Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Camera de probă


Mihaela Pascu-Oglindă

07.06.2017
Editura Eikon
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mihaela Pascu-Oglindă
Camera de probă
Editura Eikon, 2017




*****
Intro

Mihaela Pascu-Oglindă s-a născut în 1987 în Buzău. A absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Bucureşti, specializarea Limbă şi Literatură Franceză-Engleză, şi Masteratul de Teoria şi Practica Editării de Carte în cadrul aceleiaşi universităţi. Colaborează ca redactor cultural cu LiterNet.ro şi Bookaholic.ro.
A debutat cu poeme în antologia IDC în 2015 şi cu proză scurtă în antologia Cum iubim, apărută la Vellant în 2016.
**

Cum ar arăta vieţile noastre dacă am alege să trăim aşa cum uneori doar visăm? Cine am fi, cu adevărat, dacă am avea curajul să luăm decizii în urma cărora ar trebui să înfruntăm dezaprobarea unei lumi întregi? În Camera de probă, Anton joacă o perioadă un dublu-rol, însă alege o viaţă care să nu se mai împartă între două realităţi. Sancţionat pentru îndrăzneala sa, este considerat laş şi curajos deopotrivă. Ce poţi trăi, în fond, în interiorul unei lumi care, cel puţin din afară, pare să te izoleze? Ce descoperiri poate face despre sine un actor care alege să nu mai părăsească teatrul? Dacă e despre un subiect anume, cartea de faţă este, cu siguranţă, despre fiecare dintre noi. E despre toate căutările noastre, alegerile, temerile şi, mai ales, întrebările de care ne e frică. Iar Anton răspunde, pe rând, încercând să-şi descopere de la un pas la altul propria existenţă în mijlocul unei lumi mai mici decât cea în care ne-am obişnuit să trăim.

Fragment

Prins. Simt asta şi mi-e ruşine să o recunosc faţă de mine. Nu îşi mai au parcă locul micile ironii. Nu le mai pot şopti nimănui, nu mi se pare că înţeleg cum funcţionează nici interiorul şi nici exteriorul. Adeseori îmi par inversate şi-atunci cu atât mai puţin ar mai avea sens ca tocmai eu să încerc să dau un înţeles unor fapte care îmi sunt neclare.

Până şi numele, în mintea mea, îşi pierd din importanţă. Îmi amintesc oameni, nu şi nume. Îmi amintesc de felul în care unii dintre aceştia erau în stare să râdă, chiar şi atunci când viaţa lor se ducea de râpă. Şi-mi amintesc de ei cum reuşeau să plângă ori de câte ori micile dureri ale celor din jur puteau să-i afecteze mai mult decât ţi-ai fi imaginat vreodată. Am avut ocazia, într-un an, când încă eram cu Elena şi absolut sigur de pământul pe care-l aveam sub picioare, să merg la Paris. Am plecat împreună, pentru mine era o ocazie foarte bună de a mă bucura din nou de felul în care un loc străin îmi schimbă perspectiva asupra multor aspecte ale vieţii mele. Ştiam că nu o să pot scrie foarte mult, dar eram hotărât să încerc oricum. Aşa cum am făcut în mai toate vacanţele noastre în care nu reuşeam să mă bucur de nimic şi în care îi spuneam şi ei, de fiecare dată, care sunt toate lucrurile care nu-mi plac, de la draperiile şi mocheta din camera de hotel, până la numărul prea mare sau prea mic de oameni care se plimbau prin oraşul respectiv. Clădirile erau ori prea înghesuite una în cealaltă, ori prea îndepărtate. Şi, chiar şi aşa, ursuz, ea reuşea să mă facă să mă bucur de toate acele zile fără să-mi accentueze în vreun fel sentimentul teribil pe care-l aveam, crezând că nu merit să mă bucur de nimic, că astfel de plimbări nu fac decât să mă ţină departe de ceea ce trebuie să fac în teatru. Şi toate amintirile acestea mă întristează şi mai mult când îmi dau bine seama că în acei ani în care ea a avut ghinionul de a fi alături de mine, nu-mi amintesc să fi lucrat aşa cum o fac acum. Deşi volumul de muncă era mare şi piesele se înşirau una după alta, iar eu treceam prin ele uneori prin eforturi care-mi păreau supraomeneşti, abia târziu de tot am descoperit o împlinire care lipsise în toţi acei ani. Nici nu-mi amintesc, de fapt, cu exactitate, cum de reuşeam să mă mişc şi de unde îmi găseam energia în toate acele momente în care strângeam din pumni şi-mi spuneam că renunţ. Ori să mă las de teatru nu putea fi o opţiune pentru că nici măcar nu suportam ideea de a mă imagina altfel, în alt rol, făcând cu totul şi cu totul altceva sau, şi mai îngrozitor, păstrându-mi un rol în domeniul teatrului. Dar oricare ne-ar fi dramele şi situaţiile care nu ne dau pace, avem responsabilitatea de a ne îndepărta de ele. Ştiam că va trebui să ţes constant o realitate la marginea acelor întrebări de care am fugit multă vreme. Şi mai ştiu şi acum că sunt norocos că m-am pus singur în faţa oglinzii şi că i-am strigat micului eu, slab şi în haine ponosite, biet cerşetor care-şi plânge de milă, că s-a terminat, că noul director nu este nici prietenul şi nici ocrotitorul celor care încă vor să-şi facă un nume. Şi asta era cât se poate de firesc, chiar dacă la vremea aceea îl detestam pe director, mi se părea că e un înfumurat fără limite care nu vrea decât să ne bage pe gât cu lingura o filozofie în care niciunul dintre noi nu credea. Dar s-au schimbat şi de-atunci atât de multe încât azi ştiu că unica mea responsabilitate, în ceea ce priveşte tot ce s-a întâmplat de atunci şi până acum, e nu să conserv într-o arhivă toate conversaţiile, ci să le disecăm pe viu, să le supunem azi analizei noastre şi să vedem ce iese şi dacă înţelegem ceva. Atunci când ne aflam în una dintre aceste scurte călătorii, de rochia Elenei s-a agăţat într-o zi, cu amândouă mâinile, un copil care nu părea să aibă mai mult de trei ani. Cu ochii mari, uzi de lacrimi, cu două dâre mari uscate pe pielea lui murdărită de praf, copilul o privea fără să spună nimic. Tivul îndoit al rochiei era prizonier în acele două mânuţe care păreau să strângă cu lăcomie. Elena s-a uitat în prima fracţiune de secundă la mine, de parcă ar fi vrut să verifice dacă e adevărat şi dacă şi eu îl văd pe copilul acela. Apoi s-a aplecat lângă el, l-a privit în ochi şi i-a zâmbit. Reacţia copilului a fost cea care pe Elena a făcut-o să izbucnească în lacrimi: şi-a desfăcut imediat degetele care încă ţineau strâns rochia şi mâinile lui i-au înconjurat gâtul. Unde e mama ta, întrebase, chiar dacă o observase între timp pe marginea falezei pe care ne plimbam, de unde urmărea liniştită întreaga scenă. Nu am mamă, ar fi vrut să-i răspundă copilul acela care păruse la prima vedere apărut de nicăieri şi care, în realitate, fusese poate atras de culoarea aprinsă a rochiei, de chipul fermecător al Elenei, de zâmbetul ei, de felul în care se rotea în jurul meu, în joacă, încercând să mă înveselească. Ceva o atrăsese la Elena şi venise brusc la ea, aşa cum fac copiii mici care nu sunt timizi şi se înfig în lumea din jurul lor fără nicio teamă de consecinţe. Elena avea lângă ea un copil, mă avea pe mine, numai că eu eram copilul acela morocănos pe care nu-l puteai mulţumi niciodată. În seara aceea, pentru prima oară, Elena a fost cea care a rămas trează până noaptea târziu, pe balconul care dădea spre mare. Acela a fost şi momentul de care mai avea nevoie pentru a simţi că nu mai poate duce povara deciziilor pe care le amânăm cu toţii, crezând că întotdeauna se mai poate întâmpla ceea ce ne dorim să se petreacă. La mai puţin de jumătate de an după această scurtă călătorie, o zi începea fără ea.

Nu mai există lucruri pe care să le spui în acele momente în care ştii că tocmai tăcerea ta ţi-a conturat această nouă realitate. Cuvintele, în astfel de situaţii, nu pot să facă decât şi mai mult rău. Aşa că am continuat să tac, luni întregi după plecarea ei, fără să mai spun aproape nimic în afară de ceea ce trebuia spus când eram pe scenă. Şi cred că în acele câteva luni tot ceea ce am rostit era încărcat de toate emoţiile care au făcut ca, mai târziu, să primesc roluri din ce în ce mai mari şi mai dificile. Poate că felul în care m-am străduit să fac această muncă a fost şi o formă de a mă pedepsi de unul singur. M-am dus către tot ceea ce înainte mă speria teribil. M-am aruncat cu capul înainte şi am spus da cu o nepăsare pe care mulţi au luat-o atunci drept încredere în ce puteam să fac. Dar nu încrederea în mine era cea care spunea da, ci sentimentul că merit să mă fac de râs dacă nu reuşesc şi că, atunci când voi da greş, voi simţi şi mai aspru umilinţa pe care o duceam deja cu mine de atâta vreme. Umilirea mea de către mine, căci despre asta era vorba, a fost felul în care eu am reuşit să cresc ca actor. Nu se vedea la suprafaţă felul în care eu înţelegeam să îmi fac meseria. Nu se vedeau, din public, decât o încrâncenare teribilă şi o pasiune mistuitoare.

Cine eram eu şi izvorât de unde, transfigurat parcă, pe o scenă de pe care nu mai voiam să cobor, dorindu-mi să mă evapor, pur şi simplu, acolo. Ştiu că există însă puţine cazuri în care nepăsarea pe care o afişezi faţă de tine te poate duce în împrejurări mai bune şi te poate face un om mai bun. Golit de mine şi de cea care mă iubise cu adevărat, mă tem să mă consider un norocos.


Zilele trecute, am primit încă un pachet de cărţi de la Pavel. Le ia adesea de la mine pe cele pe care îi spun că nu le voi mai reciti niciodată. Îmi povesteşte că în oraş se deschid din ce în ce mai multe anticariate, că oamenii par dornici din nou să citească. Poate se deschid pentru că oamenii încearcă să scoată cărţile din casă, aşa ca mine. A zâmbit şi n-a ştiut, pe moment, dacă să creadă în varianta mai pesimistă a anticariatelor apărute ca ciupercile după ploaie. În orice caz, ele rezistă, ceea ce înseamnă că oamenii totuşi citesc. N-am ştiut ce să-i mai spun. Nu pentru că nu mi-aş fi păstrat convingerea că mai degrabă oamenii şi-ar pune azi un pat sau un dulap de haine mai mare în casă, în loc de o bibliotecă uriaşă, cum se întâmpla înainte, ci pentru că mi-am dat seama, din nou, că mă mai interesa prea puţin de felul în care afară lucrurile evoluau sau nu. M-am gândit însă, mai târziu, după ce Pavel a plecat, la felul în care o astfel de concluzie mă defineşte chiar în ochii mei. Sunt mai bun, mai rău, sunt un ipocrit, sunt un mizantrop? Sunt câte puţin din toate aceste lucruri pe care oamenii le aduc aproape seară de seară în teatru? Şi cred că sunt şi mai curios despre felul în care tăcerea cizelează un om sau îl apropie de esenţa unei brute. Fiindcă putem fi oricare dintre cele două extreme, putem fi cât se poate de buni şi putem fi cât se poate de răi, pe mine unde mă duce tăcerea, asta aş vrea să ştiu. E o melancolie în această tăcere pe care teatrul mi-o oferă în fiecare zi.

Şi nu o să neg că simt că sunt protejat în burta marelui uriaş care, noapte de noapte, pare să cadă într-un somn profund şi să respire odată cu fiecare obiect de decor care îl mobilează. Sau poate e doar ceea ce îmi imaginez după atâta vreme. Poate că tăcerea e singurătate şi-atât, habar nu am. Poate că peste un an o să văd lucrurile cu totul altfel, deşi ăsta e un gând rar, ideea asta de a şti şi de a-ţi dori să fii undeva peste un an, cred că ţine mult mai mult de o obişnuinţă pe care am lăsat-o în apartamentul meu înainte să plec definitiv. Şi e lumea de afară cea care încă păstrează acest obicei, alimentat de aruncarea prezentului în favoarea a ceea ce va fi cu siguranţă mai bine cândva. Dar cum ar putea necunoscutul să fie o garanţie de care să te poţi agăţa în prezent? Şi, iată, totuşi, că aşa funcţionează speranţa. Ori de câte ori mă surprind făcând planuri, îmi vine să râd. Aici renunţi la o mulţime de planuri din primele zile în care îţi tot vin în minte. Sigur că nu mai ai unde să pleci, unde să călătoreşti, unde să fii nevoit să fii prezent, în afară de scenă, desigur. Am descoperit, nu fără surprindere, că deşi dispar multe responsabilităţi, afară cele mai multe lucruri pe care le făceai erau, de fapt, obligaţii. Libertatea de a merge într-un loc sau altul se transforma frecvent şi foarte uşor în sentimentul că ştiam că trebuie să fiu undeva la o anumită oră. Invitaţiile erau umbrite de promisiunea de a fi prezent.

Iar acum sunt prezent, mai prezent ca niciodată, în mijlocul unui loc în care trecerea timpului pare de-a dreptul ridicolă. Nu ştiu de ce mă gândesc atât de des la trecut în ultima vreme. Poate că există şi aici etape de care nu-mi dau seama.

Asta sau uriaşul s-a săturat să mă tot audă monologând pe aceleaşi teme. Oricum, pe de-o parte, oricât de mult mi-ar plăcea să cred că nu mai există o strânsă legătură între mine şi ceilalţi, n-am putut să nu observ, de-a lungul anilor, cum o schimbare petrecută afară ajunge, prin ceilalţi, până la mine.

Ceva, aproape imperceptibil, se schimbă în felul în care gândesc oamenii. Şi tocmai de acea simplă schimbare, ca o modificare de numai un grad în cursul unei bărci mânuite de un cârmaci invizibil, îmi dau seama.

În fiecare noapte încerc să scriu câte ceva despre ce citesc. Şi chiar dacă acum numărul de ore de citit pe săptămână s-a mai redus, nu pot să nu remarc felul în care privesc lumea prin zece ferestre faţă de omul care privea către exterior prin una singură şi aceea abia puţin crăpată. Sunt lumi întregi pe care le-am descoperit, sunt oraşe întregi cărora le cunosc îndeaproape cetăţenii. Aproape că nu mai există secrete, aş îndrăzni să spun, în unele colţuri de lume. Şi toate au fost scrise şi gândite şi povestite de unii şi de alţii. Şi toate ajung, mai devreme sau mai târziu, aici, în burta marelui uriaş, aici, în mâinile mele, ca să le redescopăr seară de seară, pagină după pagină, poveştile care nu ar putea supravieţui altfel. Probabil că şi noi, ca oameni, avem nevoie de astfel de reîntâlniri, regăsiri, în care nu doar să ne vorbim, ci să ne şi citim emoţiile şi întâmplările în ochi, redescoperind astfel ceea ce nu mai are nevoie să fie spus prin cuvinte.

Nu ştiu dacă acest tip de lectură are nevoie de un antrenament prin citit, ştiu doar că mi se întâmplă asta cu Pavel, de multe ori îmi pot da seama aproape cu exactitate dacă i s-a întâmplat ceva serios sau dacă are să-mi dea vreo veste bună, ba uneori chiar ghicesc în privirea sa desfăşurarea lucrurilor înainte de a începe să mi-o povestească. Să vină această putere de a-l citi pe celălalt astfel doar din felul în care te deprinzi cu tăcerea?

M-ar mira. Dar acum am ajuns să tac până şi în vise. Azi-noapte am visat că era ziua mea şi că îmi fuseseră pregătite toate cadourile de trei femei care îmi erau prietene sau iubite, nu-mi puteam da seama. Şi, rând pe rând, mă luau de mână şi mă plimbau prin curtea şi prin holurile fostei mele şcoli, şcoala în care am crescut şi copilărit. Gesturile lor erau tandre, blânde, răbdătoare. Îmi purtau o grijă pe care, în vis, mă gândeam că nu o merit. O suspectam. Le priveam ochii şi felul în care zâmbeau şi mă miram de această prietenie, de fapt, de această înţelegere a lor de a se ocupa împreună de ziua mea. Înainte să ajung în sala mare a şcolii, mi se spune că mi s-a pregătit o nouă surpriză, un joc nou, şi sunt lăsat, de data aceasta, singur. E un joc greu, dificil, care îmi consumă o grămadă de timp. Ştiu că întârzii, simt că voi fi mustrat. În cele din urmă m-am trezit şi încă mai simţeam recunoştinţa şi, totodată, mirarea în faţa acelor gesturi de prietenie. Mi-am spus că a fost poate şansa mea de a regăsi, în vis, felul în care femeile importante din viaţa mea m-au iubit fără ca eu să văd cu adevărat ce înseamnă asta.

Îl văd pe Pavel că uneori pare îngrijorat, crede că lumea nu se îndreaptă în direcţia cea bună. Eu cred că n-a existat niciodată o altă direcţie în afară de cea pe care o urmăm şi acum, niciodată n-am ştiut cum să învăţăm din greşelile majore, atunci când am devenit suficient de civilizaţi pentru a le înţelege în adevărata lor magnitudine. Evoluţia nu a fost decât a puterii, a jocurilor de culise, a felului în care zarurile au început să cadă din ce în ce mai calculat, la unghiuri din ce în ce mai precise. Alea iacta est a devenit azi o bătaie pe umăr, un semn cu ochiul. Şi, cu toate acestea, continuăm. Orbi, mai orbi decât dacă ne-am fi născut aşa, ni se pare că merităm şanse infinite. Cu siguranţă există răspunsuri bune şi le intuieşti aşa cum înţelegi de ce s-au păstrat până astăzi unele legende şi poveşti. Aş vrea să ghicesc, aş vrea ca în interiorul teatrului să se întâmple ceva miraculos, iar eu să pot înţelege felul în care toate aceste întâmplări nu mai par atât de la aruncate la mila hazardului şi, în acelaşi timp, aşa cum se întâmplă adesea, ironice sau sadic planificate. Nu am cum să nu mă gândesc şi eu că doar un fel de miracol ne poate salva. Cad deci în plasa întinsă de toate istoriile care au ţesut miracole în imaginaţia noastră. Sigur că vreau să cred, chiar dacă de aici şansele de a întâlni un om care a văzut cu ochii lui un miracol sunt şi mai mici. Sau aş putea să fiu chiar eu unul care vede un miracol într-o seară pe scenă, la final, după aplauze sau pe vreun hol sau în vreo cabină de probă. Dar nimic, singurele miracole sunt uneori idei măreţe la care nu ajunsesem încă. Le citesc şi nu pot decât să fiu recunoscător. Memoria mea mă înşală adesea, dar toate aceste cărţi dau un contur al vieţii pe care altfel nu l-aş fi cunoscut. Trăiesc la adăpost, în felul acesta, de multe întâmplări care înainte mi s-ar fi părut dramatice, m-ar fi afectat teribil sau m-ar fi influenţat, în orice caz, destul de mult. Ori multe dintre aceste toate întâmplări, care se petrec şi aici, par acum la o distanţă mult mai mare de mine şi le pot privi cu o oarecare detaşare care înainte nu-mi era permisă. Şi, ce ciudat, nu-i aşa, când te gândeşti că tocmai aceste lucruri de care m-am detaşat se petrec cel mai aproape de mine. Dar această distanţă e inevitabilă atunci când ţi se pare că le-ai văzut şi le-ai trăit pe toate. Poate vine şi dintr-o oboseală a mea, nici nu ştiu. În ce alt loc să vezi şi să trăieşti atâtea încât să simţi că ai obosit? Nu e totuna cu a le trăi ca în afară, sunt conştient de asta, şi poate că acolo le simţi altfel şi unele te bucură mai mult, fiindcă aşa e viaţa, e tânăr numai cel care ştie să se bucure şi în felul ăsta poţi avea oricât de mulţi ani la dispoziţie. Poate că e doar o scurtă perioadă în care lucrurile îşi mai îndulcesc acele contururi sau poate se reorganizează, aşa cum se întâmplă mereu în viaţă, lucrurile care păreau aruncate în haos timp de multă vreme îşi găsesc în cele din urmă o linişte a lor la care nu mai sperai.

Şi, oricum, oglinda în care ne privim se schimbă de la o vârstă la alta. Mi se pare că, pe măsură ce anii trec, gândurile sunt cele care ne reţin din ce în ce mai mult în faţa ei. Nu, noi nu mai vedem aşa cum suntem, adevărul e că nici nu ne mai pasă, după treizeci şi cinci de ani deja mă obişnuisem cu mine, la patruzeci arătam aproape la fel, apoi m-am obişnuit să nu mă mai văd, pur şi simplu, iar mintea mea caută şi acum, ori de câte ori mă uit în oglindă, un trecut pe care nu-l mai pot recupera, dar nu cel al aspectului fizic, ci pe cel trăit alături de alţi oameni despre care acum nu mai ştiu aproape nimic.

Jumătate din viaţă, nu? Oficial, dacă eşti încrezător, ai putea spune că ţi-ai trăit jumătate din viaţă. Şi mă încăpăţânez să mă prefac că nu ştiu unde s-au dus oamenii ăia sau că n-a fost nicidecum vina mea şi că ei au plecat pur şi simplu. Poate şi de-asta nu mă mai văd în oglindă, poate că trăsăturile, atent studiate, ar şti să-mi dezvăluie ceea ce jocurile minţii încă îmi dau voie să ascund sau să încerc să uit. Însă uitarea nu e niciodată o cale, nu aşa cum o înţeleg cei mai mulţi dintre oameni şi iată că nu mă îndepărtez prea tare de ceea ce ştiam şi înainte că nu trebuie să fac. Nu, uitarea nu e niciodată o cale, mai ales când nu echivalează decât cu o orbire voită şi temporară care nu va face decât să ne îndrume către aceleaşi pericole, împinşi astfel de la spate în imposibilitatea de a le mai vedea.

Dacă închid ochii îmi amintesc de străzile pline de frunze căzute, de stejarii şi magnoliile uriaşe din toate cartierele prin care îmi plăcea să mă plimb, ori de câte ori aveam timp liber. E adevărat că asta se întâmpla destul de rar şi e la fel de adevărat că nu prea-mi făcea plăcere să invit pe nimeni în aceste plimbări. Dar chiar şi cu această nostalgie care uneori se întoarce, nu aş avea cum să mai privesc lucrurile la fel, aş simţi că ar trebui să sacrific ceva mult prea important aici dacă aş vrea vreodată să ies din teatru şi nu invers, cum cred ceilalţi, că am pierdut sau sacrificat. Îmi vin la fel de des în minte unele scene care s-au petrecut în vis sau în copilărie.

Poate că visele de copil semănau oricum foarte mult cu ce se întâmpla în timpul zilei, iar asta mă face acum să nu-mi pot da seama ce mai e realitate de pe atunci şi ce nu. Anumite momente din zi par desprinse din cărţi sau poate că doar mi le-am imaginat sau le-am asociat mai târziu cu ceva ce mi-aş fi dorit să se întâmple.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer