Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Terapie


Ioana Bâldea Constantinescu

25.07.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Laptopul meu e bolnav, ca urmare nici eu nu mă simt foarte bine.

El e la a doua spitalizare într-o perioadă relativ scurtă (probleme de sunet, de display, de viteză, de contaminare, de bătrâneţe şi de uzură morală), eu sunt în plin sevraj editorial. Altfel spus, mă simt de parcă mi-ar fi pus cineva sechestru pe o cameră interioară, pe un birou al meu în care se năşteau, alchimic, peroraţii şi frânturi de idei coerente, powered by Microsoft. Poate că metabolismul nu era cel mai fericit, dar era al nostru, un echilibru relativ stabil de texte, căutări şi foldere peste foldere, peste foldere, peste foldere de amintiri stocate într-o memorie care şi aşa, zgâlţâită viral şi blurată de diverse contacte aleatorii, tot e mai puternică decât a mea.

Ne leagă o istorie care e dincolo de orice spasm tehnologic.

Acum, de exemplu, scriu pe un laptop de împrumut. În mod clar, nu mă place. Nici eu nu mă omor după el. Înaintăm în relaţia asta glacial-glaciară, cu setări neprietenoase şi imposibilităţi de chiul (şi să vreau să trag de timp, variantele sunt reduse ca număr şi potenţial), fără chef şi cu un stoicism asumat. Scriu conştiincios, cu o singură mână, cu eterna cană de cafea în picaj pe marginea canapelei, cu un semivid de idei (cele bune îi sunt fidele biroului meu virtual de tradiţie) şi cu gândul în altă parte. La celălalt.

Starea asta de provizorat s-a tradus, în cazul meu, printr-o veritabilă abstinenţă creativă. Adică oricât aş citi, textele se amână, cuvintele se leagă doar la mine în cap şi sunt stocate în memoria proprie (un hard disk în care nu am avut niciodată încredere). Parcă sunt puse la dospit. Cărţile se adună, poveştile germinează. Nu iese nimic. Tot ce scriu e o prefaţă.

Sigur, îmi veţi spune, Trollope scria în tren, Wilde pe şerveţele, Emily Brontë pe genunchi. Ca o cititoare relativ atentă ce sunt, mă înclin. Dar asta e altă ligă.

Eu scriu cocoşată, pe canapea, cu jumătate din cana de filtru la dispoziţie şi eterna posibilitate de a căuta o fotografie cu marea din Malta de acum doi ani sau cu un fir parizian de lavandă purtat în geantă, într-o carte, în inima unui librării. Reale. Asta e, liga mea e cea aşezată, cu tabieturi şi cu multă lene în baza de date. O eternă grupă mică. Mă simt bine, mulţumesc.

În cartea pe care o citesc acum (şi despre care abia aştept să scriu) e vorba, între altele, despre memorie. Despre mecanismele ei intime, despre cum ne face să fim cine suntem. Imaginea care mă bântuie, zilele acestea, e cea a unui cuplu în vârstă, de vorbă cu un barcagiu care trece arareori perechi peste o apă, spre o insulă îndepărtată (trimiterea la Caron e clară, la fel şi cea la apa Letei, poate mai mult decât la Styx). Înainte de a hotărî dacă merită să treacă împreună, barcagiul le testează legătura, examinându-le memoria comună. Capitalul de emoţie. Concreteţea unei iubiri care, după cum se dovedeşte, e imaginată, fabricată în cazul multor cupluri care nu mai ştiu foarte bine de ce sunt împreună.

Scena, poate una din cele mai frumoase scrise de Ishiguro, surprinde umanitatea în plin mecanism de supravieţuire morală, dând delete şi skip, făcând back up, construind o memorie comună şi fărâmiţând-o apoi în certuri şi meschinării care se agaţă, viral, de foldere, care destabilizează întregul şi răzleţesc în partiţii, secrete şi nebuloase parolate de compromis un întreg cândva solid şi, aparent, indestructibil.

Şi, totuşi, când e, oare iubirea mai deplină decât atunci când peste anii de tinereţe se coboară ceaţa uitării? Şi când e puterea ei mai mare decât atunci când, fragilizaţi de timp, de boli, de întâmplările şi neîntâmplările împărtăşite, îndrăgostiţii devin vulnerabili? Împreună şi unul faţă de celălalt? Recunosc că abia aştept să citesc public pagina următoare, să-i desfac toţi nasturii care alcătuiesc o reţea narativă de o fineţe inimaginabilă şi să ruminez acolo, într-o notă de subsol, în buza unei metafore care, deocamdată, îmi pare desăvârşit construită...

Dar mai e puţin până atunci. Memoria mea se culcuşeşte în acelaşi stand-by, până când un licăr de speranţă pâlpâie pe un alt display. De telefon.

În cartea lui Ishiguro doarme, într-un vârf de munte, o dragoană fioroasă, din vremea regelui Arthur.

E gata laptop-ul. Mâine se întoarce acasă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer