru, Arseni, e ca mercurul vărsat, care stă, desfăcându-se în biluţe mici, pe pământ, dar nu se amestecă cu pământul. Stă aşa până când vine cineva dibaci şi îl adună la loc în vas. Aşa şi Cel de Sus adună din nou trupurile noastre descompuse pentru învierea tuturor.
 
Truda lui Hristofor a oprit pentru un timp descompunerea trupului lui Andron. Trupul avea un luciu mat şi răspândea aromă de cedru. Era incredibil de alb. Mai puţin faţa şi mâinile până la coate, care păstraseră urmele culorii negricioase avute până nu demult. Terminând să îl frece cu unsoarea de îmbălsămare, Hristofor a început să îl înfăşoare pe Andron cu fâşii de pânză. Le rupea cu pârâituri straşnice din bucata de pânză ce îi fusese adusă, le înmuia în unsoare şi le strângea bine pe trupul celui răposat. Andron nu opunea rezistenţă. Pleoapele neînchise de tot îi dădeau un aer sarcastic şi cumva chiar nepăsător. Părea că îşi râde de strădaniile lui Hristofor cel asudat. Părea să dea a înţelege prin toată înfăţişarea lui că el oricum avea să ajungă la Novgorod.
 
Hristofor nu se uita la faţa lui Andron. Îi înfăşura trupul cu fâşie după fâşie, legând strâns capetele.
Odată ce-am început să vorbim despre trup, am să-ţi povestesc cum se zămislesc copiii. La urma urmei, nici tu nu mai eşti copil, şi e timpul să ştii că din vremea căderii în păcat a lui Adam şi a Evei, oamenii nu mai sunt făcuţi de Dumnezeu, ci îşi nasc ei înşişi copiii. Dar mai târziu ei mor, pentru că odată cu darul naşterii au căpătat şi darul morţii. Pruncul se zămisleşte din sămânţa bărbatului şi din sângele femeii. Sămânţa bărbatului dă tăria oaselor şi a venelor, iar sângele femeii dă moliciunea cărnii. Sângele, după cum ştii, e roşu şi curge prin vase, iar sămânţa bărbătească se află aici (arătând spre ouăle mari ale lui Andron, Hristofor i le alătură de coapsă), şi are culoarea albă.
 
Arseni ştia ce culoare are sămânţa, dar nu-i spusese lui Hristofor. Îi vorbise despre asta stareţului Nikandru la spovedanie. 
Ţine mâinile deasupra învelitorii, l-a sfătuit stareţul Nikandru.
Dar n-a fost acasă, a fost la cimitir, a spus Arseni.
N-are-a face, a şuierat stareţul. Chiar şi la cimitir. Doar acolo zac oameni vii.
Eu am văzut doar morţi.
Pentru Dumnezeu toţi sunt vii.
 
Arseni şi-a întors faţa:
Eu am început să mă tem de moarte.
 
Stareţul şi-a trecut mâna peste părul lui Arseni. A spus:
Fiecare dintre noi repetă drumul lui Adam şi, odată cu pierderea nevinovăţiei, înţelege că e muritor. Plângi şi roagă-te, Arseni. Şi nu te teme de moarte, fiindcă moartea nu e numai durerea despărţirii. Ea este şi bucuria eliberării.